Noi peripeții ale micului Cantemir

Micul Cantemir gîndea: „Dacă i-aş fi pus eu hrean în combustibil, îi încurcam precis socotelile. Îl ţineam aici, Zorilă n-avea ce face, încurcam toate chestiile astea, le opream un pic în loc. Puteau oare să-mi scadă nota la purtare? Puteau, sunt sigur! Şi chiar dacă n-ar fi putut, pentru aşa ceva tot mi-ar fi scă­zut-o. Dar merita să-ncerc". Gîndindu-se în felul acesta, mai mult la ce ar fi trebuit să facă în loc de la ce mai are de făcut, micul Cantemir pătrunse în gră­dină. Nu era o grădină prea mare, era însă bogată în arbori şi mult bogată în flori cu viaţa abia începută în pămîntul negru, şi era bogată în iarbă grasă, creş­teau şi buruieni de leac şi mătrăgună, iar pe o margine a ei se făcea un heleşteu rămas tocmai din mările vechi. „Cum nu se potrivesc cele citite cu cele văzute!” cugetă micul Cantemir, oprindu-se într-o mică alee cu buxus. Uite, cu totul altă părere îmi făcusem despre Miezilă citind, era altă chestie..." Vine un gînd, pleacă altul. Dar şirul lor se opri cînd, deodată, începu să plouă cu portocale şi stafide.

    Micul Cantemir se adăposti sub un nuc. Nucul spuse supărat:

—   Vezi, în loc să plouă cu nuci, plouă cu porto­cale şi stafide. De unde şi pînă unde nedreptatea asta? Am să reclam. N-ar trebui să-ţi spun, dar nu mă pot abţine.

Numai că nu plîngea. Băiatul auzise în piaţă, unde ce ducea uneori cu mătuşile lui, că nucii bătrîni sunt foarte sentimentali, trăiesc numai cu romanţe dulci şi apă, plîng pentru orice fleac şi sunt gata să-ţi poves­tească zile în şir amărăciunile vieţii lor, îţi arată liste nesfîrşite în care sunt trecute nucile seci şi nucile încuiate, procentajul lor faţă de nucile bune, iar unii pretind chiar că produc şi nuci care se potrivesc în perete, dar pentru asta trebuie să treacă multă apă pe gîrlă. Înfricoşat de lunga scînceală pe care ar fi putut-o auzi, băiatul fugi de sub nuc, preferind să fie portocalat şi stafidat pînă la piele. Spre norocul lui însă, ploaia încetă pe neaşteptate. El îşi umplu buzu­narele cu stafide, alese cea mai coaptă portocală, muşcă din miezul parfumat, răcoros. Se gîndi că scînceala nucului seamănă foarte bine cu scînceala lui Atanasiu Rudolf, un coleg de clasă, căruia întotdea­una i se părea că notele mari pe care le iau ceilalţi i se cuvin numai lui.

Un om nespus de înalt, subţire şi tremurător ca un fum de ţigară, cu capul ascuţit, nu prea bine îmbrăcat, avînd însă aerul că nu-i pasă, încerca să se strecoare spre liliacul în muguri care acoperea acel colţ de grădină unde asfinţeşte soarele. Micul Cantemir azvîrli coaja de portocală şi, trecînd la stafide, strigă:

—   Hei, cine eşti? Ce cauţi aici?

—   Nu vezi? şuieră celălalt.

Făcu un semn cu capul spre mîna lui stîngă, în­doită din cot. Pînă ajunse semnul de la cap la mînă trecu destul timp. Glasul lui era leit glasului ţînţarului bolnav de inimă, pe patul de moarte, citindu-şi alor săi testamentul. Şi abia acum văzu micul Cantemir că omul ţinea în mîna stîngă o tăviţă în mijlocul căreia ardea un capăt de lumînare. Flacăra pîlpîia.

—   Nu vreau să văd, zise micul Cantemir. Şi aş putea s-o chem îndată pe ma'Magdalena; să vezi tu ce înseamnă să calci pe straturi.

—   Păi de ce nu vezi? se răţoi omul. Ar fi necesar să vezi! Caut ceartă cu lumînarea, te avertizez. Ce te amesteci în treaba mea? Eşti mic şi obraznic! Ce fel de pionier eşti tu dacă te agăţi de oamenii în vîrstă, ai? Ia vezi, că acum întorc foaia!

—   Păi bine, spuse micul Cantemir cu gura plină de stafide, de ce nu foloseşti o lanternă? Poate găseşti mai repede.

—   Am găsit, bîzîi anemic Caută-ceartă-cu-lumînarea, am şi găsit.

—   Atunci stinge lumînarea!

—   N-am găsit, n-am găsit, n-am... Ce ştii tu, te legi de oameni, am să te reclam la directorul şcolii, la diriginte. Iţi baţi joc de oameni. Am scăpat ca prin urechile acului, nu-i nici un ceas, era să mă facă praf şi tu vii să-mi spui mie...

—   Aha, se dumeri băiatul, acum ştiu de ce eşti aşa de firav, ştiu de ce ai capul ascuţit. Ştiu. Fiindcă a trebuit să treci prin urechea acului!

—   Cap ascuţit? Eu?! Neobrăzatule! Unde vezi tu că am cap ascuţit?

—   Ce-ar fi să mai încerci o dată?

—   Am să te reclam pentru lipsă de respect, am să te reclam...

Fu întrerupt de un sforăit puternic, care se prefăcu în cele din urmă în vorbe ruginite la încheieturi.

- M-aţi trezit din somn cu cearta voastră. Ia vedeţi-vă de treabă, afurisiţilor!     Micul Cantemir privi cu atenţie în jurul său. În apropiere, pe un pat de foi de varză şi conopidă, acoperit cu o pătură împletită din mătase de porumb şi viţă de vie, stătea întins un om. Avea o barbă albastră pe care o ţinea cînd sub pătură, cînd deasupra pă­turii. Barba semăna cu o măturică din cele cu care se scutură hainele. (A nu se înţelege de aici că omul o folosea numai la asta; de obicei ea folosea ca barbă propriu-zisă, mai ales atunci cînd era bine pieptănată.) Omul se foia sub pătură, nu avea astîmpăr, dege­te cu unghii destul de murdare, dar bine tăiate, trăgeau de marginea păturii, totul arăta că nu mai poate de frig. Oricît s-ar fi zgribulit el sub pătură, picioa­re, cam pe jumătate, rămîneau afară. Erau nişte picioare noduroase, înţesate cu păr albăstriu, labele susţinute de vine răsucite împuşcau în toate părţile nişte degete numai bune pentru poşte.

- Ce face acolo? se adresă băiatul unui pui de prun din stînga lui. Ce face? Se înveleşte sau se dezveleşte?

Puiul de prun rămase mut în lumina de noapte, un pom tînăr, subţire, cu mugurii nedaţi încă în floare.

- Hei, strigă micul Cantemir, n-auzi, sau o faci pe surdul ?

- Degeaba strigi la el, se auzi aproape de tot, dar dintr-o direcţie imprecisă, mă mir chiar că strigi la un prun. Unde ai mai văzut prun să vorbească? Prunii nu vorbesc, fac prune.

Atenţia micului Cantemir, chemată în grabă, veni înarmată pînă în dinţi. Ce se întîmplă aici? Ceva nu merge în noaptea asta. Nu-ţi dai seama ce, însă ceva nu merge! Un prun nu-i o poartă de grădină, dar un cireş e o poartă de grădină? Şi un stîlp e un cireş? O sticlă de lapte e o poartă? Şi atunci prunul?! Ba nu! Fiecare cu ale lui; numai diferenţe peste tot. Şi totuşi, prunul ?

„Dar, îşi spuse băiatul, nu eu trebuie să dezleg toate astea. Sunt prea mic şi am şi aşa o mulţime de griji. Şi să spun drept: îmi place noaptea asta atît de mult, că n-am niciun chef să-mi bat capul cu alte so­coteli. Gata! Nu mă interesează!”

Cu toate acestea, întrebă :

—   Atunci cine vorbeşte?

—   Eu vorbesc!

Simţi în palmă un gîdilat uşor. Şi descoperi o sta­fidă, lipită între degetul mijlociu şi arătător.

—   Tu?

—   Eu.

—   Mă bucur. Ce mai e nou prin ţările calde?

—   Aşa şi-aşa. Nu prea plouă, în schimb, e foarte cald.

—   Vrei să spui că sunt foarte calde ?

—   Depinde...

—  Desigur!

—   De ce nu?

—   Baţi apa-n piuă.

—   Poate că da. Să te văd însă şi pe tine: să fii strugure viu şi pe urmă să te pună la uscat, şi să te usuce, să te tot usuce pînă nu mai rămîne nimic din tine, să te văd eu atunci dacă-ţi mai convine să alegi locul unde baţi apa. Nu-ţi mai convine, o baţi unde apuci.

—   Tot ce se poate. Eu cred însă că e mult mai co­mod să stai la uscat decît să extragi o rădăcină cubică. Şi ţine seama: îţi vorbeşte un specialist în extracţii.

—   Aş vrea să-l văd şi eu pe specialistul ăsta, îl mănînc aşa cum mă aflu!

Amîndoi, Cantemir şi stafida, se uitară în toate pătrţile, dar nu văzură niciun specialist.

Dinţii celui de sub pătură clănţăneau.

—    N-am mai văzut una ca asta, zise băiatul. De ce nu-şi ia o pătură pe măsura lui?

—   N-are încotro. Nu poate. Toţi ăştia care se întind mai mult decît li-e pătura n-au încotro şi se întind. Tu de ce mergi la şcoală?

In loc de răspuns, micul Cantemir deschise gura şi în prăpastia ei aruncă stafida, apoi o aduse cu limba între dinţi, o strivi ca pe o bomboană cu lapte. Dar era ca şi cum ai fi vrut să bei limonadă cu paiul dintr-un pahar gol. Stafida e stafidă, n-ai ce-i face. Băiatul o înghiţi.

George Bălăiţă - "Intâmplări din noaptea soarelui de lapte"
Cap 11 Aici
Cap 1 Aici