De-ale lui Zoscenko (30)

Muierea

Judecătorul se uită ţintă la acuzaţi. Sunt doi — soţ şi soţie. Au fost prinşi făcînd basamac.

— Ei bine — întreabă judecătorul — va să zică dumneata, acuzat, te consideri nevinovat?

— Nevinovat — răspunde acuzatul. Toată vina o poartă ea. Ea să răspundă. Eu nu ştiu nimic...

— Cum vine asta? întreabă mirat judecăto­rul. Dumneata stai cu soţia în aceeaşi casă şi nu ştii nimic? Nu ştii nici măcar cu ce se îndeletniceşte soţia dumitale?...

— Nu ştiu, cetăţene judecător... Numai ea singură...

— Ciudat! zise judecătorul. Acuzată, dum­neata ce ai de spus?

— Aşa e, cetăţene judecător, aşa e... Numai eu sunt vinovată... Pe mine să mă pedepsiţi... El n-are niciun amestec...

— Cetăţeană — îi zice judecătorul — dacă vrei să-ţi scoţi basma curată bărbatul, e-n za­dar. Tribunalul tot o să se lămurească... Aşa nu faci decît să-ntîrzii procesul... Gîndeşte-te şi dumneata: nu pot să te cred că soţul, care stă în aceeaşi casă, nu ştie nimic... Ce, nu trăieşti cu el?

Acuzata nu răspunde. Soţul dă bucuros din cap.

— Nu trăiesc cu ea — zice el. Asta e, că nu trăiesc cu ea. Unii îşi închipuie că trăiesc, dar nu-i adevărat... Ea e singura vinovată...

— Adevărat? o întreabă judecătorul pe acu­zată.

— Adevărat... Pedepsiţi-mă numai pe mine, că el n-are nicio vină.

— Carevasăzică, nu trăiţi împreună? zice judecătorul. Ce, nu v-aţi potrivit la caracter?

Acuzatul încuviinţează cu un semn din cap.

— Nu ne-am potrivit la caracter, cetăţene ju­decător. Şi apoi... Dînsa e şi mai bătrînă ca mine, şi...

— Adică cum mai bătrînă? întreabă acuzata. Suntem de aceeaşi vîrstă, cetăţene judecător... Eu îs mai mare numai cu o lună, atît.

— Adevărat — zice acuzatul — numai cu o lună... Spune adevărul, cetăţene judecător... Dar la o femeie, o lună e ca un an... La patruzeci de ani...

— Nici n-am încă patruzeci. Minte, cetăţene judecător!

— N-ai, e drept, dar la o femeie şi treizeci şi nouă de ani e o vîrstă... Aproape de patruzeci, mai încărunţeşte şi părul, şi afară de asta...

— Ce, afară de asta? sare indignată acuzata. Hai, spune! Ia să nu mă faci de rîs în faţa oa­menilor! Ce, afară de asta?

Judecătorul zîmbeşte.

— Lasă, Marusecika... Zic şi eu aşa. Ziceam că, afară de asta... nu mai e nici pielea cum a fost, la patruzeci de ani ies zbîrcituri... Nu tră­iesc cu ea, cetăţene judecător...

— A, aşa? ţipă acuzata. Nu ţi-o fi plăcînd pielea? Nu-ţi plac zbîrciturile, javră ce eşti? Vrei să mă faci de rîs în faţa oamenilor... Minte, cetăţeni judecători! Trăieşte cu mine, nemer­nicul! Trăieşte! Alambicul el l-a cumpărat... Eu îmi fac sînge rău pentru dînsul, ticălosul, vreau să-l scot basma curată, şi dumnealui! Mă face de rîs... Să ne pedepsească pe amîndoi...

Acuzata plînge, suflîndu-şi cu zgomot nasul în batistă. Acuzatul se uită buimac la nevastă-sa. Pe urmă, dă a deznădejde din mînă:

— Muierea tot muiere... A dracului... Fie, ce­tăţene judecător... Sunt vinovat şi eu... Fie... U-u, ticăloasa!

Judecătorul se consultă cu asesorii...