joi, 16 august 2012

Endorfinele și micul dejun. O legătură subtilă

Din când în când, fără niciun preaviz, fără niciun semn, fără nicio explicație, sunt cuprins de o stare de fericire. Mi se pare că toate sunt OK, nu mă gândesc, ca de obicei, că în spatele acestui OK este neapărat ceva rău care pândește și așteaptă, nu mi se mai pare că lucrurile merg înspre un final trist etc. Mi-a spus cineva că aici e vorba de chimie. Mai precis, creierul eliberează endorfine și ele se agață de celule, suprimând orice durere etc.
Așadar, fericirea e un fel de reacție chimică. Minunat. Numai că nu știu de ce naiba sunt eliberate endorfinele așa, pe nepusă masă. Eu trăiam cu impresia că fericirea vine ca un efect. Ai un succes, te eliberezi de un stress imens, iei o decizie importantă, găseșți colierul de perle pierdut cu un an în urmă, câștigi la 6 din 49, ti se naște un copil etc etc, după care vine fericirea, care durează mai mult sau mai puțin. Uite că la mine ea vine fără să pot înțelege de ce. Vine așa, precum vântul, care, după cum se spune, „bate unde vrea el”. Sau, poate, cine știe, e vorba de o supapă care dă drumul la endorfine când s-a strâns prea multă nefericire. Cine nu și-ar dori să aibă acces la supapa asta, să o acționeze când vrea? Cine?
Dacă nu știu cum să fac să dau drumul robinetului cu endorfine, știu precis cum pot să-l închid. Pur și simplu mănânc ceva și - garantat - în maximum un minut fericirea dispare. Nu e glumă, nu e poezie, este realitatea. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă pocnească fericirea înaintea micului dejun. Ei bine, nici n-am apucat să termin o felie de pâine că s-a și dus. Trebuie să fie o legătură, una subtilă. Poate că aici e și explicația condiției pe care o pun absolut toți misticii pentru intrarea în extaz: să te abții de la mâncare.




Un comentariu:

După mine!