O povestire a lui Isaac Asimov

PISICUŢA TEMPORALĂ

Întâmplarea aceasta mi-a fost istorisită cu mult timp în urmă de moş Mac, care locuia într-o cocioabă, dincolo de colina din faţa casei părinţilor mei. Moş Mac fusese prospector în centura asteroizilor în timpul Goanei după Aur din ‘37, iar acum îşi petrecea majoritatea timpului hrănindu-şi cele şapte pisici.

— De ce vă plac atât de mult pisicile, domnule Mac? îl întrebasem.

Bătrânul miner mă privise şi se scărpinase în barbă.

— Ei bine, îmi răspunsese, îmi amintesc de animalele mele de pe Pallas. Ele aduceau cu mâţele – aveau aceeaşi formă a capului – şi erau cele mai inteligente creaturi pe care le-am văzut vreodată. Au murit toate!

Îmi păruse rău şi i-o spusesem. Mac suspinase.

— Cele mai inteligente creaturi, repetase el. Erau pisici cvadridimensionale.

— Cvadridimensionale, domnule Mac? Dar a patra dimensiune este timpul…

Învăţasem asta cu un an în urmă, la şcoală.

— Deci ţi-ai făcut lecţiile, da? – Moşul îşi luase pipa şi o umpluse fără grabă. – Sigur c-a patra dimensiune este timpul. Pisicuţele astea aveau cam treizeci de centimetri lungime, cincisprezece înălţime, vreo zece lăţime şi se puteau întinde până la mijlocul săptămânii viitoare. Am numărat patru dimensiuni, da? Dacă le mângâiai pe cap, nu dădeau din coadă decât peste vreo zi. Alea mai mari dădeau din coadă după două zile. Sunt fapte reale!

Îl privisem neîncrezător, dar nu făcusem niciun comentariu.

— În plus, continuase Mac, erau cele mai bune animale de pază din toate timpurile. N-aveau cum să nu fie. Păi, dacă vedeau un hoţ, sau orice individ ce dădea de bănuit, zbierau ca apucatele. Iar dacă-l vedeau pe hoţ azi, ele ţipau ieri aşa că de fiecare dată eram avertizaţi cu douăzeci şi patru de ore înainte.

Rămăsesem cu gura căscată.

— Vorbiţi serios?

— Aşa să m-ajute Dumnezeu! Ştii cum le dădeam de mâncare? Aşteptam să adoarmă şi-atunci ştiam că-şi digerau hrana. Pisicuţele temporale digerau întotdeauna hrana cu trei ore înainte de a o mânca. Atâta li se întindeau stomacurile înapoi în timp. Aşa că atunci când se culcau, ne uitam la ceas şi exact peste trei ore le dădeam să mănânce.

Îşi aprinsese pipa şi pufăise, apoi clătinase din cap cu tristeţe.

— Odată, însă, am făcut o greşeală. Săracul motănel! Se numea Joe şi era favoritul meu. Într-o dimineaţă, s-a culcat pe la nouă, dar eu am avut impresia că era ora opt. Evident, i-am adus mâncarea la unsprezece. L-am căutat peste tot, însă nu l-am putut găsi.

— Ce se întâmplase, domnule Mac?

— Ei bine, nici o pisicuţă temporală nu-şi putea înghiţi micul dejun la numai două ore după ce-l digerase. Ar fi fost prea mult pentru ea. L-am descoperit în cele din urmă sub lada de scule din magazie. Se târâse acolo şi murise de indigestie cu o oră în urmă. Bietul de el! După aceea, am folosit întotdeauna un ceas deşteptător, ca să nu mai repet greşeala.

Urmase o tăcere scurtă, încărcată de jale, pe care eu o întrerupsesem printr-o şoaptă emisă pe ton de respect:

— Aţi spus mai devreme că au murit toate. Au păţit acelaşi lucru?

Mac clătinase solemn din cap.

— Nu! Se îmbolnăveau de gripă, pe care o luau de la noi, şi mureau cu o săptămână sau zece zile înainte de a se îmbolnăvi. Din capul locului nu fuseseră prea multe, iar la un an după ce începuse exploatarea lui Pallas, mai rămăseseră doar vreo zece, toate jigărite şi bolnave. Necazul, puştiule, era că atunci când mureau, putrezeau aproape instantaneu. Mai ales chestia aia cvadridimensională pe care o aveau în creier şi care le făcea să se comporte în felul ăsta… Am pierdut milioane de dolari.

— De ce?

— Vezi tu, nişte savanţi de pe Pământ auziseră despre pisicuţele noastre temporale, dar ştiau că vor muri toate înainte ca ei să poată ajunge pe Pallas, la următoarea conjuncţie favorabilă. De aceea, ne-au oferit câte un milion de dolari pentru fiecare pisicuţă temporală pe care o puteam păstra.

— Si ce-aţi făcut?

— Am încercat… dar zadarnic. După ce mureau, putrezeau imediat şi trebuia să le îngropăm. Am încercat să le păstrăm în congelatoare, însă numai exteriorul rămânea neatins. Interiorul putrezea… adică tocmai ceea ce savanţii doreau să cerceteze. Evident, cu fiecare pisicuţă moartă pierdeam un milion de dolari, iar noi nu voiam să se întâmple aşa ceva. Atunci, unul dintre noi s-a gândit că dacă am pune pisicuţa în apă fierbinte, atunci când era pe punctul de a muri, apa urma s-o îmbibe. După ce ea murea, am fi congelat-o, transformând-o într-un bloc de gheaţă – astfel, se putea păstra.

Rămăsesem din nou cu gura căscată şi maxilarul inferior îmi atârna.

— Aţi reuşit în felul ăsta? îngăimasem eu într-un târziu.

— Am încercat, fiule, dar nu puteam îngheţa apa suficient de rapid şi chestia cvadridimensională din creier se distrugea. Oricât de repede o îngheţam, nu izbuteam s-o păstrăm. În cele din urmă, ne-a mai rămas o singură pisicuţă care şi ea trăgea să moară. Eram disperaţi… când unuia dintre noi i-a venit o idee. A inventat un dispozitiv complicat care putea îngheţa toată apa instantaneu.

Am luat ultima pisicuţă, am pus-o în apa fierbinte şi am conectat-o la dispozitiv. Pisicuţă ne-a privit pentru ultima dată, a miorlăit încetişor şi a murit. Am apăsat butonul şi, în mai puţin de un sfert de secundă, apa s-a transformat într-un bloc solid.

Aici, Mac scosese un oftat care trebuie să fi cântărit vreo tonă.

— Zadarnic! continuase el. În cincisprezece minute, interiorul pisicii s-a deteriorat şi am pierdut ultimul milion de dolari.

Rămăsesem fără răsuflare.

— Dar, domnule Mac, tocmai aţi spus că aţi îngheţat pisicuţa într-un sfert de secundă… Nu avea timp să intre în putrefacţie…

— Tocmai asta-i, puştiule! suspinase el din nou. Am făcut-o prea al naibii de rapid! Pisicuţă a putrezit fiindcă am îngheţat apa aia fierbinte atât de repede încât gheaţa a rămas caldă!