Mici intamplari cu animale (103)

Ne scrie un inginer silvic, vînător bătrîn :

„Soţia mea mergînd să ne viziteze copiii — oameni la casele lor — am rămas singur cîteva săptămîni. A trebuit să iau în grija mea deosebită mai ales cele cîteva găini de soi, care erau „ochii din cap" ai soţiei. Mi-am făcut şi eu o ambiţie: să le găsească la întoarcere mai grase şi mai frumoase de cum le lăsase. Găinile, care nu sunt atît de proaste cum se crede, în cîteva zile s-au obişnuit ca dimineaţa, cînd deschideam fereastra dinspre curte, să primească fără greş cîţiva pumni de seminţe. În curînd, în fiecare dimineaţă mă aşteptau sub fereastra aceea.

Într-o dimineaţă din noiembrie am cam adormit şi n-am deschis fereastra decît pe la ora opt. Nicio găină sub fereastră: „Te pomeneşti că le va fi furat cineva astă-noapte!" — mi-am zis necăjit. Iau repede ceva în spate şi ies în curte. Lîngă scări, împrăştiate, penele unei găini. „Al dracului uliul porumbar, găsii îndată pe cine să învinuiesc. A dus-o pe Pestriţa"! Cum îmi arunc ochii mai încolo, grămadă de pene roşii, jalnice rămă­şiţe din falnicul nostru cocoş!

Asta nu-i ispravă de porumbar. El loveşte o găină, o ia şi se duce cu ea, nu mai caută după alta. O fi dihor? O fi vreo mîţa nărăvită? Pornesc să văd alte urme, ca să aflu cine a fost hoţul şi să-mi găsesc celelalte găini. În fundul curţii aveam cîţiva brazi cu cetinile frumoase, lăsate pînă la pămînt. Mă tupilez, ca să văd sub brazi. Cînd colo, abia la cincisprezece paşi de mine, o vulpe. Mînca cocoşul! Rupea liniştită din el, parcă s-ar fi găsit în cine ştie ce vale rea, în cine ştie ce pădure deasă, îndepărtată.

Nu aveam atunci puşcă la casă. Mă retrag binişor şi alerg, aşa cum eram, la vecinul meu, mare vînător. Acesta era plecat la slujbă. Îi caut arma, dintr-un buzunar al hainei de vînă­toare scot două cartuşe uitate acolo, vin în curtea mea si îm­puşc vulpea, care continua să se ospăteze în acelaşi loc. Era o vulpe din anul acela, dar bine dezvoltată, cu blană bună, de iarnă.

Această întîmplare mi se pare cu totul ieşită din comun, din mai multe puncte de vedere. Întîi: cum a îndrăznit vulpea asta să intre pînă spre mijlocul oraşului, după pradă? Apoi: pe unde a intrat în curtea mea? Doar de două părţi sunt casele şi împrejmuirile înalte ale vecinilor, de asemenea şi la fundul curţii mele, iar spre stradă am grilaj înalt şi des, cu poarta închisă. Să admitem că le-a făcut toate acestea oarecum, dar cum de a venit şi mi-a prins cocoşul ziua mare? „Tragedia" nu s-a putut întîmpla decît cu cel mult o jumătate de oră mai înainte de a ieşi eu la fereastră, deci la o vreme cînd era lumină mare. Şi, în fine: ce obraznică vulpe a fost asta, că după ce a făcut toate acestea, s-a aşezat... senină, să mănînce cocoşul chiar în curtea în care l-a prins, în loc să caute să plece cu el!

Foamea n-a putut să-i ia minţile, fiindcă pămîntul era încă negru şi desigur că şi pe cîmp a mai găsit ea destulă mîncare, deşi nu atît de aleasa. Dar cine ar putea spune motivele acestei ciudate comportări?

La amiază, cînd a venit acasă vecinul meu şi a auzit întîm­plarea, s-a crucit şi a înjurat. Cu o zi înainte umblase cu vînă­tori şi gonaşi şapte păduri „bune de vulpi", fără să împuşte nimic. Iar eu, în curtea mea şi în halat şi papuci...

Îndată i-am făcut propunerea:

— Nu fi trist vecine. Ia în arendă vînătoarea din curtea mea. E tare bună de vulpi!... 

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor