In apărarea şantajiştilor

La prima vedere nu este greu de răspuns la întrebarea „Este şantajul cu adevărat nelegitim?“ Singura problemă de rezolvat ar fi „De ce se pune această întrebare?“ La urma urmelor, şantajiştii... şantajează oamenii, nu? Şi ce ar putea fi mai rău? Ei se folosesc de secretele întunecate şi ascunse ale oamenilor. Ei ameninţă că le vor face cunoscute, îşi chinuie victimele şi, adesea, le împing la sinucidere.

Vom descoperi, totuşi, că pledoaria împotriva şantajistului nu rezistă la o analiză serioasă; că ea se bazează pe o reţea de lozinci neanalizate şi de neînţelegeri filozofice grave.

    Ce este, mai exact, şantajul? Şantajul este o ofertă de schimb. El este oferta de a schimba ceva, de obicei tăcerea, contra unui bun oarecare, de obicei banii. Dacă oferta de schimb este accep­tată, şantajistul păstrează în continuare tăcerea, iar cel şantajat plăteşte preţul convenit. Dacă oferta şantajistului este respinsă, acesta poate să-şi exercite dreptul la liberă exprimare şi să facă public secretul. Nu este nimic rău aici. Tot ceea ce se întâmplă este că se face o ofertă de a păstra tăcerea. Dacă oferta este respinsă, şantajistul nu face decât să-şi exercite dreptul la liberă exprimare.

Singura diferenţă între un bârfitor şi un şantajist este aceea că şantajistul se va abţine să vorbească - pentru un anumit preţ. Intr-un sens, bârfitorul este mult mai rău decât şantajistul, pentru că şantajistul îi dă celui şantajat o şansă de a-l face să tacă. Bârfitorul dezvăluie secretul fără avertizare. Oare per­soana care are un secret nu se găseşte într-o poziţie mai bună faţă de şantajist decât faţă de bârfîtor? Cu bârfitorul, totul este pierdut; cu şantajistul, se poate câştiga sau se poate rămâne la nivelul existent. Dacă preţul cerut de şantajist este mai scăzut decât valoarea secretului, persoana în cauză va plăti şantajistul - acesta fiind cel mai mic dintre două rele. In acest caz, el câştigă diferenţa dintre valoarea secretului şi preţul şantajului. Dacă şantajistul cere mai mult decât valorează secretul, cererea lui nu va fi satisfăcută şi informaţia va deveni publică. Totuşi, în acest caz, persoana nu este într-o situaţie mai rea faţă de şanta­jist, decât ar fi fost faţă de un bârfitor înveterat. De aceea este într-adevăr dificil să accepţi înfierarea suferită de şantajist, cel puţin în comparaţie cu bârfitorul, care de obicei este ignorat cu un uşor dispreţ şi o anume înfumurare.

Şantajul nu presupune întotdeauna oferta tăcerii în schim­bul banilor. Aceasta este doar forma lui cea mai cunoscută. Şantajul poate fi definit fără referire la nici una dintre ele. In termeni generali, şantajul este ameninţarea de a face ceva - orice (ceea ce nu este în sine ilegal) -, dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.

Multe acţiuni din domeniul public pot fi calificate drept acte de şantaj, dar în loc să fie înfierate, câştigă adesea un statut de respectabilitate! De exemplu, recentul boicot al salatei este o formă de şantaj. Prin boicotul salatei (sau oricare alt boicot) sunt ameninţaţi vânzătorii cu amănuntul şi cu ridicata de fructe şi legume. Dacă ei manevrează salata în afara sindicatului, spune boicotul, oamenilor li se va cere să nu cumpere de la ei. Aceasta este în perfectă conformitate cu definiţia: amenin­ţarea că ceva, care nu este ilegal în sine, se va întâmpla dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.

Dar ce se poate spune despre ameninţările implicate de şantaj? Mai mult decât orice altceva, poate, acest aspect al şan­tajului este cel mai greşit înţeles şi temut. La prima vedere, suntem înclinaţi să acceptăm că ameninţările sunt imorale. Obişnuitul dicton împotriva agresiunii, de exemplu, averti­zează nu numai împotriva agresiunii per se, ci şi împotriva ameninţării cu agresiunea. Dacă un autostopist acostează un şofer pe autostradă, de obicei este suficientă ameninţarea cu agresiunea pentru a-l face să se supună.

Să analizăm natura ameninţărilor. Când eşti ameninţat cu violenţa agresivă, ameninţarea este condamnabilă. Niciun individ nu are dreptul să iniţieze violenţa agresivă împotriva altuia. Cu toate acestea, în şantaj se ameninţă cu ceva pe care şantajistul are dreptul să-l facă! - fie că este vorba despre exer­citarea dreptului la liberă exprimare, fie că este refuzul de a cumpăra de la anumite magazine, fie a-i convinge pe alţii să facă acest lucru. Lucrul cu care se ameninţă nu este nelegitim în sine; de aceea, nu este posibil să numim „ameninţarea“ o „ameninţare nelegitimă“,

Şantajul poate fi nelegitim numai atunci când între şantajist şi cel şantajat există o relaţie specială, bazată pe un jurământ prealabil. Cel care are un secret poate angaja un avocat sau un detectiv particular cu condiţia ca informaţiile încredinţate acestuia să rămână confidenţiale. Dacă avocatul sau detecti­vul încearcă să îl şantajeze pe deţinătorul secretului, aceasta ar fi o violare a contractului şi, în consecinţă, un act nelegitim. Când însă un străin deţine un secret fără obligaţii contractuale, atunci este legitim ca el să-şi ofere tăcerea spre „vânzare“.

Pe lângă faptul că este o activitate legitimă, şantajul are şi unele efecte bune, plângerile contrare neputând fi susţinute. In afară de câteva victime inocente prinse în plasă, cine îi cade victimă şantajistului de obicei? Există în principal două gru­puri. Unul este alcătuit din delincvenţi: criminali, hoţi, escroci, delapidatori, pungaşi, violatori etc. Celălalt grup constă din oameni care se angajează în activităţi care nu sunt nelegitime prin ele însele, dar sunt contrare obiceiurilor şi moralei majori­tăţii: homosexuali, sado-masochişti, perverşi sexuali, comunişti, soţi adulteri etc. Instituţia şantajului are efecte benefice, dar diferite, asupra fiecăruia din aceste grupuri.

În cazul delincvenţilor, şantajul şi ameninţarea cu şantajul servesc drept factor de descurajare. Ele se adaugă riscurilor implicate de activitatea delincventă. Câte dintre informaţiile anonime primite de poliţie - a căror valoare nu poate fi supra­estimată - pot fi puse în legătură, în mod direct sau indirect, cu un şantaj? Câţi delincvenţi sunt determinaţi să comită delicte singuri, evitând ajutorul prietenilor delincvenţi în „lovituri“ care necesită cooperarea, de teama unui posibil şantaj? Şi, în sfârşit, există acei indivizi aflaţi pe punctul de a comite delicte, sau „la marginea delincvenţei“ (cum ar spune un economist), unde cel mai mic factor îi va împinge într-o direcţie sau alta. Teama de şantaj ar putea fi suficientă, în unele cazuri, pentru a-i face să se răzgândească.

Dacă şantajul însuşi ar fi legalizat, fără îndoială că el ar fi un factor de descurajare mult mai eficient. Legalizarea ar duce fără îndoială la o creştere a şantajului, însoţită de adevă­rate ravagii în clasa delincvenţilor.

Este important să subliniem că instituţia şantajului duce la creşterea probabilităţii ca delincvenţii să fie prinşi, pentru că şantajiştii se adaugă forţelor poliţiei, cetăţenilor, grupurilor de „vigilantes“ şi altor unităţi anti-delincvenţi. Şantajiş­tii, adesea membri ai lumii interlope, au o poziţie privilegiată când vine vorba de împiedicarea delictelor. Statutul lor de persoane „din inte­rior“ îl depăşeşte adesea pe cel al spionului sau al infiltratului, care este obligat să joace un rol. Legalizarea şantajului ar permite astfel unităţilor anti-delincvenţă să profite în acelaşi timp de două principii de bază ale luptei împotriva criminalităţii: „dezbină şi stăpâneşte“ şi „lipsa onoarei între hoţi“. Este foarte clar că un efect important al legalizării şantajului ar fi dimi­nuarea delincvenţei, şi anume a celei reale.

Legalizarea şantajului ar avea efecte benefice şi asupra acţiunilor care nu implică agresiune, dar sunt contrare obice­iurilor societăţii luate ca întreg. Asupra acestora, legalizarea şantajului ar avea un efect de emancipare. Chiar şi în condiţiile în care şantajul este ilegal, suntem martorii unor efecte benefice. De exemplu, homosexualitatea este în anumite împrejurări ile­gală din punct de vedere tehnic, dar nu este cu adevărat un delict, deoarece nu implică agresiunea. Pentru indivizii homo­sexuali, şantajul produce adesea un rău considerabil şi anevoie poate fi considerat benefic. Dar pentru un grup luat ca întreg, adică pentru fiecare individ ca membru al grupului, şantajul a fost de ajutor, făcând ca publicul să devină conştient şi să se fami­liarizeze cu homosexualitatea. A-i forţa pe membrii individuali ai unui grup opresat din punct de vedere social să se dezvăluie, să „iasă în câmp deschis“, nu poate fi considerat, desigur, un serviciu. Folosirea forţei este o violare a drepturilor unui individ. Totuşi, aceasta duce la conştientizarea de către o parte a unui grup, a existenţei membrilor celeilalte părţi. Forţând această percepţie, şantajul poate în mod legitim să-şi atribuie un oarecare merit în emanciparea oamenilor a căror crimă unică este devierea de la normă într-un mod nedelictual.

Reflectând asupra vechiului aforism „adevărul te va eli­bera“, singura „armă“ aflată la dispoziţia şantajistului este ade­vărul. Folosind adevărul pentru a-şi susţine ameninţările (aşa cum trebuie să facă uneori), el eliberează adevărul, adesea fără intenţie, pentru a face binele sau răul pe care acesta este ca­pabil să-l facă.

Walter Block- Defending the undefendable