O poveste a lui Ion Cranguleanu

Fă-mi şi mie loc sub stejar

Mitică Surpatu se crede istoric...

— Ce-i aia istoric? îl întreabă frate-su Costea, mai mic decît el cu trei ani.

Mitică devine meditativ :

—    Ceva de nu-ţi dai seama...

—    Fă-mă să-mi dau.

—    Nu pot... e prea greu.

—  Da’ cine poate să-mi explice, binişor, ce eşti tu?

—    Tot eu! Vezi stejarul din faţa noastră?

—    II văd. Cum să nu-l văd? Ce, n-am ochi?

—    Am să-ţi vorbesc despre el şi vei înţelege cît sunt de istoric!...

In fiecare dimineaţă, odată cu răsăritul soarelui, răsare şi el, falnic şi puternic, de-o măreţie parcă venită din povestea oare-ţi place ţie mai mult. Pare un bătrîn, un fel de uriaş al cîmpului, gînditor, cu fruntea lată şi umerii cît două dealuri.

—  Chiar aşa, cît două dealuri?

— Întocmai. Ramurile lui se răsfiră către cer ca o coamă fantastică, neclintită pe linişte, vuitoare ca o cascadă sub vînturi. Noi ne uităm la el ca la un străbun, un fel de părinte de-al nostru. Cîte 12, cîte 14 trebuie să fim ca să-l cuprindem.

— Mamă, da’ ştii că-i grozav, nu glumă!

— Burebista şi Decebal erau la fel. Stejarul îi ştie de cînd erau mici. De cîte sute de ani i-a tot privit el şi-i aude! Ehe, ce ştii tu! Cîte cercuri să se fi adunat în marele său trunchi! Dar cine să le poată număra şi cine să le dezlege? Una din multele legende spune că s-ar fi născut o dată cu rîul Sabar, pe vremea cînd însuşi Burebista, plecînd spre Dunăre cu o ceată mare de oşteni, şi-ar fi oprit caii să-şi potolească setea în izvor şi, drept mulţumire pămîntului, ar fi sădit un pui de stejar.

— Hai, că eşti prea deştept, frăţioare. Prea multe ştii. Mă ameţeşti...

— Timp de mii de ani, rădăcinile stejarului s-au întins pe sub pămînt ca nişte pîraie lungi, iar trunchiul, cît un turn de castel, s-a ridicat în pieptul cîmpiei noastre. Pe urmă s-a pornit să vorbească despre lumea noastră. Stejarul a vorbit puternic şi statornic ca un munte. Anotimpuri şi răzmeriţe, ierni grele şi războaie, nimic nu l-a clintit.

— Intr-adevăr, e puternic, frăţioare!

— Parcă venea din pieptul pămîntului gemînd de forţă şi taină. Pe lîngă el şi pe Sabar au trecut poate călăreţii lui Decebal, au trecut Basarabii şi Mircea Vodă cel Bătrân, Gruia lui Novac şi Corbea.

— Nu mai spune! Păi te cred şi eu... Alde Gruia, dacă a trecut pe sub stejar, a devenit şi mai şi... Şi cînd s-a abătut spre turci, mamă, mamă...

— Intr-o noapte, un turc a sărit în stejar cu tot cu cal de frica lui Gruia şi-au rămas acolo pînă omul nostru a adormit; pe urmă au şters-o binişor şi cal, şi turc...

— Dar azi... ia spune, ce se mai întîmplă cu stejarul?

— Mă Costeo, astăzi trec peste stejar alte anotimpuri, bat alte aripi, se aud alte cîntece. Dar pămîntul e acelaşi. Sabarul curge spre Dunăre, iar copiii vin în jurul trunchiului uriaş şi, vorbind cu stejarul, ei vorbesc cu Burebista, cu munţii şi cu dacii, dar vorbesc şi cu aviatorii...

— Ei, da, parcă nu vorbesc şi cu Gruia lui Novac...

— Ai dreptate... Dar tot n-ai înţeles...

— Ce trebuia?

— Ţi-am vorbit atîta, doar, doar...

— Adică, ce?

— Doar, doar vei înţelege că eu sînt istoric...

— Aha...

— Păi, da!

— Vrei să spui că-s cam slăbuţ de minte, nu?

— Ştiu şi eu ce să mai cred?

— Las’ că te ajut eu, ce!

— Adică?

— Ia, fă-mi şi mie puţintel loc sub stejar...

— Ce tot spui?!

— Ce tot auzi!... Fă-mi puţin loc sub stejarul de care-mi tot vorbeşti şi-ţi arăt eu!

— Uite că-ţi fac...

— Şi Costea începu şi el să vorbească despre Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana cum că ar fi trecut pe  sub stejar şi că acolo ar fi fost ascuns un balaur... Şi aşa mai departe...

Se vede treaba că amîndoi, fraţii Surpatu, erau de-a binelea istorici...