Din povestile lui Emil Garleanu (2)

Sineturile conului Gheorghieş

În odaia mică, bine încălzită de focul care pâlpâie în soba cu stâlpi zugrăviţi, vălmăşagul furtunii dinafară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lângă ferestre bat cu neastâmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă,  când mai tare, când mai încet, după cum vântul pătrunde, mai blând sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hraşcu, soţia conului Gheorghieş Hraşcu, proprietarul acestei case mici, vesele şi curate.

Din jilţul de lângă sobă, coana Ruxanda nu-şi poate da cu mintea cum de-a putut lăsa, neastupată, crăpătura de la fereastră: sare repede, cotrobăieşte prin nişte saltare, scoate o bucată de vată, ia un cuţit şi se suie, sprintenă, pe prichiciul ferestrei. Cu limba cuţitului îndeasă bine vata în crăpătura dintre cercevele şi aşteaptă să vadă de se mai mişcă perdeaua. Dar vântul nu mai are pe unde pătrunde.

— Iar te-ai cucuiet pe ferestre, omule, ai să cazi, nu  altceva.

Conul Gheorghieş dă la o parte, de pe braţe, bisacteaua cu sineturi, se coboară, cam greoi, de pe divanul în colţul căruia se cuibărise, şi aleargă să-şi ţie soţia. Până să ajungă, coana Ruxanda se şi coborâse.

— Bre, bre, bre! amarnică mai eşti, omule.

Conul Gheorghieş se apropie de fereastră şi se uită afară. O zvâcnitură puternică lovi crengile de geamuri. Boierul se dădu fără voie înapoi şi şopti:

— Parcă se sfârşeşte lumea, nu altceva; iar o să-mi deie gardul grădinii la pământ.

Coana Ruxanda se aseză în jilţ. Conul Gheorghieş îşi trase mai bine pe umeri caţaveica, pe care coana Ruxanda nu o mai purta niciodată, se cuibări la loc, în colţul divanului, îşi aşeză şireturile ochelarilor pe după urechi şi luă iarăşi pe braţe bisacteaua cu sineturi.

Conul Gheorghieş Hraşcu e un om mărunţel - din fundul divanului mai nu se zăreşte; poartă ochelari, când îşi citeşte sineturile - altceva nu citeşte dumnealui; e albit cu totul; numai pe tâmpla dreaptă, o şuviţă de păr stăruie să rămâie tot neagră. Conul Gheorghieş îşi şterge de dânsa pana, când scrie.

Altminteri, aşa mărunţel cum e conul Gheorghieş Hraşcu, în capul dumisale de multe ori s-au ivit planuri uriaşe. Pe vremuri avusese bani, nu glumă; avea avere de i se dusese vestea dincolo de Prut, de unde veniseră odată nişte hoţi, să-i omoare ziua-n amiaza mare. Dar pentru planurile şi bunătatea conului Gheorghieş, îi mai trebuiau bani pe atâţi pe cât avea. Căci ce nu pierduse cu lucrările de pe moşie: poduri de fier peste iazuri; insule de stânci cu foişoare pe ele; havuzuri cu peştişori roşii din străinătate; cascade, şi câte alunecuşuri toate, apoi conul Gheorghieş împrumutase, pe sineturi, în dreapta şi-n stânga, căruia cum îi cerea. „Omul trebuie să  facă bine, dacă vrea să trăiască între oameni!“ spunea dumnealui.

Şi a făcut bine, cât a putut, conul Gheorghieş. Unii şi-au măritat fetele cu banii dumnealui; alţii au călătorit, şi-au cumpărat case şi pământuri şi şi-au îngropat răposaţii  tot pe punga conului Gheorghieş; ba alţii au jucat cărţi şi au pierdut din banii dumisale. Şi numai iată că-ntr-o dimineaţă, conul Gheorghieş băgă de seamă că oamenii nu-i mai dau nimic înapoi!

Şi moşiile conului Gheorghieş lunecară, una câte una, în mâna celor ce le cumpărau pe nimic, fiindcă trebuia să  plătească şi pentru acei pe care îi garantase tot dumnealui, căci de: „cinstea e cinste şi e mare lucru“.

Mai rămăsese acum cu căsuţa asta, cu o vie pe dealul Nicoarei, şi mai avea două mii de galbeni, luaţi în păstrare, sub chip de împrumut, de către boierul Mihalcea, om cu vază, cu avut, de la care, de câte ori îi cerea înapoi, în loc de bani căpăta câte o straşnică ocară:

— Ce, vrei să-i dai şi pe aceştia? Vrei să ajungi muritor de foame, măi Gheorghieş? Nu vezi tu că banul nu-ţi stă în mână nici cât ai clipi din ochi? Lasă-i aici, asiguraţi în moşia mea; cine ştie ce vremuri or mai veni! Nu-i ruşine oare, ca noi, ce bruma de boieri am mai rămas în Moldova asta, să ajungem să calicim de la slugile noastre?

Conul Gheorghieş pleca amărât.

Acum, în vremile din urmă, îşi mai astâmpărase închipuirea, trăia tihnit, ascultând mai mult de coana Ruxanda; dar tot îl munceau, câteodată, planuri mari şi tare încâlcite din pricina celor două mii de galbeni. Uneori, ca astă-seară spre pildă, îşi scotea bisacteaua cu sineturi din scrin, le citea cu glas tare coanei Ruxandei, — care le învăţase pe dinafară, — ocăra cât ţinea sinetul în mână,  pe cel care nu-i plătise, iar când le punea la loc, în scrin, era împăcat cu toţi.

Furtuna nu mai înceta; conul Gheorghieş arunca din când în când priviri spre geamuri. Apoi se înfundă mai bine în colţul divanului, îşi potrivi ochelarii, duse un sinet în dreptul ochilor, ţinându-l departe şi citi:

„Sinet. Am primit opt sute galbeni buni, din mâna dumnealui conul Gheor-ghi-eş Hra-şcu, pe timp de un an de zile...“

— Ei, poftim! Un an de zile! I-am dat banii în o-mie-opt-sute-şapte-zeci-şi-patru, azi suntem în  o-mie-opt-sute-şapte-zeci-şi-nouă şi încă nu i-am luat. Asta înseamnă un an. Şi dacă ar fi murit, dar trăiesc doar, şi trăieşte într-un târg cu mine...

— Trăieşte, răspunde coana Ruxanda, da vorba-i că n-are de unde să ţi-i deie.

Conul Gheorghieş se uită puţin nedumerit la coana Ruxanda, strânse sinetul în patru şi-l trecu în partea dreaptă, în rândul celor citite; luă un altul, îl desfăcu, îl ridică în dreptul ochilor şi vru să înceapă a citi:

— Bine, n-are, n-are, îşi luă iar de seamă, dar de ce nu vine măcar să-mi spuie că n-are, şi atâta tot?

— Ce să-ţi mai spuie, dacă ştii.

Conul Gheorghieş rămase pe gânduri; n-avu ce să mai zică. „Om cu greutăţi, cu copii, sărac; adică la ce i-ar mai da banii înapoi, lui, care are cu ce trăi: nici tu căţel, nici tu purcel, — el singur şi cu nevastă-sa.“

Ridică celalt sinet şi începu:

 „Sinet. Am primit cinci-sute de galbeni, de la conul Ghe-or-ghi-eş Hra-şcu...“

Conul Gheorghieş aruncă sinetul, îşi scoase ochelarii şi se răsti la coana Ruxanda:

— Aista-i al dumitale. Dumneata m-ai făcut să-i dau Chirulesei bani, când ştiam, de pe atunci, că nu mai are nimic. Acu aşa-i c-a murit? Ia-i, dacă ai de unde.

Sinetul acesta era singurul la care se amestecase şi coana Ruxanda, şi conul Gheorghieş nu trece peste dânsul, Doamne fereşte. Coana Ruxanda se prefăcu că a adormit cu capul pe speteaza jilţului.

— Ai adormit!... Amarnică mai eşti!... Cică doarme  dumneaei!

Conul Gheorghieş prinse să surâdă. Îşi puse iarăşi ochelarii şi citi tot aşa, unul după altul, toate sineturile, silabisindu-şi numele scris în fiecare din ele, simţind mare mulţumire la auzul celor două cuvinte care-l arătau pe dumnealui atât de darnic!

La fundul bisactelei, conul Gheorghieş ţinea sinetul asigurător, pe care voitorul de bine, boierul Mihalcea, i-l dăduse să-l aibă la mână. Îl citi la rând, de mai multe ori, cu glasul înecat de mulţumire. Îl strânse binişor, îl puse la fund, aşeză celelalte sineturi deasupra şi închise bisacteaua. Căzu pe gânduri. Planurile îl năvăliseră iarăşi în minte: „...Dacă ar vinde via! Cu ce ar mai lua pe dânsa şi cu aceşti două mii de galbeni ce n-ar face!... Sau mai bine, nu, n-ar vinde via, dar şi-ar clădi nişte case încăpătoare, boiereşti, să se vadă tocmai din târg, colo pe deal, sticlind în soare. Ar aduce o viţă străină şi vreo două vaci de Şviţera. Ar vinde casa din târg şi ar trăi acolo, ca un pustnic... Hm! dar iarna; iarna-i grea la ţară; orişicum, nu e glumă să faci, pe viscol, un ceas cu trăsura până în oraş... Şi-ar face şi o trăsură... Doi cai frumoşi... un vizitiu bun... Vorba-i că boierul Mihalcea se vede că i-a înţeles gândul şi nu-i dă banii... Ce-i de făcut?... Zău aşa, parcă tot ar mai ajuta pe coana Zamfiriţa; cum a ajuns şi dânsa, din ce  era! Biata femeie, ar da numai cu cincizeci de galbeni locul ce i-a mai rămas din toată zestrea. Şi ce loc!... Dumnealui i-ar da două sute de galbeni.  I-ar mai rămânea şi ei!... Ce case ar putea zidi pe locul acela! Da; asta-i mai nimerit ca toate: o pereche de case pe locul coanei Zamfiriţa.“

Conul Gheorghieş se ridică foarte mulţumit şi se duse lângă coana Ruxanda. Dar coana Ruxanda adormise acum de-a binelea. O clătină uşor de umăr:

— Ruxando, Ruxando.

Dumneaei deschise ochii pe jumătate.

— Ce zici, Ruxando, de locul  coanei Zamfiriţa? Cu banii luaţi de la Mihalcea am putea face nişte case frumoase şi trainice.

Coana Ruxanda se vede că nu înţelese ce-i spusese, închise ochii şi adormi iar.

Conul Gheorghieş, văzând că nu-i mai răspunde, luă bisacteaua de pe divan, o închise în scrin, îşi scoase ochelarii punându-i la locul lor, pe masă, şi se înfundă iar în colţul divanului. „Bun loc, tare bun loc... Bune case ar fi...“ mai şopti conul Gheorghieş şi rămase aşa, cu privirile pierdute... Ochii i se închiseră cu încetul şi adormi cu gândul la casele cele noi, cărora, în mintea dumnealui, le şi aşezase temelia.