Micul Cantemir şi mincinosul cu mustaţă subţire

Discutînd ba una, ba alta cu stîlpul porţii Micul Cantemir nu reuşi nici de data aceasta să observe trecerea vremii. Pe adevăr vă spun, de cînd se ştie, băiatul voia s-o vadă, măcar în fugă, trecînd. De cîte ori nu pîndise el în felurite locuri trecerea vremii! O aşteptase cu sufletul la gură. Degeaba! Se găsea întotdeauna cineva care să anunţe chiar cînd credeai că trebuie să se întîmple: a trecut! Acela o văzuse oare? Oricum, micul Cantemir, fire răbdătoare şi perseverentă, n-avea de gînd să renunţe. Nu ştia nimeni, nu vorbise nimănui despre asta, nu era el omul care să se lase luat în răspăr. „Tăcerea e de aur“, spune ma'Magdalena către ma'Amalia. Şi mai spune: „Vorba lungă, sărăcia omului, şi cuvîntul e ca vîntul, nu se ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul; că de multe ori limba taie mai adînc decît sabia, adică: pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă".

Auzind odată vorbirea asta din urmă, vorbire de femeie bătrînă, pe băiat îl pufnise rîsul. Iată, năstruşnic băiat - zău aşa! - la ce se gîndise: duminică, înainte de masă; nici prea cald nici prea frig; mare plimbare prin centru. Centrul unui oraş, ştiţi şi voi, nu e de fapt un mijloc, cum ar fi la cerc sau la sferă. Nu. Centrul este cea mai mare stradă din oraşul în care locuieşte micul Cantemir şi din toate oraşele mari şi mici. Acest centru nu mai seamnă de loc cu cel din vremea cînd mătuşile baiatului erau tinere. Este acum înconjurat de blocuri-turn, maşini nenumărate trec în fugă sau dorm aliniate oblic în spaţii marcate cu var, maşini albe, roşii, portocalii, negre, violete, albastre şi alte culori. Intr-un loc, care pe vremuri se numea la rond, s-a făcut o staţie de benzină, Peco, ceva ca în filme. Noaptea se aprind reclame cu gaze rare, nu numai la cinematografe, ci în tot locul. Şi sunt cofetării cu pereti de sticlă şi tonomate, şi fete frumoase şi băieţi gălăgioşi, fetele îi dau micului Cantemir îngheţată şi discută cu el despre filme, lui îi sunt dragi, iar ele îi dau o fisă nichelată şi îi spun cam ce disc ar vrea să asculte, şi băiatul - specializat şi în tonomate - face numărul discului, priveşte blazat, ca un cunoscător ce e, mersul tăcut al braţului de la picup şi restul mişcărilor ştiute, pîna cînd muzica izbucneste şi, neîncăpînd în cofetărie, iese afară şi creşte.

Deci în toiul plimbării amintite, printre oamenii foarte eleganţi şi voioşi, micul Cantemir îşi închipui vreo cîţiva cu frîie în gură, iar în dreptul inimii unii ascunzînd sub haină, alţii neascunzînd, lacăte.

„De ce rîzi?“ l-a întrebat atunci ma'Amalia. El îi spuse de ce rîde, iar amîndouă bătrînele îl priviră cu palmele la gură, mirate şi serioase. „Noi, copiii, de ce nu purtăm? N-am văzut niciun copil cu porcăria asta în gură”. „Nu rîde, spuse ma'Magdalena, nu rîde, băiete, ai să fii şi tu mare”. „Da, dar eu n-am să port nici mort de-astea. Nu!" „De unde ştii?" „Pe cuvîntul meu de pionier dacă nu ştiu“, a rîs băiatul.

Iar ma'Magdalena şi-a bătut palmele ca şi cum le-ar fi avut pline de făină şi a zis: „Ei, Amalio, închipuiri de-ale lui, auzi ce-şi închipuie el, că pe centru, ha, ha, ptiu, bată-l norocul să-l bată... Şi noi şedem şi-l ascultăm. Ăsta-i un năzdrăvan, Pepelea, ceva în felul ăsta - zău dacă nu! - că şi boul are limbă, dar nu poate să vorbească, iar limba îndulceşte, limba amărăşte, că numai cu rîma mică prinzi peştele mare, da, drăguţa mea, cum zici tu, Amalio, vorba dulce mult aduce!" Amîndouă rîdeau împreună cu băiatul.

Dar luîndu-mă cu vorba am uitat de noaptea asta. Fiţi numai urechi!

Aşa şi pe dincolo, stîlpul porţii amuţi. Micul Cantemir încercă să-l trezească, se răsti la el, încercă să-l scuture (ţi-ai găsit!), vru să-l tragă de urechi, dar nu ajunse, erau prea sus pentru el.

- Parcă-ai fi de lemn, spuse în cele din urmă.

Văzu cuşca puiului de vulpe, capul lui adormit, scos pe uşa rotundă, aşezat pe un maldăr de paie, peste care băiatul aşternuse o bucată dintr-un covor vechi, ales cu peşti şi păsări colorate. „Te trezeşti tu acum, cînd ai să miroşi laptele, îşi zise băiatul, şi să vedem dacă o mai faci pe mutul cum o faci de obicei, să vedem". Dar în aceeaşi clipă îşi dădu seama că sticla cu lapte nu mai era unde o pusese el. Dispăruse. In locul ei stătea un mincinos nici tînăr, nici bătrîn, cu mustaţă subţire şi ochelari fumurii. Cum îl văzu pe micul Cantemir, începu:

- Tinere domn, atenţie! În satul bunicilor mei, nu departe de aici, ca să nu te mint, exact la optzeci şi trei de kilometri şi două sute douăzeci şi nouă de metri, s-a descoperit de curînd, cu prilejul unor săpături, un fir subţire de aramă. Cred că ştii ce-i aceea aramă. Nu?

- Conduce bine electricitatea, zise băiatul.

- Aha, zise mincinosul, foarte bine! Sigur că da, asta face arama. Înseamnă că ai să înţelegi şi mai bine  ce vreau să-ţi comunic. Descoperirea acestui fir este de o importanţă deosebită, ea dovedeşte, adică el, firul, clar, că vechii locuitori ai satului ăstuia cunoşteau electricitatea.

- Se poate, spuse micul Cantemir.

- Nu te miri?

- Nu.

- Mă mir!

De prisos să mai spunem că micul Cantemir cunoştea această anecdotă scoţiană şi bineînţeles şi urmarea. Zise:

- La noi în oraş s-au făcut nişte săpături şi nu s-a descoperit nimica. Asta demonstrează fără doar şi poate că strămoşii noştri cunoşteau telegrafia fără fir.

Mincinosul îşi muşcă subţirea mustaţă cu buză cu tot. Işi scoase ochelarii şi, în timp ce-i lustruia cu o piele de căprioară nu chiar întreagă, se uită cu atenţie la băiat. Apoi îşi şterse cu o batistă obrazul şi ceafa sub gulerul cămăşii.

- Nu cumva... şi tu... adică, vreau să spun... eşti un fel de concurent... adică... ceea ce eu...

Atunci interveni în discuţie poarta grădinii. Ea tăcuse mîlc, aşteptînd să-i pice vreun viţel, dar, cum nu era tocmai nouă, se plictisise, renunţă, şi se adresă mincinosului :

- Ai încurcat-o, ce mai încolo-încoa'! Ce-ai spus tu e lăudăroşenie, nu minciună. Ai început să îmbătrînesti, uiţi de la mînă pîn-la gură, te-ai ramolit. Ehe, unde sunt vechile tale minciuni?

Mincinosul păru uşurat, se înveseli chiar; el zise:

- Mi se pare că ai dreptate. Nu-i nicio nenorocire. Işi puse ochelarii. Iţi multumesc că ai intervenit. Am fost derutat şi am confundat una cu alta. Asta-i: pur şi simplu băiatul se pricepea la capitolul ăsta.

Micul Cantemir, căruia nu-i prea convenea ultima observaţie, o trecu cu vederea şi vru să se depărteze.

Dar mincinosul îl apucă de mîneca hainei.

- Stai, tinere, stai să vezi! Vino lîngă mine. Dumneaei n-are peste tot dreptate. Vino! Ia priveşte în partea asta, pe firul degetului meu inelar!

- Nu-i frumos să arăţi cu degetul, încercă micul Cantemir să-l ocolească, nereuşind însă.

„Dacă n-am încotro, îşi zise, am să mă lupt cu el”.

- Aşa-i, nu-i frumos, veni răspunsul. Uită-te fără să-ţi arăt. Vezi? Ce-i acolo?

- Casa de apă, zise băiatul.

Turnul casei de apă din strada Mercur se vedea în lumina de lapte plutind frînt, cînd răsturnat pe o coastă, cînd pe alta; era turnul de la palatul lui Negură-Împărat, cel cu douăsprezece fete.

- Bun! zise mincinosul. Vezi tocmai sus pe acoperiş cum se zbenguie un pui de şoarece? Uite-l! Face tumbe.

- Il văd, cum să nu, zise băiatul. Dar tu vezi ce are la gît?

- Nu, şopti sufocat mincinosul, neştiind ce să mai creadă.

- Ba eu văd şi aud. Are la gît o talangă, i-auzi cum mai bate, i-auzi cum mai sună...

- Eşti un mare mincinos, izbucni mincinosul. N-am întîlnit în viaţa mea aşa un mincinos. E ceva de speriat şi sunt destul de în vîrstă, minciunesc eu de-o vreme. Plec de unde am venit!

Cum zise şi făcu. Plecă de unde venise, pufnind pe nări ca o ţeavă spartă prin care tîşneste abur încins.

Din “Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap 9 Aici
Cap 1 Aici