O poveste a lui James Joyce (5)

După cursă

Automobilele veneau către Dublin cu toată viteza, rulînd lin, ca nişte mingi lansate din praştie pe făgaşul Şoselei Naas. Pe creasta colinei Inchicore se adunaseră spectatori în grupuri compacte, ca să urmărească automobilele gonind înapoi spre oraş, şi prin această matcă de sărăcie şi inactivitate, continentul îşi revărsa bunăstarea şi sîrguinţa. În răstimpuri, grămezile de spectatori chiuiau, cu voioşia oprimaţilor recunoscători. Simpatia lor înclina însă către maşinile albastre — maşinile prietenilor lor, francezii.

De altfel, francezii erau adevăraţii învingători. Echipa lor terminase strălucit; fuseseră clasaţi pe locul al doilea şi al treilea, iar conducătorul maşinii germane, cîştigătoare, se spunea că ar fi de fapt belgian, încît fiece maşină albastră era întîmpinată cu o dublă porţie de chiote cînd ajungea în vîrful colinei, şi fiecare salvă de chiote era primită de către cei din maşină cu zîmbete şi înclinări din cap. Într-una dintre aceste maşini elegante se afla un grup de patru tineri, a căror bună dispoziţie părea pentru moment să fi întrecut nivelul obişnuit al galicismului victorios şi să fi ajuns aproape de exuberanţă. Grupul celor patru tineri cuprindea pe Charles Segouin, proprietarul maşinii; Andre Riviere, un tînăr electrician de origine canadiană; un ungur enorm, cu numele de Villona, şi un tînăr elegant şi îngrijit pe care-l chema Doyle. Segouin (pe punctul de a înfiinţa o întreprindere de automobile la Paris) era bine dispus fiindcă primise de pe acum nişte comenzi neaşteptate, iar Riviere fiindcă urma să fie numit director al întreprinderii; buna dispoziţie a acestor doi tineri (care erau veri) era sporită şi de succesul maşinilor franceze. Villona era bine dispus ca urmare a unui mic dejun foarte satisfăcător, fiind în plus optimist din fire. Al patrulea membru al grupului era însă mult prea agitat ca să se poată simţi într-adevăr bine.

În vîrstă de vreo douăzeci şi şase de ani, avea o mustaţă castanie şi ochi cenuşii cu o expresie destul de inocentă. Tatăl său, care-şi începuse cariera ca naţionalist avansat, îşi schimbase foarte degrabă opiniile. Strînsese bani, fiind măcelar la Kingstown, şi apoi, deschizînd prăvălii la Dublin şi în suburbii, îşi tot sporise averea. Mai avusese şi norocul de a încasa unele poliţe de asigurare şi, pînă la urmă, devenise atît de bogat, încît gazetele dublineze pomeneau de el ca de un prinţ al comerţului. Îşi trimisese fiul la învăţătură în Anglia, spre a fi educat într-un mare colegiu catolic, iar apoi îl înscrisese la Universitatea din Dublin pentru a studia dreptul. Jimmy n-a prea studiat serios şi după cîtva timp a apucat-o pe căi rele. Avea bani şi era simpatizat; timpul şi-l împărţea, în mod bizar, între cercuri muzicale şi cercuri automobilistice. După aceea a fost trimis pentru un semestru la Cambridge, să mai cunoască puţin lumea. Admonestîndu-l, dar în sinea sa mîndru de excesele lui, taică-său i-a plătit datoriile şi l-a adus acasă. La Cambridge îl cunoscuse pe Segouin. Deocamdată erau simpli cunoscuţi, dar Jimmy găsea o mare plăcere în a frecventa pe cineva care văzuse atîtea ţări străine şi despre care se spunea că e proprietarul celor mai mari hoteluri din Franţa. Pe un asemenea personaj (si aici tatăl său îi dădea dreptate) merita să-l cunoşti, chiar de n-ar fi fost un om atît de încîntător. Şi Villona era amuzant — un pianist strălucit — dar, din nefericire, foarte sărac.

Automobilul gonea înainte voios, cu încărcătura lui de tineret exuberant. Cei doi veri şedeau pe locurile din faţă, iar Jimmy şi prietenul său ungur pe cele din spate. Hotărît, Villona era într-o dispoziţie excelentă: pe kilometri şi kilometri de parcurs tot îngîna o melodie cu vocea lui adîncă de bas. Francezii lansau peste umăr rîsetele şi glumele lor şi adesea Jimmy era nevoit să întindă capul, încordat, ca să prindă vorbele lor isteţe. Asta nu era prea plăcut, fiindcă mai de fiece dată trebuia să ghicească iute înţelesul şi să strige o replică potrivită, înfruntînd curentul puternic ce-i bătea în faţă. Îl mai zăpăcea şi Villona, care-i bîzîia încontinuu în urechi — pe oricine l-ar fi zăpăcit — şi zgomotul motorului, de asemenea.

Mişcarea rapidă în spaţiu exaltă; notorietatea, de asemenea; tot astfel şi posesiunea banilor — trei temeinice explicaţii pentru starea de agitaţie a lui Jimmy. În acea zi fusese văzut de mulţi prieteni în tovărăşia continentalilor. La control, Segouin îl prezentase unuia dintre concurenţii francezi şi drept răspuns la complimentul lui murmurat cu stîngăcie, faţa bronzată a omului de la volan dezvelise un şir de dinţi albi, strălucitori. După o asemenea cinste, era plăcut să te întorci în rîndul lumii profane a spectatorilor ce-şi dădeau coate şi schimbau priviri semnificative. Cît despre bani — dispunea, de fapt, de o sumă mare. Lui Segouin poate că nu i-ar fi părut mare, dar Jimmy, care, în ciuda unor erori temporare, era, în fond, moştenitorul unor instincte solide, ştia bine cu cîtă greutate fusese adunată. Cunoaştere care îl făcuse ca pînă şi în contractarea datoriilor să păstreze aparenţele unei uşurinţe rezonabile. Şi dacă se arătase atît de conştient de truda ce zace în bani, cînd fusese vorba doar de vreo toană a unor distinse cercuri intelectuale, cu atît mai pătruns era acum, cînd se găsea pe punctul de a risca investirea celei mai importante părţi din averea sa. Fără îndoială, o chestiune serioasă pentru el.

Fireşte, investiţia era bună, iar Segouin izbutise să dea impresia că numai graţie prieteniei ce i-o purta îi făcea favoarea de a accepta ca fleacul de capital irlandez să fie inclus în fondurile concernului. Jimmy avea stimă pentru priceperea tatălui său în chestiuni de afaceri şi în acest caz tatăl său fusese acela care sugerase mai întîi investiţia; puteai cîştiga bani în afacerea automobilelor, bani cu duiumul. Şi apoi, Segouin dădea neîndoielnic impresia omului cu avere. Jimmy se apucă să calculeze în sinea lui cîte zile de muncă reprezenta acest automobil princiar în care şedea. Ce mers lin! Cu cîtă eleganţă goniseră de-a lungul drumurilor de ţară! Călătoria asta, ca un deget magic, îţi sonda pulsul vieţii; şi, cutezătoare, maşina nervilor umani se străduia să răspundă goanei avîntate a sprintenului animal albastru.

Intrară în Dame Street. Strada forfotea de o agitaţie neobişnuită, răsunau gălăgios sirenele automobiliştilor şi clopotele vatmanilor impacienţi. Segouin opri în apropierea băncii, iar Jimmy şi prietenul său coborîră. Un mic pîlc de oameni se adună pe trotuar ca să aducă omagii motorului trepidant. Grupul de amici urma să ia masa împreună în acea seară, la hotelul lui Segouin şi, între timp, Jimmy şi prietenul său care locuia la dînsul trebuiau să meargă acasă pentru a se îmbrăca. Automobilul se îndreptă încet către Grafton Street, pe cînd cei doi tineri îşi croiau drum prin pîlcul de spectatori. Mergeau spre nord — cu o ciudată senzaţie de neplăcere, pentru că umblau pe jos — în timp ce oraşul îşi anina deasupră-le globurile pale de lumină, în pîcla străvezie a serii de vară.

Acasă la Jimmy, acest dineu fusese decretat un eveniment. În trepidaţia părinţilor săi se amesteca o oarecare mîndrie şi, de asemenea, un oarecare zel de a-şi arunca aparent peste bord principiile — căci numele marilor metropole sînt asociate cu această virtute. De altfel, Jimmy arăta foarte bine în ţinută de gală şi, pe cînd sta în hol aranjîndu-şi pentru ultima oară în perfectă simetrie funda cravatei de seară, tatăl lui se simţea, pe bună dreptate, satisfăcut, chiar şi din punct de vedere comercial, de a-i fi asigurat fiului său însuşiri ce adesea nu se pot cumpăra, încît se arătă neobişnuit de prietenos faţă de Villona, exprimînd prin purtarea sa un sincer respect pentru priceperile străinilor; această subtilitate îi scăpa însă probabil ungurului, care începea să simtă nevoia urgentă de a cina.

Dineul fu excelent, delicios. Segouin — hotărî Jimmy sinea lui — avea un gust foarte rafinat. I se mai alăturase grupului şi un tînăr englez, cu numele de Routh, pe care Jimmy îl văzuse în tovărăşia lui Segouin la Cambridge. Tinerii fură serviţi într-un salonaş intim, la lumina unor candelabre cu lumînări electrice. Discutau cu volubilitate şi fără reticenţe. Jimmy, a cărui imaginaţie începea să se aprindă, vedea vioiciunea tinerească a francezilor împletindu-se elegant cu fondul solid al manierelor englezului. „O graţioasă imagine de-a mea, gîndi el, şi-o imagine justă". Admira abilitatea cu care gazda lor dirija conversaţia. Cei cinci tineri aveau gusturi deosebite şi li se dezlegaseră limbile. Villona începu să dezvăluie, cu un imens respect, englezului vag surprins frumuseţile madrigalului englez, deplîngînd dispariţia vechilor instrumente. Riviere, nu cu totală ingenuitate, se porni să-i explice lui Jimmy triumful tehnicii franceze. Vocea răsunătoare a ungurului era pe cale să domine, ridiculizînd lăutele falsificate de pictorii romantici, cînd Segouin, ca un dibaci păstor, îşi călăuzi oaspeţii spre terenul politicii. Iată un subiect unde se simţeau cu toţii la largul lor. Jimmy, stimulat de influenţe generoase, simţi zelul naţionalist, mort şi îngropat al părintelui său trezindu-se la o nouă viaţă într-însul; pînă la urmă îl stîrni chiar şi pe apaticul Routh. Atmosfera încăperii se încingea tot mai mult, iar rolul lui Segouin devenea din clipă în clipă mai dificil: mijea primejdia unor animozităţi personale. Vigilentul amfitrion profită de primul prilej ca să ridice paharul pentru umanitate si, după ce toţi băură în cinstea ei, Segouin deschise larg o fereastră, în chip semnificativ.

În noaptea aceasta, oraşul purta masca unei metropole. Cei cinci tineri traversară alene peluza Stephen's Green, învăluiţi într-un nor uşor de fum aromatic. Vorbeau cu glas tare şi vesel şi umblau cu pardesiele uşor aruncate pe umeri. Trecătorii le făceau loc. În colţul lui Grafton Street, un bărbat scurt şi gras suia într-un automobil două frumoase şi elegante doamne, recomandîndu-le solicitudinii unui alt bărbat gras. Maşina se îndepărtă, iar domnul cel scurt şi gras zări grupul de tineri.

—  Andre!

—  Uite-l pe Farley!

Urmă un şuvoi de vorbe. Farley era un american. Nimeni nu prea ştia care-i obiectul conversaţiei. Riviere şi Villona erau cei mai gălăgioşi, dar cu toţii erau surescitaţi. Se suiră într-un automobil, îngrămădindu-se, cu multe rîsete, unii într-alţii, ca să încapă. Treceau cu maşina pe lîngă vălmăşagul mulţimii ce se contopea acum într-o armonie de culori stinse, în melodia claxoanelor voioase. Luară trenul la Westland Ron şi lui Jimmy i se păru că trecuseră doar cîteva secunde pînă descinseră în Kingstown Station. Conductorul, un om bătrîn, îl salută pe Jimmy:

—  Frumoasă noapte, domnule!

Era o noapte senină de vară; rada portului se aşternea la picioarele lor ca o oglindă întunecată. Se îndreptară într-acolo, braţ la braţ cu toţii, cîntînd în cor Cadet Roussel le şi tropăind din picioare la fiecare refren:

—  Ah ! Ah ! Ah ! Oui vraiment!

În dreptul pontonului se suiră într-o barcă şi vîsliră spre iahtul americanului, unde îi aştepta un supeu, muzică, joc de cărţi. Villona exclamă cu convingere:

—  E delicios!

Salonul iahtului avea şi un pian. Villona cîntă un vals pentru Farley şi Riviere, Farley făcînd pe cavalerul şi Riviere pe doamna. Apoi improviză o muzică de cadril, în acompaniamentul căreia tinerii născoceau figuri originale. Ce amuzant era! Jimmy lua parte cu însufleţire; aşa viaţă, da! La un moment dat, Farley îşi pierdu suflul şi strigă: „Stop!" Un băiat aduse un supeu uşor şi tinerii se aşezară la masă, de formă. De băut, băură însă: aşa fac boemii, închinară pentru Irlanda, pentru Anglia, pentru Franţa, pentru Ungaria şi pentru Statele Unite ale Americii. Jimmy ţinu un toast, un toast reuşit. Farley îl bătu pe spate şi rîse zgomotos. Ce băieţi de viaţă! Ce buni tovarăşi de petrecere!

Cărţile! Cărţile! Se strînseră tacîmurile şi se liberă masa. Villona se întoarse liniştit la pian şi începu să cînte fără a fi rugat. Ceilalţi jucau partidă după partidă, lansîndu-se cutezători în aventură. Închinară paharul pentru Dama de Cupă şi pentru Dama de Caro. Jimmy simţea un confuz regret pentru lipsa unui public: era o adevărată revărsare de spirit. Jocul ajunsese la o miză foarte ridicată şi începură să circule hîrtii. Jimmy nu ştia exact cine cîstiga, ştia însă că el pierde. Dar era vina lui, pentru că foarte des confunda cărţile şi trebuia să-i calculeze ceilalţi punctele. Grozavi băieţi erau!... Totuşi ar fi vrut să se oprească în sfîrşit — se făcuse tîrziu. Cineva închină în cinstea iahtului The Belle of Newport şi altul propuse apoi o ultimă partidă drept încheiere.

Pianul nu se mai auzea; Villona probabil urcase pe punte. Fu o partidă feroce. Cu puţin înainte de a o termina, se opriră ca să închine pentru noroc. Jimmy înţelese că partida se juca acum între Routh şi Segouin. Ce emoţie! Şi Jimmy era emoţionat. El, unul, pierdea, fireşte. Pentru cît semnase? Tinerii se sculaseră în picioare, jucînd ultimele ture, vorbind şi gesticulînd. Cîstigă Routh. Se zgudui cabina de chiotele lor; apoi cărţile fură strînse pachet, începură să calculeze ce se cîştigase. Farley şi Jimmy pierduseră cel mai mult.

Ştia că avea să regrete în dimineaţa următoare, dar pentru moment era mulţumit de senzaţia de odihnă, mulţumit de amorţeala sumbră ce-i învăluia nesăbuinţa. Îşi sprijini coatele pe masă şi-si odihni capul în mîini, numărîndu-şi pulsaţiile tîmplelor. Uşa cabinei se deschise şi-l văzu pe ungur, în picioare, într-o rază de lumină cenuşie:

— S-a făcut ziuă, domnilor!

James Joyce - Dubliners