Aventurile lui Cepelica (28)

O furtună ce nu se mai isprăveşte

După cum ştiţi, l-am părăsit pe guvernator cu capul într-un bălegar, zicîndu-ne că se află la locul nimerit.

– Aici e cald şi linişte – îşi zicea fericit, scuipînd mur­dăria ce-i intrase în gură. Aici o să rămîn pînă ce poliţia va fi restabilit ordinea publică – hotărî el.

Deoarece însă în timpul fugii nu aruncase nicio privire în urmă, prinţul nu ştia că poliţiştii lui au dezertat, că Lămîii lui umpleau închisorile şi că se proclamase Republica. Însă cînd ploaia începu să-i mureze de-a binelea turul pan­talonilor, luă altă hotărîre:

„Locul ăsta e umed – îşi zise – ar fi cazul să caut altul mai uscat." Zvîrli un timp din picioare şi izbuti în cele din urmă să-şi descleşteze capul din bălegar. Atunci îşi dădu seama că nu se afla decît la cîţiva paşi de castelul conteselor Cireşiamare.

– Cum naiba am ajuns aici? se întreba el frecîndu-se la ochi (gunoiul se lipise de ei ca două obloane).

Se ascunse după o căpiţă de fîn lăsînd să treacă un alai – voi ştiţi de cine era vorba – apoi o luă la deal. Cînd ajunse sună şi Căpşunica îi deschise uşa

– Contesele nu primesc cerşetori, – îl luă la rost fetiţa, trîntindu-i uşa în nas.

– Care cerşetor? Eu sînt guvernatorul!

Căpşunica îl privi cu milă.

– Bietul de tine – zise – sărăcia ţi-a întunecat minţile.

– Ce sărăcie? Sunt putred de bogat!

– După cum arăţi, nu-mi vine a crede – adăugă Căpşunica, ştergîndu-i faţa cu batista.

– Ia mai slăbeşte-mă cu cîrpa asta şi anunţă-mă imediat conteselor!

– Ce-i aici? întrebă don' Pătrunjel ce trecea tocmai pe acolo, suflîndu-şi nasul.

– E un calic care se crede guvernator.

Don' Pătrunjel îl recunoscu dintr-o privire pe guvernator.

– M-am deghizat aşa ca să-mi cunosc mai bine supuşii, bolborosi Lămîie, ruşinat de halul în care se afla.

–  Poftiţi, binevoiţi, alteţă – zise înclinîndu-se pînă la pămînt don' Pătrunjel.

Guvernatorul intră, fulgerînd-o cu privirea pe Căpşunica.

Contesele nu mai conteneau să laude dragostea guverna­torului faţă de popor.

–  Vai, dar e de speriat cîte neplăceri trebuie să înfrunte un guvernator!

– Totul pentru binele poporului – răspundea guverna­torul fără să roşească (pentru bunul motiv că nu s-a mai văzut nicicînd lămîie să roşească).

– Şi cum a găsit alteţa voastră poporul?

– Fericit şi mulţumit, declară prinţul. Nu cunosc un popor mai fericit ca al meu.

Şi nici nu bănuia că rosteşte adevărul. Poporul său era cu adevărat fericit în clipa aceea, dar numai pentru că se desco­torosise de el.

– Alteţa voastră doreşte un cal, ca să se întoarcă la pa­lat? întrebă Pătlăgică.

– Nu, nu, răspunse hotărît prințul - aşteptați să treacă furtuna.

– Binevoiți să observați, zise cavalerul - că furtuna s-a terminat şi soarele străluceşte din nou.

– Ai curajul să mă contrazici? strigă furios prințul.

– Chiar nu înțeleg îndrăzneala ta – zise baronul Portocală - în cazul în care Alteța Sa spune că afară e furtună,  pentru mine ăsta este adevărul.

Apoi au început cu toții să vorbească despre vreme.

– Ce condiții meteorologice nefavorabile – zise contesa Prima, uitîndu-se pe fereastră în grădină, unde soarele făcea florile să străluceasca precum niste pietre pretioase.

– Ce o ploaie torențială oribilă! Uite cum se face în mod greşit! spuse şi contesa Secunda, privind cum o rază de soare coboară dintr-un norişor ca să se scalde în iazul cu peşti roşii.

– Auziti cum tună! se văicări ducele Mandarină astupîndu-şi urechile şi prefăcîndu-se speriat.   – Am o idee, spuse contesa Prima - să fie închise imediat toate uşile şi ferestrele.

Toate fură imediat ferecate şi obloanele fură trase, aşa încît în scurt timp în toate camerele se instală un întuneric total.

In  salon se aprinse lumina şi contesa Secunda oftă:  

– Ce noapte îngrozitoare!

– Mie mi-e frică, zise Prințul Lămîie într-un moment de sinceritate

Şi, pentru a-şi face curaj, începu să tremure ca o trestie.

La un moment dat, Pătlăgică se apropie de fereastră, ridică un colț al draperiei şi zise timid:

– Mie mi se pare că furtuna se cam opreşte.

– Nu, nu, nu se opreşte! — strigă Prințul, trăgînd cu ochiul la raza de soare care se strecurase în salon.

Pătlăgică se grăbi să bată în retragere, admițînd că de fapt continua să plouă.

– Alteță, se gudură Baronul, gîndindu-se că a sosit ora mesei, n-ați vrea să luați o mică gustare?

–  Pe o vreme haină ca asta, zise Prințul, nu-mi arde să mănînc.

Baronul nu a înteles ce legătură poate fi între vreme şi ora mesei, dar pentru că toti spuneau că vremea le-a tăiat pofta de mîncare, a spus:

– Ziceam şi eu, Alteță. Adevărul e că aprinderea şi stingerea luminilor îmi face atît de rău, încît nu sunt în stare sa înghit nicio îmbucătură.

Adevărul era însă cu totul altul: dacă ar fi avut ocazia, Baronul ar fi mîncat chiar şi niste scaune, dar nu era potrivit să-l contrazică pe Guvernator.

Care, în cele din urmă, obosit de emoțiile de peste zi, a adormit în fotoliu. Au aruncat o pătură peste el şi s-au dus la cină.

Pătlăgică a mîncat puțin de tot, apoi s-a ridicat şi a spus că merge la culcare. Numai că, prefăcîndu-se că se duce în dormitor, s-a strecurat în gradină şi de acolo a ieşit în drumul care ducea către sat. „Trebuie neapărat să mă întîlnesc cu cineva. Spaima Prințului nu e deloc în regulă. Chiar nu m-ar mira să aflu că a început vreo revoluție” – se gîndea el.

Gîndul ăsta i-a dat fiori pe şira spinării. Şi-a propus să nu se mai gîndească la asa ceva, dar cuvîntul a început să-i defileze înaintea ochilor literă cu literă: R de la Roma, E de la Etna, V de la Vezuviu etc.

Dintr-odată, a simtit că îl urmăreşte cineva. S-a ascuns după un tufiş şi a aşteptat. După cîteva minute, a apărut domnul Mazăre, mergînd de parcă ar fi călcat pe ouă. Avocatul devenise foarte bănuitor atunci cînd îl văzuse pe cavaler strecurîndu-se în parc, aşa că pornise pe urmele lui.

Pătlăgică era gata să iasă din ascunzătoare, cînd a văzut apărînd o altă umbră. Era Don’Pătrunjel, care se decisese la rîndul lui să-l urmărească pe avocat. Cu nasul său fin, el mirosise că e pe cale să se întîmple ceva deosebit şi nu avea de gînd să rămînă pe dinafară.

Iată însă că şi Ducele Mandarină simțise mirosul de pătrunjel, drept pentru care pornise pe urmele lui.

– Nu m-ar mira să apară şi Baronul, îşi zise Pătlăgică în timp ce-şi ținea respirația pentru a nu fi descoperit.

De fapt, Baronul era acolo. Văzîndu-l ieşind pe Duce, se gîndise că merge să ia cina în altă parte, aşa că se hotărîse să-l urmărească, pentru a nu pierde o asemenea ocazie. I-a dat bice lui Fasole, care a pornit la drum, însă, fiind întuneric, nu vedea pietrele şi gropile care erau la tot pasul, aşa că baronul a trebuit să îndure niste şocuri care ar fi scos din sărite pînă şi un hipopotam.

După Baron nu a mai apărut nimeni, aşa că Pătlăgică a ieşit din ascunzătoare şi s-a pus să-l urmărească.

  

Aşa s-au desfăsurat lucrurile: domnul Mazăre încerca în zadar să-l ajungă din urmă pe Pătlăgică, pentru că acesta ajunsese ultimul din şir; Don’Pătrunjel se ținea scai de Mazăre, Ducele Mandarină păşea pe urmele lui Don’Pătrunjel; Baronul nu-l pierdea din ochi pe Duce,

iar Pătlăgică îl urmărea atent pe Baron. Fiecare studia cu multă atenție mişcările celui din față, fără să bănuiască nicio secundă că este, la rîndul lui, urmărit.

La un moment dat, ordinea din acest şir de urmăriți şi urmăritori s-a modificat. Anume Mazăre, care era primul, a ajuns al doilea, pentru că Don’Pătrunjel a luat-o pe o scurtătură şi i-a ieşit în față. Cînd şi-a dat seama, Don’Pătrunjel nu s-a lăsat pînă nu a restabilit ordinea.

Şi uite-asa, spionîndu-se unii pe alții toată noaptea, n-au mai avut timp să spioneze nimic altceva, drept pentru care în zori nu ştiau nimic mai mult decît ştiuseră seara. În plus, erau morți de oboseală.

Cu toții s-au decis să se întoarcă la castel. S-au întîlnit aşadar în parc şi, întrebindu-se unii pe alții de sănătate, s-au apucat să îndruge fel de fel de minciuni.

– Unde ai umblat? îl întrebă Pătlăgică pe Mazăre

– Am fost la cununia fratelui meu, s-a hotărît să se însoare.

– Ciudat, de obicei căsătoriile nu se oficiază pe timp de noapte!

– Aşa-i, dar fratele meu e un tip mai extravagant, răspunse avocatul.

Pătlăgică rînji: ar fi fost culmea să nu ştie că Mazăre nu avea frați.

Don’Pătrunjel zise că a avut treabă la oficiul poştal, iar Ducele şi Baronul ziseră amîndoi că au fost la pescuit şi se mirară că nu s-au întîlnit la baltă.

Erau atît de obosiți, încît mergeau cu ochii închişi, aşa că unul singur dintre ei a văzut fluturînd steagul Republicii pe turnul castelului.

Cepelică şi Căpşunica îl plantaseră acolo şi acum aşteptau să vadă cum se vor desfăşura evenimentele.