Mici intamplari cu animale (91)

Întîmplarea ne-a fost istorisită de un vînător bătrîn, a cărui vorbă este aur curat.

Înainte cu vreo douăzeci de ani, după ce căzuse zăpadă bună, un paznic de vînătoare şi-a întins ca de obicei capcanele de lupi. Controlînd într-o dimineaţă şirul de fiare, unul îi lipseşte. Pe zăpadă nu i-a fost greu să vadă ce s-a întîmplat: a intrat în fier un urs voinic, care pesemne prefera să mai hoinărească pe astă vreme, decît să doarmă postind în adîncimea bîrlogului. Omătul era tropăit de jur împrejur, din lanţul cu care era fixată capcana nu mai rămăseseră decît cîteva belciuge, restul era dus cu fier cu tot. Ce să facă paznicul? Urşii trebuie cru­ţaţi, el nu are drept să împuşte urs; de raportat trebuie să ra­porteze, reproşuri tot primeşte de la inginerul silvic. Dar nici nu poate lăsa să se chinuiască ursul cu fierul încleştat în brînca lui. Şi mai era şi curiozitatea să vadă ce s-a întîmplat mai de­parte. Deci, paznicul hotărî urmărirea şi o şi începu însoţit de un tovarăş al lui.

Cu armele gata de foc în fiecare clipă, au pornit pe urmă. Era prea uşor de ţinut această urmă: zăpada o arăta de de­parte, pe ea se vedea şi dîra fierului prins de laba stîngă, şi apoi, tîrîş, urma lanţului rupt, lung de un metru şi mai bine. Ici-colo stropea şi cîte o picătură de sînge.

Ursul punea în pămînt numai rareori brînca prinsă: mergea mai mult în trei picioare, pe cel năpăstuit ţinîndu-l în sus. Se cunoştea că lanţul care atîrna şi se trăgea pe pămînt îl stînjenea. Călca pe lanţ cu labele dinapoi, poticnindu-se; lanţul se încîlcea după rădăcini şi bolovani, smuciturile, desigur, mă­reau durerea din piciorul apucat. După cîte o asemenea potic­nire ursul se oprea, umplea locul de urme, de parcă ar fi jucat.

Paznicii presupuneau că în aceste locuri ursul încerca să-şi eli­bereze brînca.

Aşa au urmărit oamenii ursul mai multe ceasuri, pînă ce odată se schimbă urma. Dintr-un loc de popas, urma se trăgea mai de­parte, dar fără să lase pe zăpadă semnul lanţului tîrîş.

„Şi-o fi scos brînca din capcană", şi-au zis oamenii. Insă acest gînd a trebuit părăsit, fiindcă pîrtia de urme era şi pe mai departe în trei picioare, şi unde punea ursul şi piciorul al patrulea, se cunoştea semnul fierului. Numai lanţul lipsea. Să-l fi rupt? L-au căutat oamenii primprejur — nu l-au găsit. Şi mai intrigaţi, paznicii păşiră pe urmă înainte, prin jgheaburi, prin căzături, prin desimi. Pînă au dat de... capcană, fără urs. Semnele erau limpezi: ursul a lucrat aici îndelungat şi, cum necum, a reuşit, cu ghearele, cu dinţii, să deschidă fălcile fieru­lui şi să-şi scoată piciorul. Şi, apoi a plecat cu mare grabă.

Dar, minune! - de cursă atîrna lanţul, intact. Deci ursul nu l-a rupt în drum. Atunci cum se poate că nu l-a mai tîrît după el, că nu i se mai vedea pe zăpadă urma?

Paznicii au lămurit simplu, cert, şi în aceeaşi vreme uimitor: ursul a văzut cît de mult îl stînjeneşte în fuga lui lanţul de care se împiedica mereu; poate că îl şi plesnea ca un bici în săriturile pe care le făcea. A încercat să scape de cursă în mai multe popasuri şi n-a reuşit. Ce să facă să scape de lanţ? Nu l-a putut rupe. Atunci sau l-a luat în gură, sau l-a înfăşurat pe lîngă piciorul prins, aşa ca lanţul să nu mai atingă pămîntul. Astfel a mers ursul, fără lanţ de-a tîrîşul, vreo trei kilometri, pînă cînd la ultimul popas a reuşit să se scape din fier, cu lanţ cu tot.

Paznicul a fost bucuros că a scăpat de reproşurile şefului, i-a mărturisit de îndată întîmplarea, şi inginerul a putut şi el verifica, după urme, adevărul celor raportate.

Este o dovadă a inteligenţei deosebite ce i se atribuie ursului.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor