Povestea tenisilor lui Ray Bradbury

FREAMĂTUL VERII

Târziu în noaptea aceea, întorcându-se acasă de la un spectacol cu părinţii şi cu fratele său Tom, Douglas văzu tenişii în vitrina luminată a magazinului. Îşi feri repede privirea, dar avu senzaţia că picioarele, deşi prinse la început, o iau la fugă singure. Pământul părea că se învârteşte; apărătorile de pânză ale magazinului îşi fluturau aripile în vântul stârnit de fuga lui. Tatăl, mama şi Tom mergeau încet, în dreapta şi în stânga lui. Douglas se întoarse la vitrină, ca să se uite la tenişii aceia.

— A fost un film frumos, zise mama.

— Da, şopti Douglas.

Era iunie şi trecuse de mult sezonul când puteai cumpăra pantofii aceia speciali care nu făceau zgomot, ci doar un fel de freamăt lin, ca o ploaie de vară căzând peste alei. Pământul clocotea de energie şi totul era în mişcare. Iarba se revărsa ca un şuvoi peste trotuare, luând cu asalt casele. Orăşelul părea gata-gata să se răstoarne şi să se scufunde, fără să lase nici o urmă, în marea buruienişului şi a trifoiului. Douglas stătea, prins în capcana de ciment şi de cărămidă roşie a străzii, şi abia se putea mişca.

— Tată! exclamă el deodată. Acolo, în vitrina magazinului ăluia, am văzut nişte tenişi extra, cu talpa de burete…

Taică-său îi răspunse, fără să-şi întoarcă privirea:

— Tare-aş vrea să ştiu pentru ce-ţi trebuie o nouă pereche de tenişi! Eşti în stare să-mi spui?

— Păi…

Ar fi vrut să-i spună că tenişii îi dădeau în fiecare vară senzaţia că aleargă desculţ prin iarbă. Se simţea în ei cum te simţi când îţi scoţi, iarna, picioarele de sub plapuma încinsă, pentru a le lăsa în bătaia vântului rece, strecurat prin fereastra deschisă, ; până când ţi le vârî înapoi sub plapumă, îngheţate bocnă. Tenişii îi mai dădeau senzaţia pe care o încerca în fiece an când trecea pentru prima oară prin apa domoală a pârâului, şi-şi vedea picioarele cu câţiva centimetri mai la vale decât trupul rămas deasupra apei.

— Tată, e greu să-ţi explic, spuse Douglas.

Oamenii care fabricau tenişii ştiau cam ce le trebuie şi ce-şi doresc băieţii. Ei puneau în tălpi rădăcini de nalbă şi vrejuri, şi ţeseau restul din ierburi arse şi înălbite pe câmp. Undeva, în huma moale a acestor încălţări, se ascundeau muşchii tari şi subţiri ai unui cerb. Oamenii care fabricau tenişii văzuseră mulţi copaci zbuciumându-se în vânt şi multe râuri curgând la vale spre lacuri. Oricum, tenişii erau făcuţi pentru vară, iar acum era vară.

Douglas încercă să dea expresie tuturor acestor gânduri.

— Bine, zise tatăl lui, dar ce-i cu tenişii de anul trecut? Ce, nu-i poţi scoate din dulap?

Băiatului i-era milă de copiii din California, care purtau tot anul tenişi şi n-aveau habar ce-nseamnă să-i scoţi iarna din picioare, să-ţi lepezi ghetele cu blacheuri de fier, şi cu tălpile pline de zăpadă şi ploaie, şi să alergi desculţ o zi întreagă, pentru a încălţa apoi primii tenişi din acel sezon, nişte tenişi nou-nouţi, mult mai buni decât tălpile desculţe. O nouă pereche de pantofi, iată tot farmecul. Acest farmec putea să se spulbere până la 1 septembrie, dar acum, spre sfârşitul lui iunie, farmecul era încă puternic; cu asemenea tenişi puteai sări peste copaci, peste râuri, peste case — ba chiar peste garduri, peste trotuare, peste câini, peste tot ce doreai.

— Nu înţelegi? spuse Douglas. Pur şi simplu nu pot să port tenişii de anul trecut.

Pentru că perechea de anul trecut era moartă pe dinăuntru. Tenişii fuseseră straşnici când îi pusese în picioare anul trecut. Dar, către sfârşitul verii, în fiece an, constatai că nu mai poţi sări cu ei peste râuri, peste copaci, peste case: pantofii erau morţi. Iar el simţea că anul acesta, dacă ar fi avut nişte tenişi noi, ar fi putut face orice, absolut orice… Urcă treptele casei.

— Fă economii, îi spuse tatăl lui. În cinci sau şase săptămâni…

— Vara se va sfârşi!

Când lumina se stinse, iar Tom adormi, Douglas rămase treaz, la marginea patului, privindu-şi în lumina lunii picioarele, slobode acum de ghetele lor masive ca nişte bucăţi de iarnă.

„Trebuie să mă gândesc, să găsesc motive pentru o nouă pereche de tenişi”, îşi spuse.

După cum ştia oricine, dealurile din jurul orăşelului erau bântuite de ştrengari care puneau pe fugă vacile şi se zbenguiau, adevărate barometre sensibile la schimbările atmosferice, expunându-se la soare, cojindu-se ca nişte calendare de foi pentru a primi cât mai mult soare. Ca să-i ajungi din urmă, trebuia să alergi mult mai repede decât vulpile sau veveriţele. Cât despre locuitorii oraşului, mai toţi erau nervoşi din pricina căldurii, aşa că foloseau îndeobşte argumentele şi insultele iernii. Găseşte-ţi prietenii, doboară-ţi duşmanii! Aceasta era deviza fabricii de încălţăminte cu talpa de burete. Aleargă oare oamenii prea repede? Vrei să-i ajungi din urmă? Vrei să fii sprinten, să rămâi sprinten? Atunci, încalţă-te cu tenişi!

Douglas îşi agită puşculiţa, ascultând clinchetul aerian al monedelor dinăuntru.

„Dacă doreşti ceva, îşi spuse, trebuie să încerci să-ţi împlineşti dorinţa. Ia să-mi găsesc drumul prin pădure, chiar astă-noapte”…

În orăşel luminile se stingeau una după alta. Un vânt izbea în fereastră. Era ca un râu care curge la vale, iar picioarele lui tânjeau să curgă cu râul.

În visul lui, auzea un iepure alergând, alergând, alergând prin iarba adâncă şi caldă.

Bătrânul Sanderson se plimba prin magazinul lui de încălţăminte, cum s-ar plimba un negustor de animale printre cuştile cu vietăţi aduse din lumea întreagă, atingându-le pe fiecare în treacăt. Domnul Sanderson dezmierda pantofii din vitrină; unii pantofi erau pentru el ca nişte pisici, alţii ca nişte câini; atingea cu grijă fiecare pereche, potrivind câte un şiret, fixând câte o limbă. Se opri apoi drept în mijlocul covorului şi privi gânditor în jur.

Se auzi deodată un bubuit de tunet.

O clipă, în uşa magazinului de încălţăminte Sanderson nu se mai văzu nimeni.

În clipa următoare Douglas Spaulding apăru în pragul ei, privindu-şi stingherit pantofii de piele, ca şi cum ar fi fost nişte bolovani pe care nu putea să-i smulgă din cimentul trotuarului. Tunetul contenise în clipa în care pantofii lui se opriseră. Acum, cu o încetineală dureroasă, Douglas ieşi din lumina amiezei de sâmbătă, neîndrăznind să-şi privească banii ţinuţi în pumnul strâns. Intrând în magazin, începu să-i aşeze cu grijă pe tejghea, în fişicuri, ca un jucător de şah preocupat să ştie dacă următoarea mişcare îl va scoate la soare sau îl va vârî într-o beznă adâncă.

— Nu spune nimic! îi şopti domnul Sanderson.

Douglas îngheţă.

— Întâi şi-ntâi, ştiu bine ce vrei să cumperi, urmă domnul Sanderson. În al doilea rând, te văd în fiecare după-amiază în faţa vitrinei mele — ce, crezi că nu văd? Te înşeli. În al treilea rând, ştiu că doreşti o pereche de tenişi extra, cu talpa de burete. CA O ALIFIE PE TÀLPI. În al patrulea rând, vrei să-ţi vând pe credit.

— Ba nu! exclamă Douglas, respirând anevoie, ca şi cum ar fi alergat toată noaptea în visele sale. Vă ofer ceva mai preţios decât creditul. Dar înainte de toate, domnule Sanderson, vă rog să-mi faceţi o favoare. Vă amintiţi cumva când aţi purtat ultima oară o pereche de tenişi extra?

Domnul Sanderson se întunecă la faţă.

— Păi, acum zece, douăzeci, să zicem treizeci de ani. Dar de ce întrebi?

— Domnule Sanderson, nu credeţi că e cazul să-i lăsaţi pe clienţii dumneavoastră să încerce măcar un minut tenişii pe care-i cumpără, aşa ca să vedeţi cum se simt în ei? Oamenii uită dacă nu încearcă lucrurile pe care le cumpără. Patronul magazinului de trabuce fumează trabuce, nu-i aşa? Patronul dughenei de dulciuri gustă, cred, din zaharicalele lui. Aşa că…

— Ai băgat de seamă poate că port şi eu pantofi, îl întrerupse bătrânul.

— Da, dar nu tenişi, domnule! Cum o să vindeţi tenişi dacă nu puteţi să vă lăudaţi marfa, şi cum o s-o lăudaţi dacă n-o cunoaşteţi?

Domnul Sanderson se trase puţin înapoi, ducându-şi mâna la bărbie, parcă pentru a se feri de entuziasmul febril al băiatului.

— Păi…

— Domnule Sanderson, îl întrerupse Douglas, vindeţi-mi ceva, iar eu o să vă dau în schimb ceva la fel de preţios.

— E oare neapărat necesar, băiete, să port eu însumi tenişi? îl întrebă bătrânul.

— Tare-aş vrea, domnule!

Bătrânul oftă. Peste un minut, gâfâind încetişor pe scaunul lui, îşi lega şireturile tenişilor în care-şi vârâse picioarele lungi şi subţiri. Pantofii păreau nişte obiecte străine acolo, lângă manşetele negre ale hainei sale. Domnul Sanderson se ridică în picioare.

— Cum vă simţiţi în ei? îl întrebă băiatul.

— Cum să mă simt? Foarte bine!

Şi dădu să se aşeze la loc.

— Vă rog! zise Douglas întinzând mâna spre bătrân. Domnule Sanderson, fiţi bun acum şi legănaţi-vă niţel pe picioare, plimbaţi-vă puţin de colo-ncoace, iar eu o să vă spun ce-am de spus. Vă dau banii, iar dumneavoastră îmi daţi în schimb pantofii — vă datorez un dolar. Dar, domnule Sanderson, ştiţi ce-o să se întâmple în clipa când mă voi încălţa eu cu tenişii ăştia?

— Ce?

— Păi, o să vă fac toate comisioanele, o să livrez pachetele, o să vă aduc cafeaua, o să ard gunoiul, o să alerg la poştă, la telegraf, la bibliotecă! O să mă vedeţi ieşind şi intrând pe uşă de zece ori pe minut! Vă daţi seama, domnule Sanderson, ce repede au să mă poarte pantofii ăştia? Simţiţi ce iuţeală e-n ei? Simţiţi cum parcă vă apucă de picioare şi nu vă lasă în pace, şi nu le place să staţi locului? Vă daţi seama ce repede aş face eu lucrurile pe care dumneavoastră nu prea vă omorâţi să le faceţi? Dumneavoastră o să rămâneţi în prăvălie, la umbră, în timp ce eu o s-alerg de colo până colo prin orăşel. Adică nu eu, de fapt, ci tenişii! Parcă-i văd alergând nebuneşte pe străzi şi alei, şi întorcându-se. Ia uitaţi-vă!

Domnul Sanderson asculta buimăcit ploaia de vorbe. Parcă l-ar fi luat cu ele ca un torent, la vale. Începu să se vâre mai adânc în pantofi, să-şi întindă degetele, să-şi arcuiască încheieturile, să-şi pună la încercare gleznele. Se legăna încet, în bătaia adierii ce se strecura pe uşă. Tenişii se afundau în covor, ca în iarba unei jungle, ca într-un lut moale. Îşi înfipse solemn călcâiele în aluatul acela bun şi primitor. Pe faţa lui emoţiile se succedau grăbite, aidoma unor lumini colorate, aprinse şi stinse una după alta. Gura îi rămăsese uşor întredeschisă. Legănându-se încet, se opri şi rămase aşa, în faţa băiatului; se uitară unul la altul, într-o tăcere pe cât de firească, pe atât de apăsătoare.

Pe trotuar trecură câţiva oameni, sub soarele arzător.

Bătrânul şi băiatul stăteau în magazin — bătrânul cu o expresie de recunoştinţă, iar băiatul cu faţa radioasă.

— Ce-ai zice, băiete, ca peste cinci ani să devii vânzător de pantofi în magazinul ăsta? rosti în cele din urmă bătrânul.

— Mulţumesc, domnule Sanderson, dar încă nu ştiu ce meserie o să-mi aleg.

— Orice meserie ţi-ai alege, fiule, nimeni nu-ţi va putea sta în drum!

Bătrânul porni încet prin magazin spre peretele unde erau depozitate mii de cutii şi se întoarse cu o pereche de pantofi pentru băiat; în timp ce acesta îşi lega şireturile, bătrânul întocmi o listă pe o bucată de hârtie.

— Trebuie să-mi faci o mulţime de comisioane în după-amiaza asta, îi spuse negustorul, întinzându-i lista. După ce le termini, eşti liber şi suntem chit.

— Mulţumesc, domnule Sanderson, zise Douglas şi se depărtă în fugă.

— Stai! îl strigă bătrânul.

Douglas se întoarse de la uşă.

— Cum te simţi în ei? îl întrebă negustorul, aplecându-se.

Băiatul îşi privi picioarele, care se şi bălăceau în apa râurilor, în marea de spice a ogoarelor, în vântul care-l mâna afară din oraş. Se uită la bătrân, cu ochii strălucitori, şi buzele i se mişcară, dar fără să scoată vreun sunet.

— Antilopă? zise bătrânul, privind întâi faţa, apoi pantofii băiatului. Gazelă?

Băiatul rămase o clipă pe gânduri, apoi scutură din cap şi o zbughi. Abia dacă mai rămase o şoaptă în urma lui. Uşa era goală acum. Fâşâitul tenişilor se pierdu în jungla încinsă de soare.

Domnul Sanderson stătea în pragul uşii cu urechea la pândă. Îşi amintea de sunetul acesta, auzit de mult, pe vremea când era şi el băiat şi visa făpturi frumoase sărind sub cer, dispărând prin tufişuri, pe sub copaci, şi lăsând în urmă doar ecoul stins al paşilor lor sprinteni.

— Antilopă, gazelă, şopti domnul Sanderson.

Se aplecă să ia de pe jos pantofii lepădaţi de băiat, pantofi împovăraţi de ploi uitate şi de zăpezi de mult topite. Mergând încet, încet, se depărtă de lumina soarelui şi se întoarse la civilizaţie…

Ray Bradbury