De-ale lui Zoscenko (32)

O întîmplare în provincie

În viaţa mea am încercat să fac de toate, nu­mai artist de circ n-am fost.

Dar odată, totuşi, s-a întîmplat aşa că publi­cul m-a luat drept unul din aceia care prezintă numere de travestiuri.

Nu ştiu cum o fi acum, dar pe vremuri umblau prin Rusia specialişti din ăştia în ale deghizării. Ieşeau, bunăoară, pe scenă, salutau publicul cu toată stima, apoi, după ce dispăreau pentru un moment în culise, reapăreau, dar în alte haine, cu altă voce şi în alt rol.

Ei bine, odată am fost şi eu luat drept un ar­tist din ăştia.

Era prin 1920 sau 1921.

Pe vremea aceea pîinea era extraordinar de scumpă.

La Piter, pentru un funt de pîine se cereau două prosoape, trei cearşafuri, sau o armonică cu trei rînduri de bumbi.

De-aceea, odată, într-o toamnă, poetul imaginist Nikolai Ivanov, pianista Marusia Grekova, eu şi poetul liric Dmitri Tenzor am părăsit Piterul în căutarea unei pîini mai lesne de dobîndit.

Voiam să dăm o raită prin mai multe oraşe din sudul ţării, cu un program variat muzical-literar.

Voiam să cîştigăm cu „arta noastră pură” o bucată de pîine cazonă, de secară.

Aşa că, la sfîrşitul lui septembrie, înarmaţi cu tot soiul de delegaţii şi documente, ne-am îmbarcat într-un vagon de marfă cu sobiţă şi am plecat în direcţia sud-est.

Am mers mult.

Pe drum ne-am împărţit în amănunt rolurile şi am întocmit programul.

Hotărîrăm astfel. Primul număr îl prezintă pianista Marusia, cu cîteva piese muzicale uşoare. Ea dă, ca să zic aşa, tonul întregii noastre reprezentaţii. Al doilea număr îl susţine imaginistul. Acesta complică puţintel programul, făcînd aluzie, cu versurile sale, în sensul că arta nu e întotdeauna înţeleasă de marea masă a poporului.

Apoi mă produc eu cu schiţele mele umoristice. Şi, în sfîrşit, poetul liric Dmitri Tenzor. Acesta, ca să zic aşa, lăcuieşte tot programul, dîndu-i o nuanţă de facilitate şi fineţe.

Programul era întocmit cum nu se poate mai bine.

— Tovarăşi — spunea imaginistul — în Rusia Sovietică noi suntem primii care am pornit pe drumul cel bun. Noi coborîm conştient la nive­lul maselor, pătrunzînd în adîncurile lor. Cu acest program noi vom demonstra că arta pură nu piere. Cu noi este poporul.

Pianista Marusia îl asculta tăcută şi, ca să se exerseze, închipuia cu degetele pe genunchi nu ştiu ce motiv complicat.

Eu trăgeam mahorcă cu ceai, tot slobozind cîte-un scuipat verde şi veninos.

Poetul Dmitri Tenzor spunea transportat:

— Arta pură îi e necesară poporului... Ni se vor aduce pîini aburinde şi înmiresmate, flori, ouă fierte... Bani nu luăm. Ce naiba să facem cu banii, dacă tot nu poţi să cumperi nimic cu ei?...

În sfîrşit, pe data de 29 am sosit într-un oră­şel de provincie mic şi ploios.

În gară ne-a întîmpinat foarte binevoitor un agent al căilor ferate. Agentul a cercetat mult şi atent delegaţiile noastre. Pe urmă a dus mîna la chipiu salutînd în felul acesta, şugubăţ, literatura rusă.

Ne-a spus confidenţial că face şi el parte din pătura intelectuală şi că la timpul său a absolvit două clase la gimnaziul de fete din localitate, şi că de aceea ar fi amator şi el, între două procese-verbale, să guste din arta pură.

Agentul ne-a promis că va veni neapărat la spectacolul nostru literar.

Am tras la nişte cunoştinţe de-ale Marusiei.

Primele zile au trecut într-o continuă alergă­tură.

Trebuia să obţinem autorizaţia, să facem rost de sală, să aranjăm luminile şi să cădem la o în­voială cu impresarul.

Impresarul, un om subţire şi dibaci, punînd la îndoială puterea de înţelegere a publicului pro­vincial în materie de artă pură, a stăruit să mai subţiem programul nostru cu numere mai acce­sibile — muzică, cîntece şi exhibiţii de circ.

Asta, desigur, ne dădea rău peste cap pro­gramul. N-am obiectat însă, pentru că altă solu­ţie nu exista.

Spectacolul a fost fixat pentru ziua următoare, la fostul club al comercianţilor.

În ziua de 30 septembrie, la ora 8 seara, stă­team emoţionaţi în cabina special rezervată nouă.

Sala era ticsită de lume.

Vreo sută de ostaşi, o mulţime de gospodine, domnişoare, slujbaşi şi oameni cu tot soiul de profesii libere aşteptau cu nerăbdare începerea reprezentaţiei, bătînd din palme şi cerînd să se ridice cortina.

Primul, după cîte mi-aduc aminte, s-a produs un trio muzical. Apoi un jongler excentric. Acesta a avut un succes teribil. Publicul l-a bisat la nesfîrşit, urlînd şi tropăind din picioare.

Urmau apoi numerele noastre.

Marusia Grekova a ieşit pe scenă într-o rochie neagră încheiată pînă la gît.

Cînd a apărut Marusia, în sală s-a produs oarecare rumoare. Spectatorii s-au săltat de pe locurile lor şi se uitau la pianistă. Mulţi rîdeau cu hohote.

Marusia s-a aşezat la pian puţin tulburată şi după ce a executat o piesă scurtă, s-a oprit, aşteptînd aplauzele. Dar aplauzele n-au urmat.

Marusia s-a retras în culise teribil de derutată, fără s-o fi aplaudat nimeni.

După ea, a ieşit aproape imediat imaginistul.

Aplauzele furtunoase şi strigătele aprobative care l-au întîmpinat n-au contenit multă vreme.

Flatat de această atenţie şi de celebritatea de care se bucura pînă şi într-un mic oraş de provincie, imaginistul se ploconea respectuos pînă la pămînt, cu mîna la inimă.

A citit cîteva poezioare pline de venin, dar cam confuze şi s-a retras foarte tulburat, pentru că nici la plecarea lui n-au urmat aplauzele aş­teptate.

N-a bătut din palme nimeni.

Apoi, speriat de-a binelea, am ieşit eu.

Apariţia mea a fost primită cu strigăte de bucurie încă şi mai prelungite.

Cei din spate săreau pe bănci, îi împingeau pe cei din faţă şi mă priveau ca pe cine ştie ce dihanie.

— Dibaci! a strigat unul. Dibaci lucrat, măi frăţioare!

— Tii, pezevenghiul! a ţipat altul, vădit încîntat.

Eu, cu spaima-n suflet, tremurînd pentru soarta ce mă aştepta, mi-am început povestirea abia îngăimînd frazele.

Publicul îmi asculta răbdător bălmăjeala şi chiar mă încuraja cu exclamaţii de felul acesta:

— Măi, ce pungaş! Fir-ar el să fie!...

— Dă-i aşa, că-i dai bine!

Bălmăjind povestirea aproape pînă la capăt, m-am retras abia tîrîndu-mi picioarele. Ca şi cei dinaintea mea, n-am fost răsplătit cu niciun fel de aplauze. Numai un ostaş, unul înalt, s-a ri­dicat şi a zis:

— Iu-iu, nemernicul, uite la el cum calcă! Ia uitaţi-vă, fraţilor, cum şchioapătă înadins!

Ultimul trebuia să se producă poetul liric.

S-a împotrivit mult să iasă în scenă. Mai că plîngea în gura mare şi spunea că simte nişte dureri în partea de jos a burţii. Zicea că abia în ajun a sosit din Piter, ca nu s-a familiarizat cu oraşul şi că nu e obişnuit cu un asemenea audi­toriu. Pînă la urmă, tăbărînd cu toţii pe el, l-am îmbrîncit în scenă.

Aplauze formidabile, însoţite de hohote de rîs şi de înjurături admirative, au zguduit sala.

Publicul hohotea şi urla peste măsură de încîntat.

O parte din spectatori s-au repezit la scenă, privindu-l pe poetul liric cu o nespusă curiozitate.

Poetul, buimăcit de-a binelea, s-a rezemat de pian şi a stat aşa vreo cinci minute, fără a scoate o vorbă. Pe urmă, s-a clătinat o dată, a deschis gura şi, mai mult mort decît viu, s-a tîrît înapoi în culise.

Aplauzele n-au contenit multă vreme. Cineva bătea de zor cu călcîiele în podea. Altcineva urla: „bis, bis!”

Cu desăvîrşire zguduiţi, noi stăteam ghemuiţi în cabină şi trăgeam cu urechea la rumoarea din sală.

Impresarul se foia pe lîngă noi şi se tot uita speriat la feţele noastre, pe care se citea amărăciunea.

Imaginistul, trist, cu buzele strînse, cu desă­vîrşire perplex, şedea pe canapea. Apoi, dîndu-şi părul pe spate, a zis cu tărie în glas:

— Eu voi fi înţeles peste cincizeci de ani. Nu mai devreme. Versurile mele nu sunt accesibile. Văd asta acum.

Marusia Grekova plîngea înăbuşit, cu faţa as­cunsă în palme.

Poetul liric stătea nemişcat şi asculta speriat strigătele şi urletele din sală.

Eu nu mai pricepeam nimic. Mai bine zis, îmi închipuiam că masele au înţeles arta pură, dar într-o formă ciudată, necunoscută mie.

Strigătele, însă, nu conteneau.

Deodată, s-a auzit un tropăit în culise, şi în cabina noastră au dat buzna cîţiva spectatori.

— Bis! Bis! ţipă voios un cetăţean, dînd din mîini.

Noi am înlemnit.

Impresarul zise cu o voce stinsă, împăciui­toare:

— Tovarăşi... Nici o grijă... Se face... Aran­jăm noi imediat... Ce ziceţi că doriţi?

— Ăla de adineauri... — zise cetăţeanul. Pu­blicul îl roagă mult să mai facă o dată... Noi suntem delegaţi şi vă rugăm... Ăla de adineauri, cu deghizarea...

În clipa aceea ne-am lămurit. Tuspatru fuse­serăm luaţi drept unul, Iakimov, specialist în arta deghizării, care dăduse spectacole în acest oraş anul trecut. Azi urma să se producă după noi.

Buimăciţi cu totul, ne-am pus maşinal pal­toanele şi am ieşit din club.

A doua zi am părăsit oraşul.

Mica pianistă, lunganul de imaginist, eu şi, în sfîrşit, rubicondul poet liric demonstraserăm, tuspatru, publicului din provincie, o adevărată minune a deghizării.

Dar poporul nu ne-a răsplătit cu flori, cu ouă fierte şi cu onoruri.

O să trebuiască să mai aşteptăm.