Legiunea blestematilor (21)

        Datorită grelelor pierderi suferite de Regimentul 27 pluteau în aer avansări pentru toţi veteranii. Comandantul fusese ucis, Oberstleutnant von Lindenau a fost numit Oberst. Maiorul Hinka a devenit Oberstleutnant, cu func­ţia de comandant de batalion, iar von Barring deveni Hauptmann‑ul companiei noastre. Bătrânul a fost avansat Feldwebel şi comandant de pluton. Am căpătat un tanc nou, model „Panther", care va fi în fruntea formaţiei plutonului 3.

Porta a fost propus pentru avansare ca subofiţer, dar a refuzat. A fost o întreagă poveste, dar lucrurile s‑au aranjat spre satisfacţia generală.

— Ei bine, maimuţă roşcată! mârâi Oberstleutnant Hinka. N‑o să te avansăm subofiţer, ci Stabsgefreiter. Asta te aranjează?

Porta acceptă. Un Stabsefreiter este un soldat mai răsărit, dar nu un subofiţer.

Stalin, cotoiul nostru, care purta un epolet minuscul, a fost numită Obergefreiter şi i‑am cusut cele două ga­loane regulamentare. Şi el a tras o beţie grozavă pentru a‑şi sărbători avansarea.

         MOARTEA LA COSIT

— Bea asta, Sven, o duşcă bună... Gunoaiele! Hal de nemernici! Aşteaptă ziua în care o să punem mâna pe ei.

Porta vru sa ştie ce s‑a întâmplat.

— Să‑ţi citesc scrisoarea asta, spuse Bătrânul. Scoate ceva de pileală, căci Sven trebuie să‑şi ude gâtlejul şi să uite. Şi noi alături de el, bunule Dumnezeu!

A despăturit scrisoarea de la tatăl Ursulei:

„München, aprilie 1943.

Dragul meu fiu,

Trebuie să‑ţi dau o veste îngrozitoare. Te rog s‑o pri­meşti cât mai calm cu putinţă şi să‑mi promiţi ca n‑ai să faci nici o prostie după ce o vei afla.

Scumpa noastră Ursula este moartă. Naziştii au asasi­nat‑o. Când o să ajungi la München o să‑ţi dau amănun­tele. Până atunci nu pot să‑ţi spun decât esenţialul.

Un Gauleiter a vrut să ţină un discurs în faţa studen­ţilor Universităţii, dar a fost întrerupt de o manifestaţie ostilă. Un mare număr de studenţi au fost arestaţi şi prin­tre ei şi scumpa noastră fiică. Câteva zile mai trâziu au apărut în faţa „Tribunalului Poporului" şi au fost con­damnaţi la moarte. Când a fost pronunţată sentinţa, Ursula a ripostat: „Este aproape ziua în care voi, judecătorii şi acuzatorii noştri, veţi ajunge pe banca acuzaţilor, în timp ce tovarăşii noştri vă vor fi judecători. Fiţi siguri că în ziua aceea şi capetele voastre vor cădea sub securea că­lăului".

Asta le‑a spus judecătorilor nazişti, iar viitorul îi va da dreptate, dacă mai există justiţie pe lumea asta.

Am primit aprobarea să o mai văd o dată şi m‑a rugat să‑ţi spun că moare cu numele tău pe buze şi cu credinţa că vă veţi reîntâlni în cer, rugându‑vă Domnului pentru mântuire.

Curajul ei i‑a impresionat până şi pe gardieni, care i‑au adus în ultimele zile o serie întreagă de lucruri inter­zise, deşi ea refuza să le primească de la cei ce poartă uniforma blestemată.

Unul dintre prietenii mei a fost martor la execuţia acestor tineri şi mi‑a povestit că au cântat tot felul de cântece interzise, pe care şi ceilalţi deţinuţi le intonau alături de ei, de la ferestrele celulelor. Nici loviturile, nici ameninţările nu i‑au oprit, iar când şi ultimul a fost executat, toată închisoarea vuia: „Răzbunare! Răzbu­nare!" şi cântau Wedding roşu.

Să arzi această scrisoare imediat cum ai citit‑o. Ţi‑o trimit printr‑un prieten care soseşte pe front în zona re­gimentului vostru. Vei primi împreună cu ea un medalion cu fotografia Ursulei şi o şuviţă din părul ei.

Dragul meu ginere, mama Ursulei, cu inima frântă pe veci, ca şi eu însumi, te rugăm să ne dai prilejul de a te cunoaşte. Te considerăm propriul nostru copil, iar casa noastră îţi aparţine. Te îmbrăţişez cu dragoste şi sper să ajungi cu bine la capăt. Să sperăm că ne vom revedea în curând.

Al tău..." .

O tăcere apăsătoare se lăsase după lectură, în timp ce întunericul cuprindea sala castelului în ruină. Tremuram fără încetare, căci vedeam capul Ursulei căzând în coşul de nuiele, sângele izbucnind din gâtul tăiat, acoperind mi­nunatul ei păr negru, iar ochii ei rămaşi deschişi, inex­presivi, privind cerul în care căzuse. Şi mai vedeam că­derea corpului în groapa comună.

Oh! Ştiam prea bine cum se petrecuse totul, căci asis­tasem la aceste spectacole de prea multe ori ca să nu ştiu fiecare amănunt.

Înainte ca ei să mă poată împiedica, am scos revol­verul şi am pulverizat crucifixul de lemn fixat pe perete. Apoi am dus sticla la gură şi am golit‑o pe nerăsuflate. Bătrânul încercă să mă oprească, dar eram nebun, nebun furios. A trebuit să‑mi dea una după ceafă.

Când mi‑am revenit, m‑am pus din nou pe băut. Am băut atunci cum nu mai băusem niciodată. Timp de zile întregi am fost beat. Cum mă trezeam, luam sticla şi beam iar până cădeam lat. Într‑un târziu, Bătrânul a considerat că ajunge. El şi Porta m‑au târât afară şi m‑au trântit în adăpătoare până când mi‑am revenit. În zilele care au ur­mat nu m‑au lăsat nici o clipă fără ocupaţie. Seara, când mă culcam, eram frânt de oboseală şi plin de vânătăi, di­mineaţa mă aruncau iar şi iar cu capul în adăpătoare. Au reuşit astfel să‑mi adune minţile în cap. Încet, gândurile mi s‑au limpezit. Eram din nou lucid. Rece ca un cadavru. Eram, de fapt, un cadavru.

Şi m‑am transformat într‑un vânător de oameni. Eram nebun, în ciuda lucidităţii. Petreceam ore în şir în tranşee, cu o armă cu lunetă în mâini, doborându‑i pe ruşi cu cea mai mare plăcere. De câte ori se prăbuşea una dintre vic­time, simţeam un fel de bucurie. Într‑o zi, von Barring m‑a surprins. L‑am observat pe neaşteptate. Nu ştiam de când stă acolo şi mă supraveghează. Am izbucnit în râs şi i‑am spus că doborâsem şapte într‑o jumătate de oră. Mi‑a confiscat carabina fără un cuvânt şi a plecat. Am plâns ca un copil căruia i se luase jucăria preferată şi am rămas cu ochii în gol. Von Barring avea, bineînţeles, dreptate.

Îmi aduc aminte perfect de ziua următoare. Bucătarul tocmai îmi umplea gamela cu ciorbă — ciorbă de vacă bă­trână — când ceva a explodat lângă noi şi am simţit pe picior ceva fierbinte. Ei bine, iată că ai rămas cu un sin­gur picior, mă gândeam indiferent. Dar nu simţeam nici o durere şi rămăsesem în picioare. Explozia aruncase peste piciorul meu o halcă din pulpa de vacă. Bucătăria de campanie era ţăndări şi şase cadavre înotau în ciorbă. Am luat halca de carne pe umăr şi am dus‑o prietenilor mei, care au organizat imediat un ospăţ.

— Nefericirea unora face fericirea altora, remarcă Porta, filozof.

Toţi ar fi făcut la fel în locul meu: ar fi luat sfertul de pulpă şi l‑ar fi împărţit cu prietenii. Nu cinismul mă împiedicase să‑i ajut pe răniţi, ci războiul. Războiul era aşa. Erau oameni special instruiţi ca să‑i ajute pe răniţi. În afara camarazilor apropiaţi, soldatul nu cunoaşte pe nimeni în război.

Primăvara a adus cu ea tărăboiul. Câmpurile şi şoselele erau din nou suficent de uscate pentru luptă.

Sticla de vodcă trecu din mână în mână pentru ultima dată. Bătrânul mi‑a pus între buze o ţigară aprinsă şi am tras din ea cu nesaţ stând cu fruntea lipită de cauciucul periscopului.

— Ordin către toate tancurile, deschideţi focul!

Şi infernul renăscu din cenuşă. Căldura din tanc de­veni de nesuportat. Ne revărsam peste tranşeele ruseşti ca o avalanşă. Stepa era plină de tancuri incendiate, vul­cani în miniatură trimiteau spre cer coloane de fum. Blin­datele nu iau prizonieri. Ele zdrobesc şi ucid. Nu mai suntem fiinţe umane, ci roboţi care execută automat gesturile pentru care sunt programaţi.

Contraofensivă cu T‑34. Nu se mai pune problema de a măcelări infanteria în derută, ci de a lupta ca să‑ţi scapi pielea. Turela se roteşte, obuzele curg peste ame­ninţătoarele T‑34.

Aproape că mă sufoc. Cleşti invizibili îmi strâng capul şi pieptul. Încă puţin şi n‑o să mai rezist. O să deschid capacul turelei şi o să sar ca un drac din acel cuptor am­bulant. Un bubuit de tunet. Tancul tremură şi se opri cu o smucitură. O flacără roşie‑albastră apăru din flancul monstrului de oţel. Ca prin vis i‑am văzut pe Pluto şi pe Porta sărind la pământ prin faţă şi pe Stege pe laterală. Totul a durat o secundă. Apoi mi‑am revenit — eu, robo­tul perfect — şi am părăsit tancul printr‑un salt mortal.

Flăcări uriaşe l‑au înghiţit şi deodată s‑a umflat ca un balon, iar prin aer au zburat fiare înroşite. Ne‑am întors la unitate căţăraţi pe un alt tanc. Stalin era în siguranţă pe umărul lui Porta. Blana îi era puţin pârlită, dar asta nu părea să‑l deranjeze. La întoarcere a lins un castronel cu vodcă.

Am plecat la Dniepropetrovsk să luăm în primire un tren cu tancuri noi. Două zile mai târziu eram iar în miezul luptei ce continua, fără întrerupere, de zece zile. Toate forţele disponibile erau aruncate în luptă şi se consumau rapid. Coloane nesfârşite de rezevişti soseau din urmă şi cum atingeau frontul dispăreau, ca lemnul împins în focul cuptorului.

Din Snekov, cândva un sat, acum un rug, a ţâşnit cu viteză maximă un T‑34. Prompt, robotul care sunt a ochit. Învingător este cel care trage primul. Am ochit rulmen­tul de la baza turelei. Era punctul slab al blindajului unui T‑34. Cifrele periscopului îmi dansau în faţa ochilor. Pe urmă cele două săgeţi ale sistemului de ochire s‑au întâlnit şi două obuze au pornit unul după altul. Turela inamicu­lui a zburat. Echipajul n‑a mai avut timp să‑şi părăsească maşinăria, totul a explodat, încă un trofeu în panoplia noastră.

Lupte furioase, îndârjite, printre casele în flăcări. Adă­postită într‑una dintre ele o mitralieră rusească secera infanteria noastră. Porta făcu tancul să se rotească. Un nor cărămiziu de mortar a zburat în toate părţile în timp ce loveam faţada. Ruşii se lipeau de peretele opus înne­buniţi de spaimă. Mitraliera noastră îi dobora, iar şeni­lele îi transformau în piureu. Am ieşit de acolo într‑un nor de praf. Încă nişte cadavre pentru panoplia noastră.

Ceva mai încolo, o duzină de infanterişti încercau să se pună la adăpost. Erau culcaţi la pământ când ne‑au zărit şi au fugit către cea mai apropiată casă. Unul dintre ei şi‑a prins piciorul într‑o groapă. Înainte de a se elibera era terci. Un singur om în plus, printre trofeele noastre.

Slabă recoltă pentru roboţi.

Răsturnam copacii, doboram zidurile, striveam oame­nii în uniformă kaki. Trebuie să fi fost vreodată într‑un tanc lovit de un proiectil ca să ştii ce‑i aia o lovitură. Tu­nul, prea mic pentru blindajul nostru, dar care încerca să ne facă pagube, era ascuns împreună cu servanţii săi în spatele unui zid din pietre de râu.

— Trageţi cu aruncătorul de flăcări şi trimiteţi‑le un obuz ca desert! ordonă Bătrânul.

Am ţintit în grabă cu aruncătorul de flăcări şi obuzul special de 10, 5 a atins tunul în acelaşi timp cu limba de foc. Când am trecut pe acolo trei minute mai târziu, nu mai rămăsese decât o grămadă chircită, neagră, de nerecunoscut, pe care încă mai dansau flăcările.

Înainte, înainte, înainte! Iarba nu mai creşte pe acolo pe unde au trecut tancurile. Când ai fost martor la masa­crele din primăvara lui 1943, îţi dai seama cât de justi­ficată este emblema noastră cu cap de mort pentru o uni­tate de blindate. Din loc în loc făceam câte o pauză să controlăm rezervoarele şi lăzile cu muniţie. Şi pentru a regla, în cea mai mare viteză, motoarele. Orice tanc ce intră în pană în timpul luptei este făcut ciur în mai puţin de trei minute.

Ruşii ne întâmpinau cu formaţiuni de T‑34, puternice, rapide, de o uimitoare manevrabilitate. Doar cu ultimele două modele de tanc, Panther şi Tiger, puteam să le facem faţă. Infanteriştii ruşi şi germani se ţineau departe de în­fruntarea cuirasatelor terestre, cea mai mare luptă de blindate din acel al doilea conflict mondial. Noaptea că­dea, dar, în ciuda unor pierderi uriaşe de oameni şi material, lupta continua cu încrâncenare în stepă. Câteva ore de somn în timpul cărora echipele de întreţinere um­pleau rezervoarele şi magaziile de muniţie, apoi eram scuturaţi, împinşi încă adormiţi spre tancul nostru, ni se punea în cârcă armamentul şi eram ajutaţi să ne urcăm în maşinărie. Am văzut ca prin ceaţă cum un Feldwebel i‑l dădea pe Stalin lui Porta, apoi motorul a început să mârâie ca de obicei.

Când, după încă patru zile de luptă, s‑a pogorât din nou liniştea, 27 blindate încetase practic să mai existe. Epavele tancurilor împânzeau câmpia. Mai aveam doar două din patruzeci. Şi douăzeci şi opt de supravieţuitori. Din patru sute. Cele mai multe dintre echipaje arseseră în tancurile lor. În toate direcţiile, pe patru sau cinci kilo­metri, ardeau de asemenea şi T‑34.

Cei care scăpaseră de la moarte, mai mult sau mai puţin arşi, mai mult sau mai puţin mutilaţi, urmau să urle de durere luni, ba poate chiar şi ani de zile.

Alte tancuri şi alte echipaje soseau în fiecare noapte. Tancurile încă utilizabile trebuiau ţinute în stare de luptă alături de cele din celelalte regimente. Din celelalte res­turi de regimente. Încercam să adormim ori de câte ori se putea, cu capul pe chiulasa unui tun sau pe vizorul unui periscop. A doua zi lupta începea iar, şi asta zile în şir.

Batalioanele de rezervă din Germania, depozitele din ţările ocupate continuau să verse zi după zi un fluviu de carne de tun proaspătă, cei mai mulţi puşti de şaptespre­zece sau optsprezece ani, cu şase săptămâni de instrucţie la activ. Ştiau să facă instrucţie şi să salute regulamentar, dar cădeau ca muştele şi nu era nimic de făcut cu ei. So­seau de asemenea şi oameni la cincizeci de ani şi mai mult, scoşi din lagărele de concentrare. Hitler râcâia prin toate sectoarele, chiar şi spitalele îşi dăduseră obolul, răniţi cu febră, descărnaţi, anemici, declaraţi vindecaţi de pe o zi pe alta. Treceau cu toţii prin maşina de tocat. Cu tot cu bandaje.

La Kubiansk, pe Oskol, o luptă strânsă între un T‑34 şi noi. Două lovituri simultane. Dar tancul rusesc ia foc imediat, cu turela smulsă, în timp ce noi scăpăm cu şenila distrusă. Ceea ce‑i cam totuna, căci compania se retrage şi suntem lăsaţi să ne descurcăm în spatele liniilor ina­mice.

Ne‑am ascuns în tufişuri până la căderea nopţii, apoi am încercat să înlocuim zalele smulse din şenilă şi cele două roţi de antrenare defecte. Muncă extraordinară, capabilă să‑i înnebunească pe unii mai puţin căliţi decât noi, căci în tot acest timp trebuia să supraveghem nesfârşita coloană de tancuri ruseşti care se târa pe drum la mai puţin de o sută de metri.

La miezul nopţii tancul era pregătit pentru drum, şi urma să ne încercăm norocul. Porta şi cu mine am rămas în turela deschisă, purtând caschete ruseşti, gata să răs­pundem în rusă oricărei întrebări indiscrete. Mânjisem însemnele noastre cu noroi.

La momentul oportun am pornit în urma unor T‑34. Kilometru după kilometru, ne apropiam de linia frontului. Acolo, cei trei colegi au cotit spre un sat, iar noi am con­tinuat drept înainte. Un obuz era pregătit pentru a‑l opri pe cel care ar fi vrut să ne intercepteze şi Stege era gata să tragă altele imediat. Mitralierele şi aruncă­torul de flăcări erau şi ele armate, dar am ajuns la regi­ment fără probleme.

În zori am fost trimişi pe urmele câtorva T‑34 şi KW‑2 care rupseseră liniile noastre şi semănau panică în adân­cime. Treziseră un batalion aflat în refacere la Isium şi se purtau ca fiarele scăpate din cuşcă.

Am mers ca nişte copoi pe urmele caracteristice, mai largi ca ale noastre, lăsate de tancurile ruseşti. De pe un dâmb le‑am descoperit în marginea unui sat care, după hartă, ar fi trebuit să fie Svatov. Trei T‑34. KW‑2‑urile se distrau în altă parte. Cum au dispărut printre case am coborât panta, am ocolit un iaz şi ne‑am îndreptat spre un pîlc de copaci încercând să nu ne facem remarcaţi. Al doilea tanc a luat poziţie în spatele unei clădiri lungi, o şcoală sau cam aşa ceva. Atunci am atacat. Aveam două T‑34 în faţa noastră.

Bătrânul a venit lângă mine ca să se asigure că am ochit bine, căci o lovitură ratată în condiţiile acestea ne‑ar fi condamnat la moarte. Turela se roti, aveam al doilea tanc în vizor. Foc! La această distanţă obuzul a smuls pur şi simplu turela tancului rusesc. Cele două T‑34 sunt în flăcări când sărim în ajutorul camaradului care, după violenţa schimbului de focuri, nu este tocmai stăpân pe situaţie.

Nu făcusem nici două sute de metri când ne‑am trezit cu un KW‑2 în faţă, o enormă masă de nouăzeci de tone, înarmat cu cinci mitraliere, un aruncător de flăcări şi un tun de cincisprezece centimetri plantat într‑o turelă enormă. Se oprise în mijlocul drumului şi trăgea în casele din jur serii lungi, distrându‑se. Din când în când lansa şi un obuz al cărui zgomot ne spărgea timpanele.

Stege încărcă un obuz "S" în chiulasă, singurul capabil să distrugă blindajul unui KW‑2. Într‑un val de flăcări, obuzul a fost lansat. Oroare, ochisem prea jos. Obuzul a explodat în şenilele monstrului. Porta şi Bătrânul mi‑au aruncat cele mai îngrozitoare înjurături, iar turela mas­todontuluj a început să se rotească spre noi. Mulţumită Domnului, turela unui KW‑2 nu se manevrează ca un titirez.

— Trage, pentru Dumnezeu! urlă Bâtrânul. Ce mai aştepţi?

Al doilea obuz explodă ceva mai sus, la jumătatea flancului. Turela se opri o clipă, apoi porni din nou.

— Porta, atenţie!

Bătrânul m‑a smuls de la locul meu şi s‑a instalat în faţa aparatului de ochire. Într‑o clipă a manevrat turela şi a ochit. Cinci obuze au plecat unul după altul. O explo­zie îngrozitoare a scuturat monstrul care, lucru ciudat, nu a luat foc. Trei oameni au ţâşnit din măruntaiele mon­strului distrus, dar au fost seceraţi cu mitraliera. Bătrânul trase încă două „S"‑uri suplimentare şi au izbucnit în sfârşit flăcările...

Ziua a trecut. La sosirea întunericului nu mai aveam niciun tanc şi ne‑am întors în liniile noastre în maşina lui von Barring. Şaptezeci şi două de ore mai târziu, după opt zile de luptă neîntreruptă, resturile regimentului au fost trimise cu generozitate la refacere, în micul orăşel Aşturca...

Mulţi consideră relatarea unei lupte excitantă şi ro­mantică. Orice duel cu moartea este dramatic, acesta este un adevăr al vieţii însăşi, dar te poţi măsura cu moartea şi altfel decât purtând războaie. Încercând să salvezi vie­ţile altora, de exemplu. Sentimentul de eliberare va fi indiscutabil, iar scopul raţional.

Doar câţiva vicioşi consideră războiul excitant şi ro­mantic. În ochii celor mai mulţi el este doar ceea ce este: murdărie, noroi, suferinţă, teamă, monotonie. Războiul este o cale greşită de a atinge culmile existenţei omeneşti. El vă lasă decepţionaţi, goliţi, iar la întoarcere veţi des­coperi că nu aveaţi nici un scop, că totul a fost făcut de­geaba şi că aţi pierdut contactul cu viaţa. Aţi devenit un dezechilibrat, cum se spune. Nu mai aveţi nici un fel de siguranţă. Şi asta indiferent dacă sunteţi învingător sau învins. Poate că tragedia este şi mai mare pentru în­vingător? A câştigat, dar pentru cine şi de ce? Ce are în faţă este fără cap şi fără coadă. Iniţial crezuse cel puţin într‑un adevăr elementar, dar acesta, scos din ambalajul în care fusese prezentat la plecare, devenise atât de complex şi de bogat ramificat încât nu‑l mai putea recunoaşte.

După ce ruşii au fost respinşi până la Bielgorod, pe Doneţ, ofensiva germană de primăvară s‑a oprit, îne­cată în sânge, şi de la Oceanul Arctic la Marea Neagră frontul s‑a stabilizat. Chiar şi aviaţia a devenit inactivă.

         A fost o vară minunată.