Masina de tuns iarba

Sfârşitul începutului

În clipa când simţi că soarele asfinţeşte şi stelele răsar, opri maşina de cosit. Iarba proaspăt tăiată, care-i răcorise faţa şi trupul, se ofili încetişor. Da, răsăriseră stelele, palide la început, dar din ce în ce mai strălucitoare pe bolta limpede şi pustie. Auzi cum se închide uşa ce dădea spre verandă şi simţi că nevastă-sa îl priveşte, aşa cum privea el însuşi noaptea.

— Aproape că-i timpul, rosti ea.

   Omul scutură din cap; n-avea nevoie să se uite la ceas. În goana clipelor, se simţea când foarte bătrân, când foarte tânăr, când îngheţat, când înfierbântat. Deodată avu senzaţia că-i departe, la zeci de mile. Era propriu-i fiu, vorbind cu hotărâre în glas şi gesticulând cu însufleţire, pentru a-şi acoperi bătăile inimii şi neliniştea ce-l cuprindea în clipa când se vâra în uniforma nou-nouţă, când controla proviziile de alimente, tuburile cu oxigen, casca presurizată şi costumul spaţial — şi îşi întorcea ochii spre cerul din ce în ce mai plin, aşa cum şi-i întorceau în noaptea asta toţi oamenii de pe Pământ.

Redeveni grabnic el însuşi, tatăl fiului, cu mâinile încleştate pe mânerul maşinii de cosit.

— Vino să te-aşezi pe verandă, îl chemă nevastă-sa.

— Trebuie să lucrez.

Ea coborî treptele şi porni spre el, pe pajişte.

— Nu-ţi face griji din pricina lui Robert, o să se descurce.

— Dar totul e atât de neobişnuit! se auzi el spunând. Nu s-a mai făcut niciodată aşa ceva. Gândeşte-te: o rachetă cu om la bord e lansată azi-noapte pentru a construi prima staţie spaţială! Dumnezeule, e cu neputinţă! Nu poate exista nicio rachetă, nicio rampă de lansare, nicio numărătoare inversă, niciun tehnician, iar eu n-am niciun fiu cu numele de Bob. Toată povestea asta e prea fantastică pentru mine!

— Atunci de ce te zgâieşti la cer?

— Păi, astăzi către prânz, în timp ce mă duceam la birou, am auzit pe cineva râzând în hohote. Uluit, am rămas nemişcat ca o stană de piatră în mijlocul străzii: chiar eu râdeam! De ce? Pentru că până la urmă ştiam ce-o să facă Bob în noaptea asta, în sfârşit, credeam. Nu folosesc niciodată cuvântul „sfânt”, dar aşa mă simţeam — ca un sfânt, în mijlocul străzii aceleia aglomerate. Apoi, pe la jumătatea după-amiezei, m-am surprins fredonând un cântec. Îl ştii şi tu: „Roţile se învârtesc, hăt-departe în văzduh”… Şi iar m-a pufnit râsul. Fireşte, e vorba de staţia spaţială, mi-am spus. Roata cea mare, cu spiţele ca nişte ţevi goale, pe care Bob va trăi şase sau opt luni, înainte de a se întoarce pe Pământ. În drum spre casă, mi-am amintit alte cuvinte ale cântecului: „Credinţa mână roata cea mică, Dumnezeu împinge roata cea mare…” Îmi venea să sar în sus, să zbier, să-mi iau eu însumi zborul!

Nevastă-sa îi atinse braţul, spunându-i:

— Dacă tot stăm afară, măcar să ne instalăm comod.

Aduseră două balansoare în mijlocul pajiştei şi se aşezară, în vreme ce stelele se topeau într-o pulbere fină, presărată de la o zare la alta.

— E ca şi cum am aştepta focurile de artificii aprinse la Sisley Field, în fiecare an, rosti nevastă-sa într-un târziu.

— Azi-noapte e lume mai multă…

— Mă gândesc că un miliard de oameni se uită la cer în clipa asta, cu gura căscată.

Aşteptau, simţind cum pământul se mişcă sub balansoarele lor.

— Cât o fi ceasul?

— Opt fără unsprezece.

— Totdeauna ştii ora exactă — pesemne că ai un ceasornic în cap.

— Astăzi nu pot greşi. O să fiu în stare să-ţi spun, cu o secundă înainte de lansarea rachetei. Uite! Avertismentul: încă zece minute!

Văzură cum în partea apuseană a bolţii se desfac patru flori de foc roşu care, după ce pâlpâiră în vântul de deasupra deşertului, coborâră în tăcere spre pământul menit să le stingă.

În întunericul ce se înstăpânise din nou, soţ şi soţie tăceau, fără să se legene în balansoarele lor.

— Opt minute, spuse el după un timp… Şapte minute…

Apoi, după o pauză parcă mai lungă:

— Şase…

Nevastă-sa, dându-şi capul pe spate, privi stelele de deasupra ei şi şopti:

— De ce? închise ochii şi spuse apoi: De ce rachetele? De ce tocmai în noaptea asta? De ce toate astea? Aş vrea să ştiu.

El îi cercetă faţa, palidă în reflexele imensului praf stelar al Căii Lactee. Deşi simţea nevoia să-i răspundă, o lăsă să vorbească.

— Nu-i ca pe vremuri, când oamenii întrebau de ce se caţără unii pe muntele Everest, şi li se răspundea: Pentru că muntele e acolo… N-am priceput niciodată: pentru mine nu era un răspuns.

„Cinci minute”, se gândi el. Auzea ticăitul timpului, în ceasul-brăţară… „Roţile se învârtesc… Credinţa mână roata cea mică… Dumnezeu împinge roata cea mare…” Patru minute!… Acum oamenii erau instalaţi în rachetă, ca într-un stup, tabloul de comandă era plin de lumini…

Buzele începură să i se mişte.

— Nu ştiu decât un singur lucru, că e sfârşitul începutului. Epoca de piatră. Epoca de bronz. Epoca de fier… De aici înainte vom înghesui toate epocile astea sub un singur nume, menit să desemneze vremea când oamenii umblau pe pământ, auzeau cum ciripesc păsările dimineaţa şi mureau de invidie. O vom boteza poate Epoca terestră, sau poate Epoca gravitaţiei. Milioane de ani ne-am luptat cu gravitaţia. Pe vremea când eram doar nişte amibe şi peşti, ne-am luptat ca să ieşim din mare, fără ca gravitaţia să ne strivească. Ajunşi cu bine pe ţărm, ne-am luptat ca să stăm în picioare, fără ca gravitaţia să ne frângă noua invenţie — şira spinării; ne-am zbătut ca să putem umbla fără să ne poticnim, ca să putem alerga fără să cădem. Gravitaţia ne-a ţinut în frâu vreme de un miliard de ani, ne-a batjocorit cu vânturi şi nori, cu viermi şi lăcuste. Ceea ce e cu adevărat măreţ în noaptea asta este faptul că ea marchează sfârşitul Gravitaţiei şi al epocii care-i va purta numele. Nu ştiu unde anume va fi fixată limita ei, la perşi, care visau covoare zburătoare, sau la chinezi, care, în inocenţa lor, celebrau zilele onomastice şi anul nou cu focuri de artificii şi jerbe de flori, sau la vreuna din neverosimilele minute ori secunde din era următoare. Dar ne aflăm la capătul unei încercări care a durat un miliard de ani, al unei încercări îndelungate şi, pentru noi, oamenii, onorabilă.

Trei minute… două minute şi cincizeci şi nouă de secunde… două minute şi cincizeci şi opt de secunde…

— Eu însă tot nu ştiu de ce, spuse nevastă-sa.

Două minute… Gata? Gata? Gata? Glasul de departe al spicherului de la radio, exclamând: Gata! Gata! Gata! Răspunsurile repezi, stinse, date de cei din racheta zbârnâitoare. Verificaţi! Verificaţi! Verificaţi!

Chiar dacă vom da greş cu prima rachetă, din noaptea asta, îşi spunea, vom trimite încă una, şi încă una, vom zbura spre toate planetele, iar mai târziu spre toate stelele. Vom continua, până când cuvintele mari ca „nemuritor” sau „veşnic” vor căpăta un sens. Da, cuvinte mari, asta vrem. De când e lumea. Din clipa când am început să ne mişcăm limba în gură, am întrebat: Ce înseamnă toate astea? Nicio altă întrebare n-avea noimă, câtă vreme moartea ne îngheţa spinările cu suflarea ei. Dar întrebarea asta se va spulbera, dacă ne vom instala pe zece mii de lumi ce se vor roti în jurul a zece mii de sori străini. Omul va fi la fel de infinit ca şi spaţiul. El va dăinui, aşa cum dăinuie şi spaţiul, în vecii vecilor. Indivizii vor muri, fireşte, ca totdeauna, dar istoria noastră se va prelungi departe în timp, atâta cât vom simţi nevoia să vedem în viitor; iar certitudinea că vom supravieţui în veci ne va da sentimentul de siguranţă, şi răspunsul pe care l-am căutat totdeauna. Dăruiţi cu viaţă, vom putea să păstrăm acest dar şi să-l transmitem infinitului. Iată un ţel care merită strădania de a-l atinge.

Balansoarele continuau să şuşotească în iarbă.

„Un minut.”

— Un minut, rosti el cu glas tare.

— Ah! oftă nevastă-sa, întinzându-şi mâna spre a lui. Sper că Bob…

— O să fie bine!

— O, Doamne, ai grijă…

„Treizeci de secunde.”

— Fii atentă acum!

„Cincisprezece, zece, cinci…”

— Fii atentă!

„Patru, trei, doi, unu!”

— Uite! Uite! Acolo, acolo!

Se ridicară amândoi în picioare, cu un strigăt. Balansoarele se răsturnară, căzând în iarbă. Bărbatul şi femeia se legănară, mâinile lor încercară să se găsească, să se prindă. Văzură cum cerul se colorează şi străluceşte, iar peste vreo zece secunde uriaşa cometă ţâşni în văzduh, arzându-l, stingând stelele şi zburând ca o flacără, pentru a deveni o nouă stea în pulberea Căii Lactee, din nou vizibilă. Bărbatul şi femeia se ţineau de mână, ca şi cum s-ar fi poticnit pe marginea unei stânci aplecate neverosimil deasupra unui hău, atât de adânc şi de negru, încât părea fără fund. Ridicându-şi privirile, se auziră suspinând şi plângând. Abia după multă vreme se simţiră în stare să vorbească.

— Şi-a luat zborul, nu-i aşa?

— Da…

— E în regulă, nu-i aşa?

— Da, da…

— Nu s-a prăbuşit, nu?

— Nu, nu, e în regulă, Bob e în siguranţă.

În cele din urmă se depărtară unul de celălalt. El îşi pipăi faţa şi-şi privi degetele umede, bâiguind:

— O să… o să…

Mai aşteptară cinci minute, apoi încă zece, până ce retina, ecranul întunecos din capetele lor, începu să-i doară de atâta lumină — parcă ar fi fost milioane de bobiţe de sare scânteietoare. Fură nevoiţi să-şi închidă ochii.

— Bine, spuse femeia. Acum hai în casă!

El însă nu se putu urni. Doar mâna lui se întinse, parcă de la sine, spre mânerul maşinii de cosit. Înţelegându-şi gestul, spuse:

— Mai am puţin de lucru…

— Dar nu vezi nimic!

— Ba, văd destul de bine. Trebuie să isprăvesc treaba. Pe urmă o să stăm pe verandă puţin, înainte de a intra în casă.

O ajută să ducă înapoi balansoarele pe verandă, o rugă să se aşeze, apoi se întoarse şi apucă mânerul maşinii. Maşina. Roţile care se învârtesc. O maşină simplă, pe care o ţii în mâini, pe care o împingi înainte, şi înapoia căreia umbli filozofând în tihnă. Zgomotul ei, urmat de o linişte caldă. Huruit de roţi, urmat de pasul catifelat al gândului.

Sunt bătrân, am un miliard de ani, îşi spuse. Am un minut, adică. Sunt înalt de un centimetru, ba nu, de zece mii de mile! Mă uit în jos şi nu-mi pot vedea picioarele, atât de departe au ajuns.

Împinse maşina. În jurul lui cădea iarba, foşnind moale. Îi adulmecă mireasma, îmbătându-se cu ea, simţind că prin el, întreaga omenire se scaldă în sfârşit în apele răcoroase ale izvorului tinereţii.

În timp ce se scălda astfel, îşi aminti din nou cântecul acela despre roţi, care spunea că harul şi credinţa sunt undeva, în mijlocul acestui cer, unde o singură stea cuteza acum să se mişte, printre milioanele de stele încremenite.

     Apoi încetă să mai cosească iarba.
Ray Bradbury