Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (9)

Ticălosul geamgiu

Sunt naturi contemplative şi cu totul improprii pentru acţiune, care, cu toate acestea, sub un imbold tainic şi necunoscut, trec uneori la fapte cu o iuţeală de care ele însele nu s-ar crede în stare.

Astfel, unul care de teamă să nu afle de la portar o veste rea, se învîrteşte mişelnic un ceas prin faţa casei neîndrăznind să intre, altul care ţine de cinci­sprezece zile o scrisoare fără s-o deschidă, sau nu se resemnează decît după şase luni să facă un lucru necesar cu un an înainte, se simt aruncaţi dintr-odată în acţiune de o putere fără stavilă, ca săgeata din arc. Moralistul şi medicul, care pretind că ştiu totul, nu pot explica de unde vine, atât de neaşteptat, în aceste suflete leneşe şi voluptuoase, o energie atît de nebună, şi cum, neputin­cioşi de a îndeplini lucrurile cele mai simple şi cele mai trebuincioase, găsesc într-o anumită clipă o energie de risipă spre a săvîrşi faptele cele mai absurde şi deseori chiar cele mai primejdioase.

Unul din prietenii mei, cel mai inofensiv visător ce-a existat cîndva, a aprins odată o pădure ca să vadă, zicea el, dacă focul se întinde cu atîta uşurinţă cum se spune de obicei. De zece ori la rînd experienţa dădu greş; a unsprezecea oară, însă, izbuti cum nu se poate mai bine.

Un altul va aprinde o ţigară alături de un butoi cu pulbere, ca să vadă, să ştie, să-şi încerce destinul, să se strunească pentru a dovedi că are energie, să facă pe jucătorul, să cunoască plăcerile neliniştii, fără motiv, din capriciu, din pricină că n-are ce face.

E un soi de energie care izbucneşte din plictiseală şi din visare; şi cei la care se manifestă atît de neaşteptat sunt de obicei, cum am spus-o, cele mai nepăsătoare şi mai visătoare fiinţe.

Un altul, sfios în aşa măsură încît îşi lasă ochii în jos chiar înaintea pri­virii bărbaţilor, în aşa măsură încît trebuie să-şi adune toată biata voinţă ca să intre într-o cafenea ori să treacă prin fata casieriei unui teatru, unde controlorii i se par investiţi cu maiestatea lui Minos, Eac şi Radamante, va sări brusc de gîtul unul bătrîn care trece pe lîngă el şi-l va îmbrăţişa cu entuziasm înaintea mulţimii mirate.

De ce? Pentru că... pentru că îi era din cale-afară simpatică înfăţişarea acestuia? Poate; dar e mai firesc să presupunem că nici el nu ştie de ce.

De mai multe ori am fost victima acestor crize şi acestor avînturi, care ne dau dreptul să credem că Demoni hapsîni se fofilează în noi şi, fără ştirea noastră, ne fac să îndeplinim voinţele cele mai absurde.

Mă sculasem într-o dimineaţă mahmur, abătut, sleit de trîndăvie şi împins, mi se părea, să fac ceva măreţ, o faptă care să işte vîlvă; şi, vai! deschisei fereastra.

(Luaţi seama, vă rog, că duhul mistificării, care la unele persoane nu e rezultatul unei străduinţe ori al unui calcul, ci al unei inspiraţii întîmplătoare, ţine, fără doar şi poate, chiar numai prin ardoarea dorinţei, de acea dispoziţie, isterică după părerea medicilor, satanică după cei ce gîndesc niţeluş mai bine decît medicii, care ne împinge fără împotrivire spre o mulţime de fapte primej­dioase ori necuviincioase.)

Primul om pe care-l văzui în stradă fu un geamgiu al cărui strigăt pătrun­zător, discordant, răzbi pînă la mine prin apăsătorul şi îmbîcsitul aer parizian. Mi-ar fi de altfel peste putinţă să vă spun de ce mă cuprinse o duşmănie pe atît de subită, pe atît de tiranică împotriva bietului om.

„— Hei! Hei!" îi strigai şi îl chemai să vină sus. Intre timp mă gîndeam, nu fără oarecare bucurie, că odaia fiind la al şaselea etaj şi scara foarte îngustă, omul trebuia să urce cu oarecare greutate şi că, în multe locuri, îşi va ciobi colţurile fragilei mărfi.

In sfîrşit apăru; mă uitai curios la toate geamurile şi îi zisei: „Cum? N-ai geamuri colorate? Geamuri trandafirii, roşii, albastre, geamuri fermecate, geamuri de rai? Neobrăzatule! Îndrăzneşti să colinzi cartierele sărace fără să ai măcar geamuri care să ne facă să vedem viaţa mai frumoasă? Şi-l îmbrîncii zdravăn pe scări, unde se poticni bodogănind.

Mă apropiai de balcon şi pusei mîna pe-un ghiveci de flori, şi cînd omul se ivi din gura porţii, lăsai să cadă perpendicular maşina de război pe marginea dinapoi a cîrligelor sale; şi lovitura răsturnindu-l, sfîrşi de zdrobit sub el toată averea ambulantă, care făcu un zgomot răsunător, ca un palat de cristal plesnit de trăsnet.

Şi, beat de nebunia mea, îi strigai: „Să vedem viaţa mai frumoasă! Să vedem viaţa mai frumoasă!”

Asemenea glume nervoase nu sunt lipsite de primejdii şi adesea pot fi scump plătite. Dar ce-i pasă de veşnica osîndă celui ce a găsit într-o clipă infinitul desfătării?