Mici intamplari cu animale (96)

În cîrcă

Prada pe care şi-o face lupul dintre sălbătăciunile mai mari — căprioară, cerb — o mănîncă pe loc, acolo unde a do­borît-o. Dar nu se poate ospăta în staulul unde a sărit şi a omorît oaia; trebuie să o ducă aiurea. O duce în gură, cum duce mîţa şoarecele. Acest lucru s-a văzut de mai multe ori, mirîndu-se omul de puterea lui. Mai sunt însă şi poveşti: ia oaia vie de după grumaz şi o mînă pe picioare, lovind-o de dinapoi cu coada, cum ar lovi-o cu un bici. Alteori o omoară şi o ia în spate ca pe sac, ţinînd-o cu gura. Şi iată că am văzut cu ochii ceva ce mă face să cred că această din urmă metodă de transport n-ar fi tocmai poveste. Adevărat că n-am văzut lupul cu oaia, ci vulpea cu un iepure, pe care nu-i convenea să-l mănînce în loc deschis, ci năzuia cu el spre o pădurice.

Pe o zi însorită de iarnă am ieşit la lărgime cu gîndul să ademenesc vreo vulpe, chemînd-o cu vaierul iepurelui în doagă de moarte. Cînd iată văd o vulpe, mult prea departe însă ca să pot trage. Ducea ceva în gură. ,,Pe asta în zadar aş încerca să o ademenesc, mă gîndeam. Şi-a agonisit masa pentru ziua de azi". Curios să văd ce pradă şi-a ales, ridic la ochi binoclul. Iepure ducea, şi văd bine cum îl căra: aruncat peste spate, ţinîndu-l cu gura de după cap. Aşa părea că-l duce uşor, fără să-i tîrască pe jos picioarele lungi. Doar că vulpea umbla cu trupul cam oblic, cu capul puţin întors spre umărul cu iepurele. Deodată se opreşte din pasul ei întins, aruncă din spate po­vara, se repede într-o săritură si mozoleşte cu botul prin ză­padă. Desigur, a auzit sau a văzut şoarece şi, oricît îi era de asigurată hrana, nu putea să treacă nepăsătoare pe lîngă îmbucătura mai plăcută decît toate. Apoi s-a întors la iepurele mort şi, cu o mişcare pe care aş putea-o numi frumoasă, l-a avîntat în spinare şi şi-a continuat drumul spre pădurice.

De ce n-ar face la fel şi lupul cu oaia?

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor