Aventurile lui Cepelică (21)

Baronul  striveşte  fără  să  vrea douăzeci  de  generali

Prima parte a planului de bătălie prevedea următoarele: cîinele Adulmici, profitînd de prietenia absolut firească ce îl lega de cîinele Jăvroi, îl va convinge pe acesta din urmă să deschidă poarta parcului. În urma lui, pe poarta larg deschisă, vor da năvală, în galop, escadroanele de cavalerie de sub comanda lui don' Pătrunjel. Această primă parte a planului căzu însă baltă pentru bu­nul motiv că poarta nu era închisă, ci dimpotrivă, dată în lă­turi, iar Jăvroi, chiar la intrare, prezenta colegului său, în poziţie de drepţi, pentru onor arma, adică coada.

Adulmici se întoarse cu coada între picioare şi raportă înspăimîntat ciudata întîmplare.

– Aici şi-a băgat diavolul coada, – zise mister Morcovely folosind o expresie foarte iubită de consilierii militari străini.

– Aici şi-au băgat  mulţi, mulţi  diavoli coada,  întări Adulmici.

– De unde naiba or fi făcut rost de ei? întrebă prinţul.

– De cine?

– De toţi diavolii ăştia.          

– Alteţă, nu-s chiar diavoli propriu-zişi... Voiam să spun că dacă au lăsat poarta deschisă, precis ne-au întins o cursă.

– În cazul acesta vom pătrunde prin intrarea din dos hotărî prinţul.

Dar şi poarta din dos era deschisă.

Strategii prinţului nu mai ştiau pe unde să scoată cămaşa. Şi prinţului începu să-i iasă pe nas tot războiul acesta.

– Ţine prea mult – i se tînguia el descurajat lui Pătlă­gică – e prea lung, lung şi greu. Dacă aş fi ştiut-o dinainte,nici nu l-aş fi început.

În sfîrşit se hotărî să săvîrşească un act de eroism. Alinie pe cei patruzeci de generali ai săi şi comandă :

– Drepţi!

Cei patruzeci de generali înţepeniră ca un singur om.

– Înainte, marş ! Unu, doi, unu, doi...

Pătrunseră pe poartă şi eroicul pluton se îndreptă în marş forţat spre castel care, după cum ştiţi, era aşezat pe creasta dealului. Urcuşul era destul de obositor şi pe prinţ îl trecură toate sudorile.

– Continuă dumneata – zise el, predînd comanda unui Lămîie de rangul întîi – eu mă întorc să pregătesc atacul ge­neral. De altfel nu mai aveţi mare lucru de făcut: linia întîi, graţie intervenţiei mele personale, a şi fost străpunsă.

Lămîie de rangul întîi prezentă arma şi preluă comanda. După zece paşi ordonă cinci minute repaus. Era pe punctul să dea comanda pentru asaltul final – castelul nu mai era decît la o depărtare de vreo sută de metri – cînd se auzi o detună­tură înspăimîntătoare şi o ghiulea de proporţii nemaipomenite începu să se rostogolească la vale înspre cei patruzeci de ge­nerali. Aceştia, fără să mai aştepte comanda lui Lămîie de ran­gul întîi, făcură stînga împrejur, rupseră rîndurile şi totodată o rupseră şi ei la fugă pe deal în jos. Iuţeala cu care fugeau era însă mult mai mică decît cea a misterioasei avalanşe care, în cîteva clipe, îi ajunse din urmă, strivi douăzeci dintre ei de parcă ar fi fost nişte prune coapte, apoi continuă să vină de-a dura, trecu prin poarta deschisă, împrăştie cavaleria lui don' Pătrunjel ce tocmai se pregătea de şarjă şi răsturnă caleaşca conteselor Cireşiamare.

– Cînd în sfîrşit îşi opri rostogolul, se văzu că nu era vorba nici de o mină magnetică, nici de un butoi cu dinamită, ci de nenorocitul baron Portocală.

– Scumpe vere!  strigă  contesa Prima  cu  duioşie  şi alergă spre el, aşa plină de praf şi ciufulită cum se ridicase de sub caleaşcă.

– Doamnă, nu am cinstea să vă cunosc. Nu am fost nici­odată în Africa.

– Eu sunt, dragul meu, contesa Prima.

– Doamne sfinte, dar ce v-a venit să vă sulemeniţi în ha­lul ăsta?

– Motive de ordin strategic. Dar dumneata cum de-ai ajuns să te prăvăleşti peste noi ca un bolid?

– M-am grăbit să vă sar în ajutor. Puţin cam vijelios, ce-i drept, dar n-aveam încotro. O noapte întreagă m-am căz­nit să scap din pivniţa unde mă zăvoriseră bandiţii ăia. Închipuiţi-vă: am ros uşa cu dinţii.

– Aţi ros o jumătate de duzină de butoaie – şuieră Păt­lăgică alb de furie.

– Odată văzut sub cerul liber, am început să mă dau de-a berbeleacul la vale, făcînd harcea-parcea în drum un trib de negri, aflaţi desigur în solda bandiţilor ălora, care vor să pună stăpînire pe castel.

Cînd contesa Prima îl lămuri că era vorba de patruzeci de generali, baronul căzu pradă unei negre remuşcări, dar în sinea lui era mîndru de propria lui forţă. Prinţul Lămîie, ce tocmai îşi terminase baia în cortul său, crezu la început că pierderile suferite se datoresc unui contraatac al inamicului, dar se înfurie la culme cînd i se raportă că nimeni altul decît un aliat plin de cele mai bune intenţii îi pri­cinuise tot acest dezastru.

– Eu, unul, nu închei alianţe cu nimeni – se zborşi el dispreţuitor la baron. Războaiele le port pe cont propriu.

Şi adunînd rămăşiţele oştirii – vreo treizeci de oameni, generali şi soldaţi – ţinu următoarea cuvîntare :

– Dumnezeu să mă apere de prieteni! De duşmani mă apăr singur!

Prinţii nu preţuiesc prietenia. Aşa se face că au întotdea­una prieteni nesinceri şi se mîngîie citind proverbe ce n-au nici cap, nici coadă.

După un sfert de oră fu lansat un nou atac. Zece oameni, numai unul şi unul, se avîntară la deal, scoţînd urlete sălbatice pen­tru a înspăimînta măcar copiii şi femeile ce se găseau printre asediaţi. Fură întîmpinaţi cu multă complezenţă. Chiar prea multă, s-ar putea zice. Cepelică hotărîse să prevadă cu tulumbe pompiereşti cele mai pîntecoase butoaie din pivniţă. Şi cînd atacatorii ajunseră în bătaia „puştilor" comandă :

– Vin! („Foc!” ar fi trebuit să comande, o să obiecteze obişnuiţii critici – dar vă rog să observaţi că aici e vorba de tulumbe, deci instrumente pentru a stinge şi nu pentru a aprinde focul.)

Atacatorii fură spălaţi, scăldaţi şi potopiţi de valuri spu­moase, roşii, aromate. Vinul le pătrundea în gură, în nas, mai-mai să-i înăbuşe.

Făcură stînga împrejur, cu inimile îndoite, şi începură să coboare, urmăriţi de şfichiul tulumbelor ce nu încetau să-i mureze.

Ajunseră în vale beţi morţi, spre marele necaz al con­teselor. Prinţul tuna şi fulgera.

– Să vă fie ruşine! Aţi merita să vă ciomăgesc la sînge! Ce nesimţire să beţi vin roşu pe stomacul gol. Poftim, alţi zece oameni scoşi din luptă.

Într-adevăr, cei zece războinici se aruncară unul după al­tul la picioarele alteţei sale, probabil pentru a-i cere îndurare, şi începură să sforăie de parcă ar fi mînat porcii la ghindă.

Situaţia devenea din ce în ce mai dramatică.

Pătlăgică îşi smulgea părul din cap şi-l hărţuia pe mister Morcovely.

– Ce-i de făcut? Daţi-ne un sfat, pentru numele lui Dum­nezeu! Ce naiba, sunteţi, da sau ba, consilier militar străin ?

În acest timp, la castel, după cum lesne vă închipuiţi, en­tuziasmul era la culme. Mai mult de jumătate din duşmani erau scoşi din luptă. Mai ştii, poate curînd, pe unul dintre cei doi stîlpi cărămizii ai porţii se va înălţa, în semn de capitulare, o cîrpă sau o băsmăluţă albă.