Legiunea blestematilor (14)

Trenul nostru porni către est, având drept destinaţie nemărginitele stepe şi întunecatele păduri ale Rusiei. Păstram soba din vagonul nostru încinsă la roşu, dar eram îngheţaţi. Zi şi noapte zăceam strânşi în mantăile noastre, cu căciulile îndesate până peste urechi. Dar zadarnic în­fundam soba, trăgeam pe noi ţoale peste ţoale şi ne înghesuiam unii în alţii, rămâneam mereu fără speranţă, mizerabil de îngheţaţi.

LA BISERICĂ

Am intrat în gara din Pinsk în mijlocul unei furtuni de zăpadă. La cantina Crucii Roşii ne‑au dat să mâncăm fasole şi în mod excepţional, aveau o asemenea canti­tate încât fiecare şi‑a putut umple burta.

O soră de caritate îi sfătui pe Bătrânul să viziteze o minunată şi veche biserică ce se înălţa chiar în spatele gării şi cum nu aveam ceva mai bun ce făcut, toată şleahta noastră porni într‑acolo.

        Foarte veche şi impregnată cu miros de tămâie de veacuri, biserica era cu adevărat superbă, plină de chestii masive şi sculpturi delicate, aurării somptuoase şi fast catolic, cu candele şi lumânări mici şi un­ghere împodobite cu sfinţi cunoscuţi, pictaţi în culori vii şi simple, având în mijlocul naosului un spaţiu uriaş şi destul de înalt pentru a permite sufletelor bunilor credincioşi să se înalţe nestingherite către sfânta împărăţie gata să le întâmpine.

Lui Porta i se părea cam caraghios să te duci să caşti gura de admiraţie într‑o biserică şi nu se sfia să ne ia peste picior.

Dar apoi descoperi orga şi zâmbind imediat precum un copil nerăbdător, explamă:

— Şi‑acum ascultaţi la mine!

Am găsit scara ce ducea la claviatura marilor tuburi. Porta ne rugă să trecem în spate să acţionăm burdufele, însă Pluto ne făcu semn să stăm pe loc. El singur avea pu­terea a trei oameni obişnuiţi şi era prea de‑ajuns pentru treaba asta. Porta ne zâmbi din nou şi se aşeză pe locul organistului.

— Şi acum, dragii mei, veţi vedea cum ştie Joseph Porta să cânte la orgă!

Aplecat peste balustrada galeriei, Bătrânul scoase dintre buze pipa pe care o făcuse cu propriile sale mâini.

— Fă‑te că‑mi cânţi bucata aceea de Bach pe care mi‑ai cântat‑o cândva în Iugoslavia.

Porta habar n‑avea de ce bucată e vorba, dar Tom Degeţelul îi fredonă câteva măsuri. Era Toccata şi Fuga de Johann‑Sebastian Bach. Îndată ce recunoscu partitura cerută. Porta se lumină la faţă şi se răsti la Pluto:

— Pedalează, măi ocnaş înrăit şi Joseph Porta, Obergefreiter prin mila Domnului, vă va arăta de ce‑i în stare.

Răsuflă adânc şi trăsăturile sale se goliră orice expre­sie, aşa cum apare un pahar murdar cu poşircă trezită după ce a. fost spălat pentru a fi umplut cu vin de viţă nobilă.

Şi Porta începu să cânte. Părea că se amuză, că nu acordă nici o importanţă la ceea ce făcea, dar notele ţâşneau în biserică precum stoluri de păsări, unele mici şi vioaie ca libelulele, celelalte majestuoase şi răscolind aerul cu aripile lor. Când încetă, entuziasmul nostru se traduse printr‑un hohot de râs. Îşi aprinse o ţigară şi se aşeză mai confortabil. Bătrânul îmi trase un ghiont şi, fără a‑l pierde din ochi, şopti:

— Abia acum vei auzi ceva adevărat. Acum, că s‑a pornit...

Bătrânul parcă era un părinte orgolios a cărui inimă se umple de afecţiune în faţa adevăratei virtuozităţi.

Porta se feri să‑l dezamăgească. Cânta, într‑adevăr, din instinct, ca un maestru. La început în surdină, mân­gâind uşor clapele, absent şi parcă hipnotizat de propria sa muzică. Cântă pe rând Die Himmel rühmen des Ewigen Ehre, de Beethoven, apoi cântecul de leagăn anonim Schlaf mein Prinzchen, schlaf ein, pe care îl cântă cu asemenea dulceaţă inefabilă încât ni se umeziră ochii de lacrimi iar Bătrânul şi cu mine am schimbat o privire, comunicând într‑o aceaşei bruscă revelaţie a frumuse­ţilor vieţii şi în acelaşi regret de a fi înlănţuiţi cum eram de forţele întunericului.

Şi‑apoi Porta se dezlănţui. Sfărâmă toate barierele şi mătură biserica cu un amalgam sonor ce era totodată imn de bucurie, cor al tuturor lucrurilor vii şi moarte, împle­tite într‑un cântec de mulţumire. O fanfară titanică cu o mie de trompete. Jocul fulgilor de zăpadă într‑o noapte de Crăciun, în timp de pace. Păsările pădurii şi câmpului avântate cu ciocul către înaltul cerului ciripind împreună un cor celest.

Rămăsesem împietriţi, transformaţi în statui. Solda­tul acesta hidos, respingător şi, născută de sub degetele sale, această gigantică slăvire a bucuriei pure, cuceri­toare, irezistibile...

Întâmplător, am coborât privirea către naos şi, spre ma­rea mea uimire, am constatat că era plin de oameni tăcuţi, nemişcaţi. Lângă altar stătea în picioare un preot înalt, cu părul alb. Ceva mai încolo se înghesuia o grupă de civili, cu faţa îndreptată spre galerie. Mijlocul bisericii era plin de soldaţi în mantale murdare, aşezaţi, în picioare, cu coatele pe bănci, cu căciulile lăsate peste chipurile lor slăbite de subnutriţie. Printre ei am distins vreo două surori de la Crucea Roşie dar nicio clipă nu mi‑au trezit obişnuitele gânduri deocheate. Muzica lui Porta învăluia şi purifica totul. În sfârşit, încetă şi, în tăcerea absolută, l‑am auzit pe Pluto recăpătându‑şi zgomotos suflul, la postul său, în spatele orgii. Porta privi către Bătrânul şi apoi către mine.

— Nu‑i prea rău pentru un concert din fuga calului într‑o biserică...

Dar o spuse fără emfază. Foarte firesc. Era fericit. Fericit într‑un fel solemn, care nu‑i era obişnuit. Glasul Bătrânului tremura de emoţie.

— Măi puşlama! Măi nătărăule!

Preotul se apropie şi el, sărutându‑l pe Porta pe amândoi obrajii.

Asmus se căţără apoi pe scări şi ne anunţă că trenul se pregătea de plecare. Preotul cel înalt şi voinic făcu semnul crucii peste capetele noastre.

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei...

Şi am regăsit viscolul şi vagonul de vite şi paiele mur­dare răspândite pe podea. Trenul — frigorific în ceea ce ne privea — îşi urma drumul către destinaţia sa necu­noscută. Nu am coborât decât la Smolensk.