O poveste a lui Emil Garleanu

Bătrânii

Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hârlău, luând şi pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu faţa plină de voioşia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliş, soţul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urât, stă toată ziua, şi chiar mănâncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia şi lui îi plecase feciorul şi soţia la moşie, chemaţi de trebi şi muncă.

Şi iată-i pe amândoi, faţă în faţă, la masa din sufrageria încăpătoare, pe a căreia fereşti deschise străbate, în şopot dulce, freamătul livezii.

Singuraticii au mâncat. Pe faţa albă de olandă, pe care florile ţesute strălucesc ca fulgii de omăt pe o pojghiţă de gheaţă, resturile mâncării stau în farfurii de porţelan stropit cu flori albastre. Dinaintea boierului Toader se ridică o grămăjoară de fărmături. Dânsul, când vorbeşte la masă, sfarmă pâinea şi o adună la un loc; obiceiul acesta e bucuria păsărilor din ogradă.

La începutul căsniciei, cucoana Casuca, îndată ce vedea că degetele cuconului Toader încep să frământe miezul, îi apuca mâna şi i-o ţinea strânsă ca într-un cleşte. Intr-o zi îi veni o idee şi boierului:

- Da’  lasă-mă, Casuco, în pace; tu nu vezi că fac fărmături pentru hulubi?

Pentru hulubi! Patima cucoanei Casuca!

De-atunci, cucoana Casuca îi trece, pe furiş, şi miezul de la pâinea ei, ba şi pe acel al Anghelinei. Boierul, fără să-şi deie seama, îl preface în bucăţele mici...

- Mi-i grozav de urât, Gavrilă; noroc de tine, zău aşa, noroc de tine; altfel ar cădea pe mine hardughia asta.

Boierul Toader, după ce spuse aceste cuvinte, îşi roti ochii împrejurul odăii albe, mari şi nalte, în fundul căreia dulapul de nuc, săpat cu minunat meşteşug de către un bunic al nevestei sale, se desluşeşte ca o catapeteazmă. Atâta mobilă e în odaie: dulapul şi masa cu scaunele. Pe pereţi - nimic-nimic, numai pe cel din răsărit, icoana Maicii Domnului îmbrăcată în argint, cu cunună de aur.

„In odaia în care sunt icoanele nu încap poze“, aşa spuse boierul Toader fetei dumisale, Anghelina, când acesteia, într-o bună dimineaţă, îi venise gustul să spânzure deasupra uşii o vedere cu marea, corăbii şi nişte munţi sinilii în fund.

De când mănâncă împreună cu boierul Toader, prieten din copilărie, conul Gavrilă s-a făcut mai vorbăreţ. Dă, sunt multe de spus: ba amintiri de pe vremea învăţăturii, ştrengării, mai despre chipul fetei jupânului Enache Stupu, plăpumarul din strada Veche, mort, he! Acum de  mulţi ani! - astăzi îşi amintise cum, odată, venind  de  la dascălul Spiridon, unde învăţau pe bucoavnă, i-au tăiat, bietului plăpumar, funia pe care întinsese câteva feţe de plapumă, nou-nouţe, şi vorbeau, râzând, de straşnica bătaie ce le-o dase la amândoi aga Racliş, tatăl boierului Toader.

Acum se potolise din vorbă. Boierului Gavrilă îi e puţin cam somn; acasă, nu vorbeşte mult, şi-i mai totdeauna cu ochii pe jumătate închişi, gata de somn.

Boierul Toader toarnă încă un păhăruţ de vin de Cotnari, conul Gavrilă îl zăreşte şi răsare la vorbă, aşa ca din senin:

- Toadere, eu parcă am fost la nunta ta?

Boierul Toader ridică în sus capul, prinse cu ochii veriga de alamă a sertarului de la dulap şi, după ce o ţinti câteva clipe, îşi aduse bine aminte:

- Păi cum să nu fi fost? Tu te-nsuraseşi de-a doua oară, cu vreun an înainte.

- Cu un an?

- Da’ câţi crezi? Când ai venit la nunta mea, nevastă-ta avea, de două luni, pe băiatul care ţi-o murit... Ai venit de-a dreptul de la moşie.

Acesta era lucru ştiut: pe când boierul Gavrilă trecea drept om uituc, de amintirea boierului Racliş se slujeau toţi acei care vroiau să învieze lucruri moarte de ani de zile. Boierului Toader îi e de ajuns o clipă de gândire să-ţi spuie ce fel de dulceţi şi cu ce linguriţe le luase în casa cutărui, în cutare zi şi la cutare împrejurare.

- Iacă, îmi aduc aminte, ca acum, urmă dânsul: ai venit de la moşie, nevastă-ta cu copilul, căci îl alăpta. Erai cu droşca ta cea frumoasă, cu o pereche de cai roibi şi cu hamurile cele ruseşti, pe care mi le-ai vândut mai târziu mie şi pe care le am încă.

Boierul Gavrilă sorbi puţin vin, apoi se minună grozav.

- Ce spui, Toadere! Le ai încă?

- Ei, asta-i!... Aveai de vizitiu pe ţiganul, pe Balmuş; nu-ţi aduci aminte că mi-a furat, chiar în noaptea ceea, un curcan şi că s-a îmbătat de-a stat trei zile ne-ntors?

- Aşa-i, omule; grozavă ţinere de minte mai ai tu!... zici că pe Balmuş?

- Doar nu pe tată-său! Lasă-mă să-ţi istorisesc. Am jucat toată noaptea; coana Tarsiţa, postelniceasa, a leşinat în braţele iuncherului...

Uşa odăii se deschise încet şi mama Sultana vesti că le dusese cafeaua în cerdac. Conul Gavrilă se sculă. Boierul Toader îşi luă ciubucul din odaia dumisale şi ieşi în cerdacul de din dosul casei lor.

Cerdacul da în livada în care coborau nişte scări de piatră, pe care se prinsese muşchi verde. Crengile vişinilor înfloriţi îşi întindeau ramurile până pe sub streaşină. Conul Gavrilă se aşeză tacticos în jilţ, privind cu mare mulţumire florile albe şi mirositoare.

- Aşa-i şi la mine la ţară, măi Toadere.

Boierul Toader nu-şi găsea chibritelniţa.

- Ei, dacă nu e Anghelina, degeaba, nimic nu e la locul lui.

Şi oftă şi căzu pe gânduri.

Boierul Gavrilă îşi aduse şi dânsul aminte de feciorul dumisale; oftă şi dânsul.

- Dacă nu e Anghelina, îţi spun eu, nimic nu e la locul lui, începu iar după un timp boierul Toader.

Găsi un chibrit şi aprinse ciubucul, se aşeză în jilţ şi dădu drumul unui rotocol de fum care se împrăştie, aninându-se  de crengile vişinului, ca o pânză de păianjen.

Apoi, amintirea Anghelinei nu-i  mai dădu pace deloc.

- Iacă, de mică copilă aşa a fost. Fiecare fir de aţă i-a plăcut să-l vadă la locul lui. Unde să fi văzut la dânsa, ca la alţi copii, rochiţele rupte. Ferit-a sfântul! Aşa a fost de copilă şi aşa-i şi acum, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, dă, e şi  ea fată mare, dragă Doamne.

Şi iar trase din ciubuc.

- Fată mare, măi Gavrile, ce crezi tu! Iacă, trebuie să mă gândesc la măritişul ei.

O bucurie copilărească îi cuprinse sufletul la acest gând; râsul îi izvorî voios, din fundul inimii.

Boierul Gavrilă începu şi el să râdă.

- Când mă gândesc, Toadere, că am ţinut-o în braţe, la botez! Să n-o mai cunosc deunăzi, omule, să n-o mai cunosc. Invoalată  ca o nalbă, soro, zău aşa!

Sorbi din cafea şi urmă:

- Ce crezi, Toadere, copiii îs fericirea noastră. Dacă n-ar fi Manole  al meu, vai de zilele mele! Aşa, dacă îl am pe dânsul, am şi nădejdea cu mine. Băiat cuminte ca o fată, harnic, frumos, sănătos!

- De frumos, frumos băiat, samănă, cap leit cu biata mâne-sa, Dumnezeu s-o ierte.

- La ochi samănă cu mine.

- Ei, asta-i!...

- Zău aşa! Şi-i înţelept ca un om bătrân. La dânsul totul e cuvântul meu...

Crengile copacilor se apropiară în bătaia vântului, scuturând o ninsoare uşoară, mirositoare, deasupra ierbii de-abia încolţită, strălucitoare, şi subţire ca acul. }n fund, un crâmpei de cer se arăta, printre copaci, ca o cădere de apă limpede.

Boierul Toader se mâhni.

- Ce ţi-i bun! Cui s-o dai! Pe mâna cui să-ţi dai copila când nu vezi un om împrejurul tău, un om de simţ, de inimă. Aşa, să o arunci în braţele oricărui vântură-ţară, foarte mulţumesc. Las-o să trăiască lângă mă-sa şi lângă mine, că-i fată cuminte.

Boierul Gavrilă dădu dreptate prietenului său:

- Nici băieţi, nici fete, nu mai găseşti astăzi. Ia îs pline Curţile de despărţenii. Ţi-i lehamite! De aceea nu mi-am însurat nici eu băiatul.

Boierii tăcură; cu privirile pierdute, departe, îşi urmau firul gândurilor.

Deodată boierului Toader îi scăpă gândul de pe buze:

- Bun băiat.

Fără să-şi deie seama, conul Gavrilă îi răspunse ca prin vis:

- Bună fată, Toadere.

Apoi, ceva neînţeles le întoarse capetele, se priviră şi se pricepură.

- Bun băiat, Gavrilă.

- Eu întotdeauna am ţinut la Anghelina, ca la fata mea, îi răspunse prietenul.

Vorba slobodă a boierului Toader îşi luă vânt:

- Proşti am fost, măi omule.

- Cam proşti, n-am ce zice, Toadere.

Boierii se sculară şi, pe deasupra mesei mici, rotunde, se sărutară frăţeşte.

Boierul Toader bătu în geam şi strigă:

- Sultano, adu două pahare cu vin roş!

Când mama Sultana veni cu paharele, boierul Toader dădu unul conului Gavrilă, unul îl luă dânsul, şi vorbi cu glasul coborât:

- Să ne trăiască, frate Gavrilă. Să ne trăiască, în cinstea care am trăit şi noi, şi să deie Dumnezeu să fie şi ei fericiţi de copiii lor cum am fost noi de dânşii.

Ciocniră paharele, dar nu le putură bea aşa degrabă, căci lacrimile le umplură ochii şi paharele le tremurau în mână.

Vântul scutură mai tare crengile înflorite. In paharul boierului Gavrilă căzu o floare, dânsul îl ridică în sus şi-l dete peste cap cu floare cu tot.

- Aşa te vreau, Gavrile.

Boierul Toader dădu şi dânsul paharul de duşcă.

- Ei, şi plângi, babo? Plângi? îi strigă mamei Sultana care se prăpădea de plâns la spatele lui. Hait! să vă deie vin cât îţi vrea şi să faci o plăcintă cu brânză, pentru toţi, şi să râdeţi, babo, auzitu-m-ai? Să râdeţi, că vi se mărită stăpâna.

Şi de atâta voinicie bătrânii iar începură să plângă. Se luară de braţ, coborâră scările şi se afundară sub aleile umbroase, în livada care-i primea gătită ca de nuntă.