Pupincurism cu ştaif

O răspundere lucidă faţă de fenomenul artistic l-a însoţit mereu pe Adrian Năstase, în peregrinări ale demnitarului, de-a lungul meridianelor, ca şi în nemijlocirea îndatoririlor sale între graniţe româneşti. Îşi impunea să fie prezent, la sărbători ale vieţii expoziţionale, nu-şi ascundea solidaritatea afectuoasă în roata de imagini izbutind a forma o surpriză notabilă, un ansamblu luxuriant, precum Variaţiunile lui Alin Gheorghiu, pornite de la Arcimboldo. Fără impulsul său tenace, n-ar fi luat fiinţă Muzeul Naţional de Artă Contemporană, sabotat de indigenţa unor minţi lamentabile. „Să plătească domnul prim-ministru, eu n-am bani!” – se proptea cu neruşinare cîte un contabil obtuz.

Azi încă, în tristul shabbat, aprig dezlănţuit în jurul lui A. Năstase, nu se pot absolvi pulsiuni vindicative, complexul lor adună, colcăind, orbire şi invidie feroce. 

Neîndoielnic, oricărui ochi exersat în aprecierea competenţelor, la scară internaţională, i se vădea lesne, abordîndu-l pe A. Năstase, un anume nivel intelectual care acţiona în favoarea acestui compatriot al nostru – şi, consecvent, în favoarea ţării însăşi, de el reprezentată. Nu uit, cînd, proaspăt numit ambasador la UNESCO, în 1990, am pus în lucru un proiect ce ne era scump, un Omagiu solemn lui N. Titulescu, articulînd un mănunchi de strălucite contribuţii, de la Directorul general, Federico Mayor, la eminenţi jurişti şi scriitori, Jean D’Ormesson, de pildă, nu uit figura deplin fiabilă, demnă de prompte, apăsate elogii, pe care şi-a conturat-o atunci, în acel adevărat areopag al ideilor, tînărul ministru de Externe Adrian Năstase. „Dacă România are azi miniştri de asemenea clasă, înseamnă că s-a schimbat ceva radical în ţara dumneavoastră” – nu încetau să ne felicite buni cunoscători ai politicii europene.

De aici, perspectiva de profundă comprehensiune pe care el a pus-o în relaţiile simetrice dintre instituţii, sustrase astfel simplelor convenienţe, ridicate în aura unui potenţial spiritual care obligă şi inspiră. Ca preşedinte al Adunării Naţionale, de exemplu, a instalat raporturi radios comunicative, veritabile punţi pentru viitorime, în direcţia omologului său francez, Philippe Seguin. Şi personajul deţinea o reputaţie originală, temut şi totodată respectat de către adversarii politici – preşedintele Mitterrand, cu ocazia dezbaterii decisive privind Tratatul de la Maastricht, îl preferase ca interlocutor tuturor tenorilor dreptei. În condiţiile vizitei oficiale întreprinse de Philippe Seguin la Bucureşti, ca şi în alte împrejurări exigente, compatriotul nostru desfăşura iniţiative de amfitrion rafinat care nu i-ar fi displăcut lui N. Titulescu. Şi punea în slujba cordialităţii sale, îmi amintesc, ceea ce francezii laudă cînd vorbesc despre o inefabilă „voix de charme”. Nimic nu semăna, de altminteri, în acele zile, cu un protocol înţepenit, nici ceremonia pe care, ca preşedinte al Uniunii Latine, o imaginasem întru lansarea cărţii lui Seguin, pledînd pentru Napoleon III, cuprinzînd un adaos în versiunea română, despre legăturile benefice ale istoriei noastre cu Împăratul Naţionalităţilor; şi nici expoziţia de efect fulgurant despre ecuaţia creatoare Franţa-România, al cărei merit le revenea în mare parte pictorilor Ion Nicodim şi Paul Gherasim. Gîndisem vizita la Muzeu drept moment al unei culminaţii festive, acel dialog pictural, modulînd fără echivoc soarta noastră adîncă, ilumina înseşi rezervele de suflet pe care România e chemată să le probeze: nu sub speţa unui standing al conformităţii globalizante, ci drept dovadă a unei calme, organice aptitudini de a rosti laolaltă, persuasiv, generalitatea şi particularul. Accentul fratern pe care ilustrul oaspete îl găsise cînd ni se adresa, răspunzînd unor revelaţii mai presus de circumstanţial, lua în seamă, vibrant, tocmai efortul nostru de a înălţa semnificativ România. 

Dan HĂULICĂ
Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă