Păşunile Raiului (2)

Pentru cei din Păşunile Raiului, ferma Battle era blestemată, iar pentru copiii lor era bîntuită de strigoi. Oricît de bun i-ar fi fost pămîntul, fertil şi cu apă din belşug, nimeni din vale nu rîvnea la ea, nimeni n-ar fi fost dispus sa trăiască în casa aceea, fiindcă pămîntul şi casele ce-au fost cîndva îngrijite, îndrăgite şi muncite, iar pînă la urmă părăsite, par totdeauna încărcate de tristeţe şi de ameninţare. Copacii care cresc în jurul unei case pustii sunt întunecaţi, iar umbrele aruncate de ei pe faţa pămîntului prind forme pline de ciudate înţelesuri.

De cinci ani stătea ferma Battle în părăsire. Ferite de groaza sapei, buruienile creşteau cu o putere de zile mari, înalte cît nişte pomişori. În livadă, pomii erau noduroşi, puternici şi încîlciţi. Dădeau roade mai multe la număr, dar închircite. Mărăcinii se înmulţeau pe la poalele lor şi înghiţeau poamele scuturate de vînt.

Casa, o clădire pătrată, temeinic ridicată, cu etaj, fusese impunătoare şi frumoasă pe vremea cînd zugraveala-i albă era încă proaspată, dar o ciudată poveste petrecută în vremea din urmă întinsese asupra ei un fel de val de singurătate cu neputinţă de îndurat. Buruienile năpădiseră scîndurile teraselor, iar zidurile ajunseseră cenuşii. Băieţii mai mici, aceşti aghiotanţi ai timpului în războiul său împotriva celor construite de oameni, spărseseră toate geamurile şi căraseră tot ce putea fi cărat. Băieţii cred că orice obiect portabil, de orice fel, în cazul cînd nu aparţine cuiva cunoscut, poate fi folosit pentru procurarea unor bucurii, dacă este dus acasă la ei. Aşa că devastaseră casa, umpluseră fîntînile cu tot felul de gunoaie şi, cu totul din întîmplare, în vreme ce fumau pe ascuns tutun adevărat în fînărie, au dat foc vechii şuri, care a ars din temelii. Toată lumea a pus focul pe socoteala vreunor vagabonzi.

Ferma cea pustie se afla nu departe de mijlocul văii înguste. Pe ambele laturi se învecina cu cele mai bune şi mai prospere ferme din Păşunile Raiului. Stătea ca o pată buruienoasă între bucăţi de pămînt fericite şi lucrate cu sîrguinţă. Oamenii de pe vale o considerau sălaş al unor rele ciudate, fiindcă o întîmplare cumplită şi o taină de nepătruns erau legate de ea.

Două generaţii din familia Battle trăiseră la fermă. George Battle venise în vest, pornind din nordul statului New York, în l863; era foarte tînăr cînd sosise, abia la vîrsta recrutării. Banii pentru cumpărarea fermei şi pentru ridicarea acelei case mari şi pătrate i-i dăduse maică-sa. După ce termină cu aranjatul casei, George Battle trimise vorbă maică-sii să vină şi să trăiască alături de el. Biata bătrînă, care credea că lumea se sfîrşeşte la zece mile de satul ei, încercă să vină. Văzu locuri intrate în legendă - New York, Rio, Buenos Aires. În dreptul Patagoniei muri, şi un ofiţer de pe vapor o înmormîntă în oceanul cenuşiu, hărăzindu-i drept coşciug o bucată de pînză cu trei inele de lanţ de ancoră, cusute la tălpile picioarelor; şi cît de mult îşi dorise tovărăşia mulţimii aflate în cimitirul de-acasă!

George Battle începu să caute o nevastă, ca un fel de investiţie rentabilă şi sigură. O găsi la Salinas, în persoana domnişoarei Myrtle Cameron, în vîrstă de treizeci şi cinci de ani şi cu ceva avere. Domnişoara Myrtle nu fusese luată în seamă din pricina unei vagi înclinaţii către epilepsie, boală căreia pe atunci i se spunea "crize" şi care era de obicei pusă pe seama animozităţii divine. Lui George nu-i păsa de epilepsie. Ştia că nu poate să aiba tot ce şi-ar dori. Myrtle deveni deci nevasta lui şi îi dărui un fiu, iar mai tîrziu, după ce de două ori încercă să dea foc casei, fu închisă într-o mică puşcărie particulară numită Sanatoriul Lippman, de la San Jose. Şi-a petrecut restul zilelor croşetînd cu fir de bumbac o simbolică viaţă a lui Hristos.

Pe urmă, casa cea mare de pe ferma Battle a fost diriguită de o serie de menajere afurisite, de teapa acelora care dau anunţuri de genul: "Văduvă, 45 de ani, caută post de menajeră la fermă. Pricepută la gătit. Int. Cas.". Au venit una după alta, şi vreme de cîteva zile s-au arătat modeste şi binevoitoare, pînă ce aflau povestea cu Myrtle. După aceea, începeau să tropăie prin casă, cu ochii numai foc şi pară, socotindu-se a fi fost, la modul abstract, violate.

La cincizeci de ani, George Battle era un om bătrîn, cocîrjat de muncă, aspru şi fără nicio bucurie în viaţă. Privirile nu i se desprindeau niciodată de pămîntul pe care îl lucra cu atîta răbdare. Mîinile îi erau bătătorite, negre si pline de crăpături, ca perniţele labelor de urs. Şi ferma lui tare frumos mai arăta. Pomii din livadă erau dichisiţi şi îngrijiţi, unul mai frumos decît celălalt. Legumele creşteau verzi şi fragede în straturile perfect aliniate. George se îngrijea de casă şi întreţinea în fata ei o gradiniţă de flori. La etaj nu locuise nimeni niciodată.

Ferma asta era un poem scris de un mut. Cu o răbdare fără sfîrşit aranja scena şi aştepta o Silvie. Nici o Silvie nu s-a arătat vreodată, dar, cu toate astea, el îngrijea grădina şi continua s-o aştepte. În toţi anii de-a lungul cărora fiul său a crescut, George Battle i-a acordat foarte puţină atenţie. Doar pomii roditori şi straturile proaspete şi verzi de legume aveau importanţă

vitală.

Cînd John, feciorul lui, a plecat cu o caravană de misionari, George nici măcar nu i-a simţit lipsa. Şi-a văzut mai departe de muncă, încă de dis-de-dimineaţă îndoindu-şi trupul ca să ajungă cît mai aproape de pămîntul lui. Vecinii nu stăteau niciodată de vorbă cu el, fiindcă parcă nici nu le auzea vorbele. Mîinile îi rămîneau totdeauna îndoite, ca nişte simple locaşe în care cozile uneltelor se fixau strîns. La şaizeci şi cinci de ani, muri de bătrîneţe şi din pricina  tusei care nu se mai oprea.

John Battle s-a întors cu caravana lui să ia în stăpînire ferma. Moştenise de la maică-sa şi epilepsia şi o îndeaproape cunoaştere a lui Dumnezeu. Viaţa lui John era consacrată luptei împotriva diavolului. Mersese din reuniune religioasă în reuniune religioasă, azvîrlindu-şi pumnii în jur, chemîndu-i pe diavoli şi pe urmă nimicindu-i, invocînd şi zdrobind încarnarea răului. Chiar şi cînd ajunse acasă, diavolii tot mai erau demni de atenţie. Legumele din straturi îşi împrăştiară seminţele, mai răsăriră de cîteva ori după propria putere, apoi pieriră, înfrînte de buruieni. Ferma se întoarse la starea naturală, însă diavolii deveniră şi mai puternici şi mai îndrăzneţi.

Ca măsură de aparare, John Battle îşi împînzi hainele şi pălăria cu mici cruciuliţe brodate cu aţă albă şi astfel, îmbrăcat în această armură, porni la război împotriva oştirilor întunericului. Prin lumina cenuşie a amurgului, se furişa pe întinsul fermei, înarmat cu o bîtă zdravănă. Pornea la asalt asupra tufărişurilor, izbea năprasnic în stînga şi-n dreapta, strigînd întruna afurisenii, pînă ce diavolii erau izgoniţi din ascunzători. Noaptea, se strecura prin desişuri către un loc unde diavolii ţineau adunare, apoi, netemător se avînta la atac, lovind înverşunat cu arma pe care o avea în mînă. Ziua, se vîra în casă şi dormea, fiindcă demonii nu lucrează pe lumină.

Intr-o zi, cînd amurgul se îngîna cu noaptea, John se tîrî cu grijă către o tufă de liliac din curtea casei. Stia că tufa aceea adăposteşte o adunare tainică a vrăjmaşului. Cînd ajunse într-atît de aproape încît vrăjmaşii nu mai aveau cum să-i scape, sări în picioare şi se repezi către tufa de liliac, ţipînd şi izbind cu bîta. Trezit de loviturile necruţătoare, un şarpe şuieră somnoros şi îşi înălţă capul plat şi acoperit de solzi. John lăsă să-i cadă bîta din mîni şi se cutremură, fiindcă şuierul sec şi ascuţit al unui şarpe e semn înspăimîntător. Căzu în genunchi şi cîteva clipe înălţă rugăciuni. Deodată răcni:

−Asta-i şarpele blestemat! Piei, Satano!

Şi se întinse înainte, cu degetele ca nişte gheare.

Şarpele s-a repezit şi l-a muşcat de trei ori de gît, unde nu se aflau cruci să-l proteguiască. Se zbătu puţin, şi în cîteva minute, muri.

Vecinii nu-l găsiră decît la vremea cînd vulturii începură să se arate şi să coboare din văzduh, iar ceea ce văzură îi făcu să le fie, după aceea, groază de ferma Battle.

Vreme de zece ani ferma rămase în paragină. Copiii spuneau ca e bîntuită de duhuri şi noaptea organizau expediţii într-acolo, ca să-şi facă singuri spaimă. Casa aceea derăpănată, cu privirea căscată a ferestrelor pustii, avea ceva înfricoşător. Tencuiala albă căzu în fîşii mari; şindrilele se răsuciră în sus, ca părul zbîrlit. Ferma însăşi se înţeleni cu totul. Acum apaţinea unui văr îndepărtat al lui George Battle, care n-o văzuse niciodată.

In l92l, ferma Battle a fost luată în stăpînire de familia Mustrovic. Sosirea lor fu neaşteptată şi învăluită în mister. Intr-o bună dimineaţă s-au ivit acolo un bărbat bătrîn cu bătrîna lui nevastă, oameni scheletici cu pielea ca de pergament, lucitoare şi intinsă peste pomeţii înalţi ai obrajilor. Niciunul din ei nu ştia englezeşte. Legăturile cu valea cădeau în sarcina feciorului lor, un bărbat înalt cu acelaşi gen de pomeţi, cu păr negru aspru şi bogat ce-i creştea pînă la jumătatea frunţii, cu ochi negri, blînzi şi trişti. Vorbea englezeşte cu accent şi nu glăsuia decît pentru a arăta ce doreşte.

La magazin oamenii l-au chestionat cu blîndeţe, dar n-au putut să obţină niciun fel de lămurire.

− Noi totdeauna am crezut că e o casă bîntuită de duhuri. Pînă acum aţi văzut vreo fantomă? îl întrebă T.B. Allen, negustorul.

− Nu, răspunse tînărul Mustrovic.

− Are să fie o fermă straşnică, nu-ncape îndoială, cînd o să izbutiţi s-alungaţi bălăriile.

Mustrovic se întoarse în loc şi plecă din magazin.

− E ceva cu ferma asta, zise Allen. Niciunuia dintre cei care stau acolo nu îi place să vorbească.

Bătrînii erau rareori zăriţi, dar tînărul Mustrovic muncea la fermă din zori şi pînă-n noapte. Desţeleni pămîntul şi îl sădi doar de unul singur şi tot de unul singur curăţă şi stropi pomii. În oricare ceas al zilei putea fi văzut muncind cu înfrigurare, aproape gonind la treburi, păstrînd mereu pe chip o expresie ce lăsa să se înţeleagă că parcă i-ar fi fost frică să nu cumva să se oprească timpul în loc mai înainte ca el să poată strînge cea dintîi recoltă.

Întreaga familie locuia şi dormea în bucataria casei aceleia cît toate zilele. Celelalte încăperi rămăseseră încuiate şi goale şi nici măcar geamurile sparte de la ferestre nu fuseseră înlocuite. Ca să împiedice intrarea frigului, peste crăpăturile ferestrelor de la bucătărie lipiseră hîrtie de muşte. N-au văruit casa şi nu s-au îngrijit de ea în niciun fel, dar, datorită neobositelor strădanii ale tînărului, pămîntul începu din nou să arate frumos. Vreme de doi ani a robit pe ogoare. Ieşea din casă în lumina cenuşie a zorilor şi numai după ce amurgul îşi stingea şi ultimele licăriri se întorcea îndărăt.

Intr-o dimineaţă, trecînd cu maşina înspre magazinul universal, Pat Humbert băgă de seamă că pe hornul Mustrovicilor nu mai ieşea fum.

− Casa pare iarăşi pustie, îi spuse el lui Allen. E-adevarat că, de obicei, nu poţi să-l zăreşti decît pe tînăr pe-acolo, dar să ştii că sigur ceva nu e în regulă. Ce-aş vrea eu să spun e că locul arată a pustiu.

Trei zile la rînd vecinii au supravegheat îngrijoraţi hornul casei. Nu le făcea nicio plăcere să cerceteze şi poate, pînă la urmă, să se facă de rîs. Dar într-a patra zi, Pat Humbert, T.B. Allen şi John Whiteside s-au dus pînă în faţa casei. Nu se auzea nimic altceva în afară de foşnetul frunzelor. Casa părea într-adevăr pustie. John Whiteside bătu la uşa bucătăriei. Văzînd că nu primeşte niciun răspuns şi nu aude niciun fel de mişcare, răsuci clanţa. Uşa se deschise. Bucătăria era curată ca lacrima şi masa era pusă; farfuriile frumos rînduite, farfurioarele pline cu porridge, ouăle făcute ochiuri şi pîinea tăiată. Peste toate începuse să se întindă mucegaiul. Cîteva muşte rătăceau la întîmplare prin razele soarelui ce pătrundea pe uşa deschisă. Pat Humbert strigă:

− E cineva pe-aici? ştiind totuşi bine că era în zadar.

Căutară cu de-amănuntul prin toată casa, dar nu găsiră pe nimeni. În afară de bucătărie, mobilă nu se mai afla în nicio altă încăpere. Ferma era complet părăsită - fusese abandonată într-o clipă.

Mai tîrziu, după ce a fost înştiinţat, şeriful n-a putut să afle nimic de seamă. Familia Mustrovic cumpărase ferma cu bani gheaţă şi plecase fără să lase vreo urmă. Nimeni nu-i văzuse plecînd şi nimeni n-avea să-i mai vadă vreodată. Nici nu se produsese prin părţile acelea vreo crimă la care ei sa fi putut lua parte. Pe nepregătite, tocmai cînd erau pe cale să se aşeze la masa de dimineaţă, membrii familiei Mustrovic dispăruseră. De nenumărate ori întîmplarea a fost discutată la magazin, dar nimeni n-a reuşit să propună vreo explicaţie care să stea în picioare.

Bălăriile au năpădit din nou pămîntul şi viţa sălbatică s-a căţărat printre ramurile pomilor roditori. Ca şi cum ar fi deprins treaba asta dintr-o practică îndelungată, ferma se întoarse repede de tot la starea de paragină. A fost vîndută, pentru acoperirea impozitelor, unei companii de bunuri imobiliare din Monterey, iar oamenii de la Păşunile Raiului, fie că o mărturiseau deschis sau nu, rămaseră încredinţaţi că asupra fermei Battle apăsa un blestem. "E pămînt mănos, obişnuiau ei să spună, dar nu l-aş lua în stăpînire nici dacă mi l-ai da pe degeaba. Nu ştiu ce anume o fi, dar cu ferma asta e ceva ciudat, aproape că ţi se face părul măciucă. N-ar fi greu să crezi că e bîntuită de duhuri."

Cei de la Păşunile Raiului fură străbătuti de-un fior de plăcere cînd se răspîndi vestea că vechea fermă Battle avea să fie din nou luată în stăpînire de cineva. Pat Humbert aduse noutatea asta la magazinul universal, fiindcă văzuse nişte maşini în faţa casei, iar T.B. Allen, proprietarul magazinului, avu grijă s-o răspîndească spornic. Allen scoase din închipuirea lui toate amănuntele privitoare la noii proprietari şi le împărtăşi clienţilor, începîndu-şi totdeauna confidenţele cu "zice lumea". "Zice lumea că ăsta de-a cumpărat ferma Battle e unul din ăia care umblă şi caută strigoi ca să scrie pe urmă despre ei." Pentru Allen "zice lumea" era un sistem de apărare, îl folosea aşa cum folosesc ziarele formula "se presupune".

Pînă să apuce Bert Munroe să-şi ia în stăpînire noua proprietate, au şi circulat prin Păşunile Raiului vreo duzină de istorii cu privire la el. Ştia că aceia care urmau să-i fie vecini stăteau cu ochii pe el, deşi niciodată nu izbutea să-i prindă asupra faptului. Iscoditul ăsta pe furiş a fost ridicat de oamenii de la ţară la rang de adevărată artă. Numaidecît ţi-au descoperit pînă şi cel mai mărunt lucru ascuns, ţi-au înregistrat şi ţinut minte hainele pe care le porţi, ţi-au observat culoarea ochilor şi forma nasului şi, pînă la urmă, ţi-au redus înfăţişarea şi personalitatea la trei sau patru adjective, iar în toată vremea asta tu rămîneai cu impresia că nici măcar nu te bagă în seamă.

După ce cumpără ferma, Bert Munroe se apucă de treabă în gradina înţelenită, în vreme ce o echipă de dulgheri punea casa la punct. Pînă şi cea mai mică mobilă era scoasă în curte şi aruncată pe foc. Pereţi întregi erau dărîmaţi şi ridicaţi din nou. Tapete noi au fost întinse pe toţi pereţii, iar acoperişul a fost refăcut în întregime, din plăci de azbest. În cele din urmă, zidurile exterioare au fost văruite în galben-deschis.

Bert însuşi a tăiat cu mîna lui viţa sălbatică şi copacii din curte, ca să vină mai multă lumină. În trei săptămîni, vechea casa şi-a pierdut orice urmă de derăpănare şi de pustiire. Prin nenumărate amănunte ce dovedeau multă iscusinţă, casa a fost făcută să arate asemenea altor sute de mii de locuinţe de ţară din vest.

De îndată ce zugrăveala dinăuntru şi de afară s-a uscat, a sosit şi mobila cea nouă, fotolii frumos tapiţate şi o canapea, o sobă emailată, paturi de fier vopsite să pară ca de lemn şi alcătuite în aşa fel încît să asigure cel mai mare confort. Au venit oglinzi cu rame încrustate, covoare pluşate, reproduceri după tablourile unui artist modern care a făcut ca albastrul să fie mult îndrăgit.

Odată cu mobila au sosit şi doamna Munroe şi cei trei membri mai tineri ai familiei.

Doamna Munroe era o femeie durdulie şi purta un pincenez fără rame, legat cu o panglică. Se pricepea de minune să conducă o casă. A tot mutat mobilele ba încolo, ba încoace, pînă cînd, în cele din urmă, a fost mulţumită; cînd se întîmpla aşa, arunca peste întreaga încăpere o privire pătrunzătoare, pe urmă încuviinţa din cap şi zîmbea, iar după aceea camera avea să rămînă aşa pentru vecie, şi mobilele nu mai erau mişcate din loc decît pentru curăţenie.

Fiica ei, Mae, era o fată drăguţă, cu obraz rotund şi catifelat, cu buze frumoase. Avea o înfăţişare senzuală, dar sub bărbie i se vedea o cută moale şi drăguţă, semn că pe viitor avea să fie tot durdulie, ca maică-sa. Ochii ii erau prietenoşi şi senini, nu vădeau inteligenţă, dar, în orice caz, nici lipsa ei. Pe nesimţite avea să ajungă o dublură a maică-sii, gospodină pricepută, mamă de copii zdraveni şi nevastă bună, fără complexe.

In cameră la ea, Mae a înfipt programe de bal între sticla si rama oglinzii. Pe pereţi a atîrnat portrete înrămate ale prietenilor ei din Monterey, iar pe noptieră şi-a aşezat albumul de fotografii şi carnetul de însemnări zilnice, prins cu un lăcăţel. În jurnal ţinea ascunse de ochii iscoditori o cu totul neinteresantă listă a balurilor, a petrecerilor, reţete de dulciuri şi însemnări ce vădeau uşoare preferinţe pentru anumiţi băieţi. Mae şi-a cumpărat şi şi-a făcut singură perdele pentru camera ei, dintr-un voal roz, prin care să se cearnă lumina, iar din creton înflorat şi-a făcut o draperie. Pe cuvertura de pat din satin plisat a aruncat la întîmplare cinci pernuţe, iar de ele a sprijinit o păpuşă franţuzească cu picioare lungi, cu păr blond şi cu o ţigaretă de cîrpă atîrnîndu-i molatic dintre buze. Mae socotea că păpuşa aceea dovedeşte cît de tolerantă este ea şi cum e în stare să accepte chiar şi lucruri pe care nu le aprobă în intregime.

Ii plăcea sa aibă prietene şi prieteni cu trecut, fiindcă, avînd astfel de prieteni şi ascultîndu-le vorbele, îndepărta orice regret care i s-ar fi putut naşte în suflet datorită faptului că viaţa-i fusese fără prihană. Avea nouăsprezece ani şi cea mai mare parte din timp o consacra gîndului la măritiş. Cînd ieşea cu băieţi, vorbea despre idealuri cu anumită emoţie. Mae ştia foarte vag ce sunt acelea idealuri, atîta doar că într-un fel oarecare ele stăteau la baza acelui gen de sărutări pe care le primeşti cînd te întorci acasă de la baluri sau de la petreceri.

Jimmie Munroe avea şaptesprezece ani, abia terminase liceul şi era cumplit de cinic. De obicei, în faţa părinţilor, atitudinea lui era aceea a unui om ursuz şi închis în sine. Ştia că n-ar avea niciun rost să le arate cît de multe aflase el despre lume, fiindcă tot n-ar fi înţeles. Aparţineau unei generaţii care nu ştia nimic nici despre păcat si nici despre eroism. Ferma hotărîre de a-şi consacra întreaga viaţă ştiinţei, dupa ce o curăţai de orice posibilităţi emoţionale, n-ar fi fost întîmpinată cu dragoste de părinţii lui. Prin ştiinţă, Jimmie înţelegea radioul, arheologia şi avioanele. Ii plăcea să-şi închipuie că se află în Peru si dezgroapă vase de aur. Visa să se închidă într-un atelier ca o celulă şi, după ani de trudă şi înfruntare a ridicolului, să iasă de acolo cu un avion de o formă cu totul nouă, capabil sa atingă viteze ameţitoare.

Curînd după ce se aşezară în noua casă, camera lui Jimmie se transformă într-un talmeş-balmeş de mici măşinării. Erau acolo un aparat de radio cu galenă şi căşti, un magnetou manual care punea în mişcare claviatura unui aparat telegrafic, un telescop de alamă şi nenumărate alte maşinării, în cea mai mare parte cu piesele demontate. Mai avea Jimmie şi o ascunzătoare tainică, o ladă de stejar ferecată cu lacăt greu. Şi în lada aceea se aflau: o cutie de conserve pe jumătate plină cu capsule de dinamită, un revolver vechi, un pachet de ţigări Melachrino, trei scorneli de-ale lui cărora le spunea Văduvele Vesele, o sticluţă cu rachiu de piersici, un cuţitaş de hîrtie în formă de pumnal, patru pachete de scrisori de la patru fete diferite, şaisprezece rujuri de buze şterpelite de la partenere de dans, o cutie cu amintiri despre dragostele trecătoare, flori presate, batiste şi nasturi şi, cea mai preţuită dintre toate, o jartieră rotundă îmbrăcată în dantelă neagră. Cum anume făcuse rost de jartieră nu mai ţinea minte. În orice caz, ceea ce ţinea minte era oricum mult mai important: înainte de a descuia lada, avea totdeauna grijă să închidă cu cheia uşa camerei.

In vremea liceului, cantitatea de păcate făptuite de Jimmie fusese egalată de mulţi dintre prietenii lui şi lesne depăşită de cîţiva dintre ei. Curînd dupa mutarea la Păşunile Raiului, îşi dădu seama că nelegiuirile lui nu mai fuseseră făptuite şi de alţii. Ajunse să se considere pe sine un fel de fante pocăit, dar nu chiar atît de pocăit încît să nu se mai poată aştepta la noi căderi în păcat. Faptul că trăise din plin îi dădea un substanţial avantaj faţă de fetele mai nevîrstnice din acea vale. Jimmie era un băiat destul de draguţ, zvelt şi bine clădit, cu părul şi ochii negri.

Băiatul cel mai mic, Manfred (i se spunea de obicei Manny), era un copil serios, de şapte ani, cu chipul tras şi slăbit din pricina polipilor. Părinţii ştiau de polipi; chiar discutaseră să-l ducă şi la operaţie. Dar Manny se înspăimîntă de perspectiva asta şi, dîndu-şi seama, maică-sa se folosi de spaima lui ca de o ameninţare foarte eficace atunci cînd nu era cuminte.

Acum doar o aluzie la operaţie pur şi simplu îl scotea pe Manny din minţi. Domnul şi doamna Munroe îl socoteau un copil cît se poate de inteligent şi de dotat, poate chiar un geniu. De obicei se juca de unul singur ori stătea ceasuri întregi cu privirile pierdute în depărtare, "visînd" - zicea maică-sa. Ani în şir nu şi-au dat seama că e anormal şi că dezvoltarea creierului i-a fost oprită din pricina polipilor. În mod obişnuit, Manny era un copil bun, cuminte şi uşor de înfricoşat şi adus la supunere, dar, dacă se speria puţin mai tare, îl apuca un soi de isterie capabilă să-l facă a-şi pierde stapînirea de sine şi chiar instinctul de autoconservare. Se întîmplase chiar să se izbească furios cu fruntea de pămînt pînă ce îi dădea sîngele şi ochii i se congestionau.

Bert Munroe venise la Păşunile Raiului fiindcă obosise să se tot războiască împotriva unei forţe care totdeauna îl înfrîngea fără greş. Se apucase în viaţa lui de multe treburi şi toate se duseseră de rîpă, nu din pricina vreunor greşeli ale lui Bert, ci doar din pricina unor ghinioane, deşi fiecare dintre ele, luat în parte, nu era decît o simplă întîmplare. Bert aduna însă întîmplările astea laolaltă şi atunci deveneau pentru el acte ale unei sorţi duşmănoase şi vrăjmaşe reuşitelor sale. Obosise să tot lupte împotriva unei forţe fără nume, care mereu se înverşuna să-i bareze orice cale spre reuşită. N-avea decît cincizeci şi cinci de ani, dar voia să se odihnească; era pe jumătate convins că asupra-i apăsa un blestem.

Cu ani în urmă deschisese un garaj la o margine de oraş. Afacerile mergeau bine, banii începuseră să curgă. Dar tocmai cînd credea că s-a săltat din nevoi, autostrada a fost deviată, aşa că şi-a pierdut vadul şi a rămas fără lucru. Cam peste un an a vîndut garajul şi a deschis o băcănie. Şi din nou treburile i-au mers strună. Işi plătise datoriile şi începuse chiar să pună bani la bancă. Dar a apărut o reţea mare de băcănii, care a început o concurenţă neloială şi l-a silit să se retragă din afaceri. Bert era un om sensibil. Asemenea lucruri i se întîmplaseră de nenumărate ori. Tocmai cînd credea că succesul îi era asigurat, blestemul se abătea asupra lui.

Increderea în sine îi dispăruse. Izbucnirea razboiului îl găsi aproape cu totul descurajat. Ştia că pe vreme de război se pot face bani frumoşi, dar acum, după ce fusese de atîtea ori înfrînt, îi era teamă.

A trebuit să-şi adune toate puterile înainte de a încheia cel dintîi contract pentru furnizare de fasole. În primul an de afaceri a scos cincizeci de mii de dolari, în al doilea două sute de mii. În al treilea a contractat recolta de pe mii de acri de pămînt mai înainte ca fasolea sa fie măcar semănată. Prin contract garanta că avea să plătească zece cenţi funtul de boabe, şi avea posibilitatea să vîndă cu optsprezece cenţi funtul, orice cantitate de fasole ar fi putut strînge. În noiembrie, războiul s-a sfîrşit şi a trebuit să vîndă fasolea cu patru cenţi funtul. A rămas cu ceva mai puţini bani decît avusese la început.

De data asta era pe deplin încredinţat de apăsarea acelui blestem. Ajunsese atît de demoralizat, încît  nici nu prea mai pleca de acasă. Muncea în grădină, îngrijind cele cîteva legume şi tot cugetînd la vrăjmăşia sorţii lui. Şi astfel, de-a lungul cîtorva ani copleşiţi de toropeală, se născu treptat în sufletul său dorul de pămînt. Işi spunea că lucrul pămîntului ar fi fost singura strădanie pe care soarta ar fi luat-o în seamă. Credea că la o mică fermă ar putea să-şi afle odihna şi liniştea.

Ferma Battle i-a fost oferită de o agenţie de bunuri imobiliare din Monterey. Bert cercetă ferma, socoti cam ce schimbări ar fi de făcut şi o cumpără. La început, ai lui nu prea voiau să se mute, dar după ce curăţi locul, introduse electricitate, instală telefon în casă şi o mobilă confortabil, se mutară aproape cu entuziasm. Doamna Munroe considera bine-venită orice schimbare l-ar fi putut smulge pe Bert din tristeţea pe care şi-o plimba în grădina din Monterey.

Din clipa cînd cumpără ferma, Bert se simţi uşurat. Blestemul se risipise. Ştia că de-acum încolo nu mai avea de ce să se teamă. Intr-o lună de zile umerii i se îndreptară şi de pe faţă i se şterse expresia aceea chinuită. Deveni un fermier plin de entuziasm; citi tot ce putea să găsească cu privire la metodele de cultivare a pămîntului, angajă un argat şi se puse pe muncă din zori şi pînă-n noapte. Fiecare zi îi aducea noi bucurii şi fiece firişor răsărit din sămînţa aruncată în brazdă părea să-i ofere încă o garanţie că de-acum încolo nu mai avea de ce să se teamă. Era fericit şi, fiindcă îşi recăpătase încrederea, începu să lege prietenii în vale şi să-şi consolideze situaţia.

Intr-o comunitate rurală e greu şi este nevoie de mult tact pentru a te face repede acceptat. Oamenii de pe vale priviseră venirea familiei Munroe cu oarecare ostilitate. Ferma Battle era un loc bîntuit de duhuri. Totdeauna o socotiseră aşa, chiar şi cei care izbucneau în rîs cînd auzeau de asemenea idee. Şi acum iată că vine cineva şi le dovedeşte că se înşelaseră. Ba mai mult decît atît, acesta schimbă faţa locurilor făcînd să dispară ferma blestemată şi punînd în locul ei o aşezare senină şi prosperă. Oamenii se obişnuiseră cu ferma Battle aşa cum fusese ea. În taină, erau supăraţi din pricina schimbării petrecute.

Faptul că Bert izbutise să înlăture această ostilitate era ceva cu totul deosebit. În trei luni ajunsese să facă parte integrantă din vale, să fie socotit un om de nădejde, un vecin în adevăratul sens al cuvîntului. Imprumuta unelte de la alţii şi le împrumuta şi el unelte celorlalţi. După şase luni, fu ales membru în comitetul şcolar; în mare măsură, însăşi fericirea resimţită de Bert din pricină că scăpase de urgiile sorţii îl făcea plăcut în ochii celorlalţi. Pe lîngă asta, era şi un om de treabă; se bucura cînd putea să le fie de folos prietenilor şi, lucru încă şi mai de seamă, nu şovăia niciodată să ceară sfat şi sprijin.

Odată, la magazin, explică unui grup de fermieri cum vede el lucrurile şi cu toţii preţuiră sinceritatea acestor explicaţii. Asta s-a petrecut curînd după sosirea lui în vale. Şi atunci T.B. Allen dăduse glas vechii întrebări:

− Noi totdeauna am cam socotit casa aceea bîntuită de duhuri. O mulţime de lucruri ciudate s-au petrecut acolo. Pînă acum n-aţi văzut nicio stafie?

Bert izbucni în rîs şi răspunse:

− Dacă îndepărtezi dintr-un loc tot ce poate sluji de hrană, şobolanii îşi iau lumea în cap. Eu am alungat de acolo toate vechiturile şi toate întunecimile. Şi strigoii cu de-astea se hrănesc.

− Ai făcut din ferma ta o aşezare de mai mare dragul, recunoscu Alen. Daca ai s-o ţii tot aşa, are să fie cea mai frumoasă fermă de pe Păşuni.

Un gînd nou se ivi în mintea lui Bert si îl făcu să se încrunte cu gravitate, spunînd:

− Am avut la ghinioane cu duiumul. M-am apucat de o mulţime de treburi şi toate, pe rînd, s-au dus de rîpă. Cînd am venit încoace, îmi umbla prin cap că aş fi urmărit de un blestem. Deodată începu să rîdă din toata inima, înveselit de gîndul ce îi venise în minte:

− Şi ce m-apuc să fac? Inainte de orice, cumpăr un loc despre care se credea că se află sub blestem. Să vedem, mi-am spus eu atunci, poate că blestemul ce apasă asupra mea şi blestemul fermei se apucă să se încaiere şi se ucid unul pe celălalt. Oricum, vă spun cinstit: nu mai am nicio îndoială că aşa s-a întîmplat.

Ascultătorii izbucniră şi ei în rîs. T.B. Allen izbi cu palma în tejghea şi strigă:

− Asta-i bună! Dar vă spun eu una şi mai bună: blestemul dumitale şi blestemul fermei s-au însoţit şi s-au ascuns împreună într-o gaură de hîrciog, ca o pereche de şerpi cu clopoţei. Poate că în curînd o să ne trezim cu o droaie de pui de blesteme pe-aci, prin Păşuni.

Toţi cei de faţă au izbucnit în hohote de rîs, iar T.B. Allen s-a trudit să-şi vîre bine în cap toată scena, ca s-o poată povesti şi altora. "Parcă ar fi vorbe dintr-o piesă de teatru" gîndi el.