Legiunea blestematilor (13)

Clătinând din cap, Bătrânul spuse cu dispreţ:

— Nu fi naiv, Hans. Cât timp vor mai fi ofiţeri obse­daţi de disciplină, toţi îşi vor ţine gura şi vor continua să ţină pasul. Ia aminteşte‑ţi cum s‑au petrecut lucrurile în 1918. Abia după ce s‑a prăbuşit întreaga maşină de război s‑au răsculat băieţii în feldgrau. Dar să ne ferească Domnul de o revoluţie! Mai ales una prematură. Micul mâncător de cârnaţi german este atât de limitat, încât nici nu îndrăzneşte să gândească şi nu cu oameni speriaţi se fac revoluţiile. În 1918 revoluţia s‑a încheiat aşa cum era firesc să se încheie: cei şmecheri au spălat putina şi au luat partea leului. Ticăloşii n‑au păţit nimic şi astăzi îi găseşti bine înfipţi, şi cu bâta în mână! Toată comedia se va nărui, asta‑i limpede, să‑mi ziceţi însă Adolf dacă se va ajunge la o revoluţie. Iar istoria se repetă. Cei mai târşiţi se vor recunoaşte între ei şi îşi vor feri pielea cu mare grijă. Îi vor ajuta pe ticăloşi să se ridice şi le vor face rost de cravaşe noi şi frumoase, pe care să le pocnească iar pe spinările noastre! Până când prea stimaţii mei concetă­ţeni nu vor începe să priceapă dedesubturile acestui ma­nej, n‑am nici o încredere în ei. Hitler şi acoliţii săi vor fi exterminaţi, aşa cum dealtfel se şi cuvine şi cu cât mai curând cu atât mai bine, dar ce sunt ei altceva decât nişte biete paiaţe? Şi nu se cheamă revoluţie dacă distrugi paiaţele şi‑l laşi pe păpuşarul care a tras sforile s‑o în­tindă cu banii teatrului!

Aşa vorbea Bătrânul în 1941.

        
         TREI FETE

          Printre numeroşii camarazi veniţi să completeze efec­tivul companiei mi‑am găsit un nou prieten, pe nume Hans Breuer. Fusese locotenent de poliţie la Düsseldorf şi datora onoarea de a face parte din mica şi drăgălaşa noastră unitate faptului de a fi refuzat să se prezinte vo­luntar pentru trupele SS, aşa cum sunau ordinele lui Adolf Hitler privitoare la poliţişti. Era convins că Ger­mania va pierde curând războiul, fiind informat din sursă sigură că nazismul se afla în pragul falimentului (fratele său lucra la Ministerul Propagandei al doctorului Goebbels).

Naziştii nu se puteau baza decât pe o mică parte a for­ţelor armate şi nu era decât o chestiune de timp ca gene­ralii să‑şi încheie conturile cu Hitler şi cu banda sa de nebuni. Hans şi cu mine ne gândeam să dezertăm din nou, Bătrânul însă ne sfătuia nici să nu încercăm.

— Nu scapă nici unul dintr‑o sută şi dacă sunteţi prinşi vă aşteaptă zidul şi‑o duzină de gloanţe‑n cojoc. Nu, sin­gura şmecherie ar fi o rană serioasă dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu încercaţi să v‑o faceţi cu mâna voastră. Toate cazurile în care rănitul ar putea fi autorul propriei sale răni, sunt cercetate pe toate feţele şi dacă se desco­peră cel mai mic semn suspect, pa! V‑aţi ars! Mai bine ar fi să te alegi cu un tifos ori o holeră; astea nu pot fi dovedite în niciun fel. Cu sifilisul nu ţine. Te dă afară din spital după două săptămâni de tratament, dar ce tra­tament! Nu‑l vei uita cu una, cu doua... Prin urmare, fără boli venerice. Dacă nu‑i ceva foarte grav, te lecu­iesc ei cât ai bate din palme. Iar dacă e ceva grav, te ju­poaie de viu, să te înveţe ce‑i aia morala...

Mai sunt unii care beau carburant din rezervoarele tancurilor, ceea ce nu‑i prea rău, te pomeneşti cu o ciumă bubonică pe care o poţi întreţine vreo patru‑cinci luni, dacă te pricepi. Sau poţi să bagi o ţigară într‑o ţeavă de eşapament şi s‑o înghiţi efectul e destul de bun, dar temperatura pe care ţi‑o produce nu durează prea mult, aşa că eşti obligat să iei cu tine în spital o sticlă cu benzină şi o pungă de zahăr: o duşcă de carburant cu zahăr muiat în el şi febra se menţine în jur de 39 de grade. Treaba asta însă e primejdioasă din pricina materialului, care te poate da de gol. Dacă te dibuie, te pun la zid pen­tru „scăderea spiritului combativ"...

Dacă ştii vreun infirmier militar de încredere, o gan­grenă la picior te costă cam două‑trei sute de ţigări. Îţi taie laba şi ai scăpat de război. Tot el ar putea să‑ţi facă rost de apă infectată, care să te îmbolnăvească de holeră sau febră tifoidă. Dar şi asta‑i treabă încurcată, cu du‑te‑vino. Ori nu ţine, Porta le‑a încercat pe toate, a halit chiar şi un hoit de câine plin de viermi, la el însă efectul a fost mai degrabă cel al unei cure de sănătate. De la asta, ori ră­mâi damblagiu, ori ajungi la cimitir. Au păţit‑o mulţi ce se credeau isteţi...

Duminică 12 octombrie, trenul nostru trecu graniţa poloneză la Breslau. În timp ce staţionam în gara de măr­furi Czestochowa, ne‑au fost împărţite „raţiile pentru caz de forţă majoră", adică o cutie cu tocană, câţiva bis­cuiţi şi o jumătate de rom. Strict interzis să ne atingem de aceste raţii fără ordin. Mai ales romul nu trebuia consumat sub nici un pretext! Cu grandomania sa obişnuită, armata le numea „raţii de fier".

Bineînţeles că primul lucru pe care îl făcu Porta a fost să‑şi bea romul. Când îndepărtă sticla de la gură, era goală. O zvârli peste umăr cu un gest plin de eleganţă, pocni din limbă şi se lăsă pe spate peste paiele ce acopereau podeaua vagonului, înainte de a adormi dădu drumul unui vânt zgomotos şi ne spuse rânjind:

— Ia trageţi pe nas, copilaşi, e aer cu vitamine!

Se trezi după vreo două ceasuri, se întinse, râgâi şi sub privirile noastre uluite, scoase din raniţă încă o sticlă, pe care o goli fără să clipească, cu chipul luminat de o supremă beatitudine. După care ne strânse în jurul său pentru obişnuita partidă de cărţi şi toate au mers ca pe roate până când un glas de afară strigă:

— Obergefreiter Porta, ieşi de‑acolo!

Porta nu se clinti, cu ochii aţintiţi în cărţi.

— Mai tacă‑ţi fleanca, porc puturos, replica el fără a întoarce măcar capul. Dacă ai nevoie de mine, vino să mă cauţi, neisprăvitule, dar şterge‑ţi bine şalupele la in­trare, iar pe viitor caută să‑mi spui „domnul Obergefrei­ter Porta"! Unde te trezeşti, crezi că eşti la tine‑acasă?

Aici suntem la noi în cazarmă, mă păduchios congenital!

Vorbele acestea fură urmate de o tăcere de moarte, apoi întregul vagon se zgudui de hohotele noastre. După ce ne‑am mai potolit, glasul mugi şi mai tare:

— Porta, dacă nu ieşi imediat, te trimit direct în faţa consiliului de război!

Porta ne privi, rostogolindu‑şi ochii rotunzi.

— Să mă spânzure dacă ăsta nu‑i căpitanul Meier, şopti el. Bietul Porta va fi luat în şuturi!

Dintr‑un singur salt fu afară din vagon şi îşi pocni călcâiele în faţa lui Meier, care îl aştepta cu pumnii în­fipţi în şolduri, cu picioarele depărtate, cu obrazul vânăt de furie.

— Deci ai binevoit totuşi să te arăţi, Herr Oberge­freiter! Te învăţ eu să asculţi ordinele, ticălosule! Cum mi‑ai zis? Porc puturos şi păduchios congenital? Ai?! Drepţi, fir‑ar să fie, pânâ nu‑mi pierd cumpătul! Insulte aduse unui ofiţer! Ce te‑a apucat? Şi puţi a rom de la o poştă! Eşti beat ca un porc! Asta explică totul. Ţi‑ai băut raţia de fier! Ştii cum se cheamă asta? In‑su‑bor‑do‑na‑re! Pe cinstea mea, asta nu te va duce‑n paradis!

Nemişcat şi mut, arborând o expresie incredibil de stupidă, Porta tăcea, în poziţie de drepţi, în faţa căpita­nului Meier, care îşi redobândi în cele din urmă controlul.

— Răspunde grămadă de bălegar ce eşti, ai băut romul sau nu?

— Da, Herr Hauptmann, dar nu mai mult de o înghi­ţitură, pe care am turnat‑o în erzaţul nostru de ceai na­ţional‑socialist, care şi aşa e atât de gustos. Era romul ce mi‑l datora subofiţerul de la intendenţă încă de pe timpul campaniei din Franţa. Nu pot decât să vă recomand reţeta, Herr Hauptmann. O picătură de rom în erzaţul de ceai pe care mult iubitul nostru Führer ni‑l acordă...

— Îţi baţi joc de mine? Arată‑mi romul din raţia ta de fier!

Porta scoase o a treia sticlă dintr‑unul din încăpătoarele sale buzunare supranumerice şi o prezentă rânjind căpi­tanului uluit, astfel încât să se poată convinge singur că era neatinsă. Probabil că cineva îl turnase pe Porta lui Meier că scăpase romul pe goarnă. După un timp am aflat într‑adevăr că Meier făgăduise două săptămâni de permisie unui caporal, dacă îi va găsi un motiv valabil pentru a‑l băga pe Porta la răcoare.

— Herr Hauptmann doar nu‑şi închipuie, urmă Porta, numai zahăr şi miere, că atunci când am strigat toate cu­vintele alea urâte am ştiut că mă adresez dânsului. Nici­odată nu mi‑ar trece prin minte să‑i spun asemenea vorbe comandantului meu de companie, pentru care nutresc cea mai vie admiraţie. Crezusem că recunosc vocea sub­ofiţerului Fleischmann. Este foarte adevărat că tatăl său avea păduchi, pe care i‑a transmis...

Ca întotdeauna, Meier sfârşi prin a se face de râs tri­miţând să fie adus Fleischmann. Care Fleischmann lămuri foarte serios că între Porta şi el exista o veşnică întrecere în materie de blesteme şi înjurături. Iar prezenţa pădu­chilor în cadrul familiei sale era un fapt autentic şi de netăgăduit. Povestea îşi avea începuturile încă din timpul războiului din '914—18. Tatăl său fusese năpădit de pă­duchi la Verdun şi, de atunci, toată familia Fleischmann rămăsese infestată...

— Copii, începu Porta într‑o după‑amiază, pe când ne găseam traşi pe o linie moartă, pe undeva între Kilsu şi Czestochowa, iată că sunt nu ştiu câte săptămâni de când trăim în acest palat pe roţi şi tot nu ştim ce poate fi în spa­tele acestei uşi!

Arătă spre uşa glisantă din stânga vagonului nostru. Până acum nu o deschisesem decât pe cea din dreapta.

— Am auzit că dincolo de această uşă, continuă Porta, se întinde nemărginita Polonie. Dar ce taine ne ascunde uşa asta, nu mai ştiu. Poate că dincolo vom găsi...

Aici se apucă să desfacă încuietoarea.

— ...poate o vom găsi pe însuşi zeiţa Victoriei, care trebuie că se ascunde pe undeva, devreme ce Führer‑ul a zis că‑i a noastră. Sau poate că în spatele acestei uşi mis­terioase şi veşnic închise vom găsi o droaie de fete frumoase...

Coborâse glasul şi, poate pentru prima dată în viaţa sa, rămase fără grai după ce, cu un gest măreţ, împinsese în lături uşa glisantă. Căci dincolo se aflau într‑adevăr nu o mulţime, ci trei tinere fete, destul de drăguţe, care ne priveau acum zâmbind nesigur. Căscasem ochii cât cepele.

În timp de război femeia este pentru soldat o fiinţă teribil de complicată. Este ţinta subtilă, depărtată şi ro­mantică a dorinţelor sale chinuitoare, materializate în vise solitare despre viaţa civilă dispărută, strivită, ştearsă până la nefiinţă de zgomotul, spaima şi constrângerea vieţii militare, dar este şi obiectul foarte concret al desfrânării acumulate, refulată în ei de aceşti bărbaţi lipsiţi de fe­mei. Un soldat nu este chiar ceea ce se cheamă un bărbat, el este mai degrabă o uniformă printre multe altele şi aşa se explică faptul că îşi permite să exprime adevăruri de ordin sexual, pe care în viaţa normală, printre oameni normali, n‑ar îndrăzni niciodată să le spună. Uniforma îi este ca un scut împotriva identificării, o garanţie a anoni­matului. El se leapădă de toate complexele, la nivelul micii sale ticăloşii. El este o companie întreagă şi nu un indi­vid şi se simte în siguranţă în mijlocul camarazilor săi.

Am sărit cu toţii din vagon debitând trivialităţi numai bune pentru a face cuiva părul măciucă. Nu ne gândeam la ceva rău şi nici nu aveam intenţia să le jignim pe cele trei tinere femei şi de altfel, am remarcat că femeile se simt prea puţin ofensate de glumele mai mult sau mai puţin deocheate ale soldaţilor. Când până şi Porta şi‑a epu­izat repertoriul, cei mai mulţi s‑au urcat în vagon căci era un ger de crăpau pietrele. Dar Porta, Pluto, Hans şi cu mine am rămas la urmă. Ne uitam la cele trei fete şi ele se uitau la noi, şi doar atunci ne‑am dat seama pe deplin cât de ciudată era situaţia în care ne găseam. Bineînţeles, fusesem perfect conştienţi încă de la început, dar sur­priza de a întâlni femei în locul acela uitai de lume, în clipe când ne aşteptam mai puţin, ne blocase capacitatea de a raţiona.

Cele trei fete purtau hainele vărgate ale deţinuţilor şi între noi şi ele se înălţa, respingător, un gard de sârmă ghimpată înalt de doi metri şi jumătate.

Toate trei erau din Franţa şi se aflau în lagărul acela de mai bine de un an. Una dintre ele era evreică. Când au aflat că eram pe picior de plecare spre Rusia, ne‑au rugat să le luăm cu noi. În glumă, bineînţeles.

— Nu se poate, fetelor, răspunse Hans. Gestapo‑ul ne‑ar pune la zid.

Una dintre ele, o blondă înaltă cu privirea strălucind de inteligenţă, ne aruncă pe un ton sfidător:

— Vă e teamă? Dovediţi‑ne că sunteţi bărbaţi.

Deodată, fără ca vreunul dintre noi să fi dorit‑o în­tr‑adevăr, ne‑am dat seama, că începeam să luam lucrurile în serios.

— Am face bine s‑o ştergem, spuse Hans nervos. Dacă SS‑iştii le văd pe bietele fete vorbind cu noi o să le stâl­cească‑n bătaie.

— Ba stăm aici cât avem chef! se răsti Porta.

Hans se uită în stânga şi‑n dreapta, aşteptându‑se să vadă vreun paznic.

— S-a făcut! Dar nu noi o s‑o încasăm cel mai tare dacă ne prind!

Ce spusese era adevărat. Stând acolo, le expuneam pe cele trei femei la represalii inutile, pe care le cunoşteam prea bine şi noi înşine. Ne uitam la ele, nehotărâţi. Ele se uitau la noi, resemnate.

— Pe toţi dracii! înjură Pluto, Ar trebui să le luăm cu noi. Bietele puştoaice sunt slabe ca nişte aşchii...

— Şi totuşi sunt frumoase, am adăugat eu.

Ne zâmbeau cu tristeţe. Le‑am aruncat ţigări şi am mai întârziat o clipă, cugetând, cântărind lucrurile fără a fi în stare să ne hotărâm a face ceva.

În clipa aceea îşi făcură apariţia Bătrânul şi Asmus coborând din vagon dintr‑un motiv oarecare.

— N‑are rost s‑o mai lungim! Vin cu noi, da ori ba? Dacă‑i da, atunci acum, nu peste două săptămâni!

Ca totdeauna, Bătrânul era perfect stăpân pe sine şi iute ca trăz­netul. Cât ai bate din palme, ne puse să înălţăm cu tru­purile noastre o piramidă sprijinită pe unul dintre stâlpi. Căţărându‑se pe umerii lui Asmus şi ai uriaşului Pluto, întinse celor trei tinere femei centurile noastre agăţate cap la cap şi le ridică una câte una pe deasupra gardului de sârmă ghimpată. Hans, Porta, şi cu mine le aşteptam pe partea noastră pentru a le prinde în braţe. Apoi Asmus, Hans şi Pluto s‑au întors în vagon, i‑au dat afară pe toţi cei care nu erau „de‑ai casei" şi au închis uşa, astfel că am izbutit să le îmbarcăm pe călătoarele noastre la adă­post de orice privire indiscretă.

Bineînţeles că necazurile abia începeau. În ce încurcă­tură ne băgasem? Cu inima cât un purice, am început să pricepem că povestea asta este cea mai primejdioasă cu putinţă. Fusesem luaţi pe neaşteptate. Viaţa? (Pentru a folosi un cuvânt cu adevărat mare.) Oricum, chiar dacă eram speriaţi de aventura aceasta în care ne avântasem cu capul prin pereţi eram totuşi fericiţi şi mândri de a fi făcut‑o. Simţeam acea bucurie care te cuprinde atunci când descoperi că eşti în stare să faci mult mai mult decât te credeai în stare. Aş dori să explic acest lucru fără a avea aerul că mă laud, dar de fiecare dată când aud vorbindu‑se de acte de eroism, folosesc situaţia aceasta drept criteriu a ceea ce poate fi un act realmente eroic şi trebuie să spun că în faţa acestei pietre de încercare multe fapte lăudate nu‑mi pot inspira, cu toată bunăvoinţa, decât o admiraţie foarte modestă.

Povestea aceasta ar putea fi considerată drept o izbândă a solidarităţii omeneşti asupra egoismului născut din însingurare.

— Şi pentru a reveni la lucruri mai practice, conchise Bătrânul, după ce ne‑am revenit cât de cât din prima eu­forie de conspiratori, nu le putem lăsa pe ele hainele astea de puşcărie. Va trebui să le înţolim altfel. Scoateţi tot ce aveţi, băieţi, şi fără fasoane.

Într‑o clipită ciorapi, lenjerie de corp, cămăşi, pan­taloni, tricouri, salopete, bonete, încălţări ţâşniră din pa­truzeci de bagaje pentru a fi oferite alegerii protejatelor noastre.

Şi când îşi scoaseră liniştite rochiile vărgate de deţi­nut, sub care nu mai aveau nimic, patruzeci de soldaţi soioşi s‑au întors dintr‑o singură mişcare, privind în par­tea opusă. Martor mi‑e Dumnezeu că alcătuiam o liotă afurisită de duri lipsiţi de scrupule. Bănuiesc că civili­zaţia ne adusese aici, dar exemplul acesta dovedeşte că nu trebuie să fim pesimişti în privinţa spoielii subţiri a educaţiei, căci tocmai această subţirime permite educaţiei înnăscute, cea a inimii, să iasă la su­prafaţă. Şi mai e ceva, ceva care ne‑a făcut să le lăsăm pe cele trei femei să‑şi schimbe hainele în linişte. Luam poziţie împotriva gardienilor din lagăr, care timp de pa­trusprezece luni şterseseră şi călcaseră în picioare orice decenţă umană. Doream să le arătăm acestor sărmane fete că demnitatea, consideraţia şi omenia mai existau încă şi nu erau vorbe goale. Chiar şi printre soldaţii duri şi murdari.

Le‑am instalat în spatele unui morman de raniţe. Apoi Bătrânul, Porta şi cu mine am dat o raită să vedem dacă fusese dată alarma în lagăr, iar ceilalţi s‑au aşezat în dreptul uşilor pentru a opri pe oricine nu avea ce căuta în vagonul nostru.

Trenul s‑a pus în mişcare înainte ca tripla evadare să fie descoperită.

În zilele ce au urmat, tot ce era mai bun de mâncat şi toate câte le‑am putut procura au trecut firesc la cele trei călătoare clandestine ale noastre. Cea mai în vârstă, Rosita, era profesoară de muzică, astfel că Porta deveni foarte repede apărătorul ei personal. Nu am izbutit nici­odată s‑o facem să ne spună pentru ce fusese trimisă în lagăr.

Jeanne, cea mai tânără — abia atinsese vârsta majo­ratului — studia la Sorbona în momentul arestării sale. Cei doi fraţi ai ei, locotenenţi în armata franceză, erau prizonieri în Germania. Tatăl ei era căutat de Gestapo, care o deportase, în chip de ostatic.

Maria, evreica, fusese înhăţată într‑o seară, în plină stradă şi expediată în Polonia fără nicio formă le­gală. Soţul ei era om de afaceri din Lyon şi aveau un băieţel de doi ani şi jumătate. Cel de‑al doilea copil — de asemenea un băiat — se născuse la trei luni după ce Maria fusese internată în lagărul de concentrare, dar nu trăise decât cincisprezece zile.

Nu se scursese încă o săptămână şi eram toţi îndră­gostiţi lulea de femeile noastre; dar la fel precum copiii care descoperă un cuib cu păsărele, nu ştiam ce să facem cu ele. Cea mai mare parte a timpului o petreceam exa­minând şi respingând sugestiile cele mai fanteziste, cele mai puţin realizabile. Cu toate acestea, eram de acord asupra unui lucru: în niciun caz nu le puteam târî după noi până în prima linie pentru a încerca să găsim prile­jul de a le trece la ruşi. Era mult prea nesigur iar dacă ar fi avut ghinionul de a străbate un sector apărat de vreun detaşament asiatic cu obiceiuri primitive, ar fi fost violate pe loc de toată trupa.

Fratele lui Fleischmann a fost cel care a găsit cheia problemei. Fleischmann sosi într‑o bună zi alergând să ne spună că fratele său era Oberfeldwebel pe un tren blindat garat nu departe de noi, pregătindu‑se să plece în Franţa. Îl pusese pe fratele său în temă iar acesta se declarase gata să facă şi imposibilul pentru a repatria protejatele noastre. Fetele nu au înţeles imediat despre ce e vorba, au crezut că Gestapo‑ul le descoperise urma şi Maria izbucni în plâns.

Porta însă le lămuri:

— Plecaţi spre Franţa într‑un prea frumos tren blin­dat. Ei, haide, haide, sunteţi doar mutate la artileria grea. Frăţiorul lui Fleischmann se va ocupa de asta...

Am trecut peste o mulţime de şine, ba ducând după noi, ba purtându‑le în braţe pe cele trei tinere pe jumă­tate moarte de spaimă, ajungând în cele din urmă la tre­nul blindat cu tunurile sale îndreptate spre cer. Fratele lui Fleischmann pregătise totul şi doi dintre oamenii săi stăteau de pază. Le adresă un zâmbet Mariei, Rositei şi Jeannei, strângându‑le pe rând mâna.

— Urcaţi‑vă, copii, dar trap şi nu vă mai arătaţi. Staţi pur şi simplu liniştite în ascunzătoarea voastră, veţi primi tot ce aveţi nevoie. E cam strâmt la voi, dar vă vom duce acolo unde trebuie, veţi vedea...

Le‑am ajutat să se instaleze. Aveau o singură cuşetă pentru ele trei, în colţul cel mai de sus şi mai puţin ac­cesibil dintr‑un vagon blindat, plin cu arme şi muniţii. Toate trei ne‑au sărutat pe gură. Porta, emoţionat, le numi "turturelele mele", drept care se alese cu o săru­tare suplimentară.

Ceva mai târziu şi nu fără o strângere de inimă, pri­veam uriaşul convoi pornind şi dispărând către vest. Nu am aflat dacă cele trei femei ale noastre au ajuns în Franţa, dar ştiu că trenul a sosit la destinaţie fără mari pierderi.

La vreo şase săptămâni după această despărţire, cineva din rezistenţa franceză îl ucise pe fratele lui Fleisch­mann, la Mans, cu un glonte în ceafă şi îi luă revolverul. Dacă patriotul francez ar fi ştiut povestea celor trei fe­mei deportate nu ar fi procedat în felul acesta. Dar aşa este războiul, în toată splendoarea lui. Monstruos până la absurd.