O fenomenală poveste a lui Mario Vargas Llosa

Infruntarea

Stăteam împreună şi beam o bere, ca în fiecare sâmbătă, când în uşa de la Rio Bar îşi făcu apariţia Leonidas; am citit imediat pe faţa lui că se întâm­plase ceva.

- Ce e? întrebă León.

Leonidas îşi trase un scaun şi se aşeză lângă noi.

- Mor de sete.

I-am umplut paharul şi spuma se prelinse pe masă. Leonidas bău încet şi rămase pe gânduri, uitându-se cum se spărgeau bulele. Apoi bău dintr-o înghiţitură, până la ultimul strop.

- Justo are să se lupte la noapte, zise el cu un glas ciudat.

Am păstrat tăcerea un moment. León bău, iar Briceño îşi aprinse o ţigară.

 - M-a însărcinat să vă anunţ, adăugă Leonidas. Vrea să veniţi.

În cele din urmă, Briceño întrebă:

 - Cum a fost?

 - S-au întâlnit azi după-amiază la Catacaos.

Leonidas îşi şterse fruntea cu mâna şi biciui văzduhul: câteva picături de sudoare îi alunecară pe jos, de pe degete.

- Restul vi-l închipuiţi...

- Bine, zise León. Dacă trebuia să se bată e mai bine să fie aşa, cu tot tacâmul. Nici nu trebuie să fim îngroziţi. Justo ştie ce face.

- Da, repetă Leonidas cu un aer dus. Poate că e mai bine să fie aşa.

Sticlele rămăseseră goale. Bătea un vânticel şi, de ceva timp, formaţia Cuartel Grau, care cântase în piaţă, nu se mai făcea auzită. Podul era ticsit de oameni care se întorceau de la spectacol, iar cuplu­rile care căutaseră penumbra Splaiului începeau şi ele, să iasă de prin cotloane. Prin faţa uşii barului Rio trecea multă lume. Unii intrau. In scurt timp, terasa se umplu de bărbaţi şi femei care vorbeau tare şi râdeau.

- E aproape ora nouă, zise León. Mai bine plecăm.

Am ieşit.

- Bine, băieţi, zise Leonidas. Mulţumesc pentru bere.

- O să fie la Ponton, nu? întrebă Briceño.

- Da. La ora unsprezece. Justo o să vă aştepte la zece şi jumătate, chiar aici.

Bătrânul făcu un gest de rămas-bun şi o porni pe bulevardul Castilia. Locuia dincolo de periferie, unde încep nisipurile, într-o fermă solitară care parcă stră­juia oraşul. Ne-am îndreptat spre piaţă. Era aproape pustie. În faţa hotelului, câţiva tineri se certau în gura mare. Trecând pe lângă ei, am descoperit în mijlocul lor o fată care-i asculta zâmbind. Era frumuşică şi părea să se distreze.

- Şchiopul o să-l omoare, zise Briceño brusc.

- Taci, zise León.

Ne-am despărţit la colţul bisericii. M-am grăbit să ajung acasă. Nu era nimeni. Am tras pe mine o salopetă şi două pulovere şi-am ascuns cuţitul în buzunarul de la spate al pantalonilor, învelit în batistă. Când să ies, am dat peste nevastă-mea, care tocmai se întorsese.

- Iar ieşi? m-a întrebat.

- Da. Am ceva de rezolvat.

Copilul dormea în braţele ei, şi am avut impresia că era mort.

- Dar trebuie să te trezeşti devreme, stărui ea. Ai uitat că lucrezi duminica?

- N-ai grijă, am zis. Mă întorc în câteva minute.

Am luat-o înapoi spre Rio Bar şi m-am aşezat la tejghea. Am cerut o bere şi un sendviş, pe care nu l-am terminat; îmi pierise pofta de mâncare. Cineva îmi atinse umărul. Era Moises, proprietarul localului.

- E adevărată treaba cu lupta?

- Da. O să fie la Ponton. Mai bine taci.

- Nu-i nevoie să mă previi, zise el. Am aflat de ceva vreme. Îmi pare rău pentru Justo, dar, la drept vorbind, şi-a tot căutat-o de multă vreme. Iar Şchio­pul n-are prea multă răbdare, după cum ştim.

- Şchiopul e o scârbă de om.

- Era prietenul tău înainte să... începu să spună Moises, dar se reţinu.

Cineva îl strigă de pe terasă şi se îndepărtă. După câteva minute, era din nou lângă mine.

- Vrei să merg şi eu? mă întrebă el.

- Nu. Suntem destui, mulţumesc.

- Bine. Anunţă-mă dacă pot ajuta cu ceva. Justo e şi prietenul meu, zise el trăgând o duşcă de bere fără să-mi ceară voie. Noaptea trecută, Şchiopul şi ai lui au fost aici. A vorbit întruna de Justo şi se jura că-l va face arşice. M-am rugat nu care cumva să vă treacă prin minte să trageţi şi voi o raită pe-aici.

- Aş fi vrut să-l văd pe Şchiop, am zis eu. Când se înfurie, are o faţă tare nostimă.

Moises râse.

- Noaptea trecută parcă era dracu'. Şi-i atât de urât individul ăsta. Nu poţi să te uiţi la el fără să ţi se facă greaţă.

Am terminat berea şi am ieşit să mă plimb pe Splai, dar m-am întors repede. Din uşă de la Rio Bar, l-am zărit pe Justo, singur, aşezat pe terasă. Avea nişte papuci de cauciuc şi un pulover decolorat care-i urca pe gât până la urechi. Văzut din profil, pe fun­dalul întunericului de afară, părea un copil, sau o femeie: din direcţia aceea, trăsăturile lui erau deli­cate, blânde. Când mi-a auzit paşii s-a întors, arătându-mi pata vânătă care îi brăzda cealaltă jumătate a feţei, de la colţul gurii până la frunte. (Unii spu­neau că fusese o lovitură pe care o încasase în copi­lărie, într-o bătaie, însă Leonidas dădea asigurări că se născuse în ziua inundaţiei şi că pata i se trăgea de la spaima maică-sii, când văzuse cum apa înain­tează chiar până la uşa casei.)

- Abia am ajuns, mi-a zis. Ce-i cu restul?

- Vin şi ei. Cred că sunt pe drum.

Justo mă privi în faţă. Păru că vrea să zâmbească, dar deveni foarte serios şi îşi întoarse faţa în altă parte.

- Cum a fost azi după-amiază?

Ridică din umeri şi schiţă un gest vag.

- Ne-am întâlnit la El Carro Hundido. Eu tocmai intram să beau ceva, când am dat nas în nas cu Şchiopul şi cu oamenii lui. Îţi dai seama? Dacă nu trecea preotul, îmi tăiau beregata pe loc. Au sărit pe mine ca nişte câini. Ca nişte câini turbaţi. Ne-a des­părţit preotul.

- Eşti bărbat? a strigat Şchiopul.

- Mai ceva ca tine, a strigat Justo.

- Potoliţi-vă, nemernicilor, zicea preotul.

- Atunci la Ponton, în noaptea asta? a strigat Şchiopul.

- Bine, a zis Justo.

Asta a fost tot.

Oamenii din Rio Bar se mai răriseră. Mai rămă­seseră câteva persoane la tejghea, dar pe terasă nu mai eram decât noi.

- Am adus ceva, am zis eu întinzându-i batista.

- Justo scoase lama cuţitului şi-o măsură. Era exact cât mâna lui, de la încheietură până la unghii. Mai apoi scoase alt cuţit din buzunar şi le compară.

- Sunt la fel de mari, zise. Îl păstrez pe-al meu şi gata.

Ceru o bere şi o băurăm fără să scoatem o vorbă, fumând.

- N-am ceas, zise Justo. Dar trebuie să fie trecut de zece. Hai să-i găsim.

În dreptul podului ne-am întâlnit cu Briceño şi cu León. L-au salutat pe Justo şi i-au strâns mâna.

- Frăţioare, zise Leon, o să-l faci praf.

- Nici vorbă, zise Briceño. Şchiopul nici că se poate pune cu tine.

Amândoi erau îmbrăcaţi cu aceleaşi haine ca şi mai-nainte şi păreau să se fi înţeles să apară în faţa lui Justo încrezători, ba chiar veseli întrucâtva.

- Să coborâm pe aici, zise León. E mai scurt.

- Nu, zise Justo. Să ocolim. N-am chef să-mi rup un picior acuma.

Era ciudată această teamă, fiindcă dintotdeauna coboram către albia râului dându-ne drumul în jos pe împletitura fierăriei care susţine podul. Am înain­tat o bucată de drum pe bulevard, apoi am făcut dreapta şi am mers o vreme în tăcere. În timp ce coboram pe drumeagul dinspre râu, Briceño se îm­piedică şi slobozi o înjurătură. Nisipul era căldicel şi picioarele noastre se afundau, de parcă păşeam pe o mare din puf de bumbac. León se uită cu atenţie spre cer.

- Sunt mulţi nori, zise el. Luna nu prea va fi de folos în noaptea asta.

- O să facem nişte focuri, zise Justo.

- Eşti nebun? am zis eu. Vrei să vină poliţia?

- Se poate aranja, zise Briceño fără convingere. O lăsaţi pe mâine-dimineaţă. Doar n-o să vă luptaţi pe întuneric.

Nimeni nu-i răspunse, iar Briceño nu mai stărui.

- Iaca şi Pontonul, zise León.

Cândva, nimeni nu ştie când anume, peste albia râului căzuse un trunchi de roşcov atât de mare, încât acoperea trei sferturi din lăţimea cursului. Era foarte greu şi, atunci când cobora, apa nu reuşea să-l ridice, ci doar să-l împingă vreo câţiva metri, în aşa fel încât, de la an la an, Pontonul se tot îndepărta de oraş. De asemenea, nimeni nu ştia cine îi pusese acest nume, dar aşa-i spunea toată lumea.

- Ei sunt deja acolo, zise León.

Ne-am oprit la cinci metri de Ponton. În lumina chioară a nopţii, nu le desluşeam feţele celor care ne aşteptau, ci doar siluetele. Erau cinci. I-am numă­rat, încercând zadarnic să-l recunosc pe Şchiop.

- Du-te tu, zise Justo.

Am înaintat încet spre trunchiul căzut, străduindu-mă să-mi compun o expresie senină.

- Stai! strigă careva. Cine-i?

- Julián, strigai eu. Julián Huertas. Sunteţi chiori?

O siluetă scundă îmi ieşi în întâmpinare. Era Chalupas.

- Noi era să plecăm, zise. Ne gândeam că Justito s-a dus la comisariat să-i roage să aibă grijă de el.

- Vreau să tratez cu un bărbat, am strigat eu fără să-i răspund. Nu cu momâia asta.

- Ai tu atâta curaj? întrebă Chalupas cu glas crispat.

- Tăcere! zise Şchiopul.

Se apropiaseră cu toţii, iar Şchiopul înainta spre mine. Era mult mai înalt decât toţi cei de-acolo. În semiîntuneric, nu puteam să-l văd, ci doar să-mi imaginez faţa lui ciuruită de buboaie, găurile mă­runte ale ochilor înfundaţi şi înguşti, ca două puncte în toată masa aceea de carne, frântă de conturul prelung al pomeţilor, şi buzele lui groase ca nişte degete, care i se revărsau pe bărbia triunghiulară, de iguană. Cu stângul şchiopăta; se spunea că la pi­ciorul ăsta avea o cicatrice în formă de cruce, amin­tire de la un porc care-l muşcase în timp ce dormea, dar nimeni n-o văzuse.

- De ce l-aţi adus pe Leonidas? zise Şchiopul cu un glas răguşit.

- Pe Leonidas? Cine l-a adus pe Leonidas?

Şchiopul arătă cu degetul într-o parte. Bătrânul se afla la câţiva metri mai încolo, pe nisip, iar când şi-a auzit numele s-a apropiat.

- Ce-i cu mine? zise el uitându-se fix la Şchiop. N-am nevoie să fiu adus. Am venit singur, pe picioa­rele mele, fiindcă aşa am avut eu chef. Dacă vrei să cauţi pretexte ca să nu te lupţi, spune.

Şchiopul şovăi înainte să răspundă. Am crezut că are să-l insulte şi am dus repede mâna la buzu­narul din spate.

- Nu te băga, bătrâne, zise Şchiopul amabil. Nu cu dumneata o să mă lupt.

- Nu te uita că-s bătrân, zise Leonidas. Am dat eu gata unii mai tari ca tine, şi nu puţini.

- Bine, bătrâne, zise Şchiopul. Te cred.

Se întoarse apoi către mine:

- Sunteţi gata?

- Da. Spune-le prietenilor tăi să nu se bage. Dacă se bagă, cu atât mai rău pentru ei.

Şchiopul râse.

- Tu ştii prea bine, Julián, că n-am nevoie de aju­toare. Mai ales azi. N-ai grijă!

Unul din cei care stăteau în spatele Şchiopului râse şi el. Şchiopul întinse ceva spre mine. Am întins şi eu mâna: lama cuţitului era scoasă, iar eu o apu­casem de tăiş. Am simţit o mică zgârietură în palmă şi un fior, metalul parcă era o bucată de gheaţă.

- Ai chibrituri, bătrâne?

Leonidas aprinse un chibrit şi-l ţinu între degete până când flacăra îi mângâie unghiile. În acea lumi­nă slabă am examinat cu luare-aminte cuţitul, l-am măsurat în lungime şi-n lăţime şi i-am verificat tăişul şi greutatea.

- E bine, am zis.

- Chunga, zise Şchiopul. Du-te cu el.

Chunga merse între mine şi Leonidas. Când am ajuns lângă ceilalţi, Briceño fuma şi de fiecare dată când trăgea din ţigară luceau instantaneu faţa lui Justo, impasibil, cu buzele strânse, a lui León, care mesteca ceva, probabil un fir de iarbă, dar şi a lui Briceño, care asuda.

- Dumitale cine ţi-a zis să vii? întrebă Justo pe un ton sever.

- Nu mi-a zis nimeni, rosti răspicat Leonidas, cu voce tare. Am venit fiindcă aşa am vrut. Acum o să-mi ceri socoteală?

Justo nu-i răspunse. I-am făcut un semn şi i l-am arătat pe Chunga, care rămăsese puţin mai în spate. Justo îşi scoase cuţitul şi-l azvârli. Arma îl atinse pe Chunga, iar acesta se încovoie.

- Iertare, am zis eu căutând cuţitul prin nisip. Mi-a scăpat. Uite-l.

- O să ţi se taie îndată cheful de glume, zise Chunga.

Apoi, la fel cum făcusem eu, la lumina unui chi­brit, îşi trecu degetele peste lamă, ne-o înapoie fără o vorbă şi se întoarse către Ponton cu paşi mari. Am rămas câteva minute în tăcere, respirând mireasma plantaţiilor de bumbac din apropiere, pe care o adi­ere călduţă o purta către pod. În urma noastră, pe cele două maluri ale albiei, se zăreau clipind lumi­nile oraşului. Liniştea era aproape absolută. Din când în când, o curmau brusc lătratul unui câine sau răgetul câte unui măgar.

- Gata! exclamă un glas din partea cealaltă.

- Gata! am strigat eu.

Dinspre ceata de lângă Ponton se auziră mişcări însoţite de şoapte. Apoi, o umbră alunecă şchiopă­tând până la jumătatea terenului mărginit de cele două grupuri. Acolo l-am văzut pe Şchiop încercând pământul cu picioarele; verifica dacă existau pietre sau gropi. L-am căutat pe Justo cu privirea: León şi Briceño îşi petrecuseră braţele pe după umerii lui. Justo se desprinse de ei cu iuţeală. Când ajunse în dreptul meu, zâmbi. I-am întins mâna. Dădu să se îndepărteze, însă Leonidas făcu un salt şi-l apucă de umeri. Bătrânul scoase un pled pe care-l purta pe umăr. Era lângă mine.

- Să nu te apropii nicio clipă, îi spunea bătrânul cu un glas domol şi uşor tremurând. Numai de la distanţă. Dansează-l până istoveşte. Mai ales, atenţie la burtă şi la faţă. Ţine braţul mereu întins. Să baţi în retragere şi să păşeşti apăsat. Dacă aluneci, dă din picioare până când te slăbeşte... Gata, du-te, poartă-te ca un bărbat.

Justo îl ascultă pe Leonidas cu capul plecat. Am crezut că o să-l îmbrăţişeze, dar se mărgini să facă un gest repezit. Smulse pledul din mâinile bătrâ­nului şi îl înfăşură pe braţ. Apoi se îndepărtă. Înainta prin nisip cu paşi apăsaţi şi cu fruntea sus. În mâna lui dreaptă, în timp ce se distanţa de noi, mica bu­cată de metal azvârlea licăre. Justo se opri la doi metri de Şchiop.

Rămaseră câteva momente nemişcaţi, în tăcere, spunându-şi în mod sigur din ochi cât de mult se urau, observându-se, cu muşchii încordaţi sub veş­minte, cu mâna dreaptă strângând mânios cuţitele. De la distanţă, pe jumătate ascunşi de întunericul călduţ al nopţii, nu păreau doi bărbaţi care se pre­găteau de luptă, ci nişte statui nedesluşite, turnate într-un material negru, ori umbrele a doi tineri şi masivi roşcovi de pe mal, proiectate în văzduh, nu în nisip. Aproape simultan, parcă răspunzând unei comenzi care-i zorea, începură să se mişte. Poate că Justo a fost primul: cu o secundă înainte, începuse să execute, pe loc, un balans nespus de lent, care urca de la genunchi până la umeri, iar Şchiopul îl imitase, legănându-se la rândul său, fără a-şi despărţi picioarele. Poziţiile lor erau identice: cu braţul drept în faţă, uşor îndoit cu cotul spre în afară, cu mâna aţin­tită direct spre centrul adversarului şi cu braţul stâng, învelit în pled, disproporţionat, uriaş, ridicat de-a curmezişul, ca un scut, la înălţimea feţei. La început doar trupurile li se mişcau, în timp ce capetele, picioarele şi mâinile lor rămâneau neclintite. Pe ne­simţite, cei doi se înclinaseră treptat, arcuindu-şi spi­narea, cu picioarele îndoite, ca pentru a plonja în apă. Şchiopul a fost cel dintâi care a atacat: făcu brusc un salt în faţă, iar braţul său descrise un cerc iute. Linia descrisă de armă în gol, atingându-l uşor pe Justo, fără a-l răni, încă nu se încheiase când acesta, care era iute în mişcări, începu să se rotească. Fără să coboare garda, ţesea un cerc în jurul celuilalt, alunecând lent pe nisip, într-un ritm din ce în ce mai alert. Şchiopul se învârtea pe loc. Se încovoiase şi mai tare şi, între timp, se rotea, urmând direcţia ad­versarului, pe care-l urmărea cu privirea tot timpul, parcă hipnotizat. Pe neaşteptate, Justo se opri: l-am văzut cum cade peste celălalt cu tot trupul şi cum revine la loc într-o secundă, ca o păpuşă cu arcuri.

- Asta e, murmură Briceño. L-a sfârtecat.

- La umăr, zise Leonidas. Dar abia l-a atins.

Fără să fi scos vreun strigăt, ferm pe poziţie, Şchio­pul îşi continua dansul său, în timp ce Justo schim­base tactica şi nu mai avansa în cerc: se apropia şi se îndepărta de Şchiop agitând pledul, îşi cobora şi îşi ridica garda, îşi oferea trupul şi îl trăgea înapoi, cu eschive, agil, ispitindu-şi şi ocolindu-şi inamicul, asemenea unei femei în călduri. Voia să-l ameţească, însă Şchiopul avea experienţă şi resurse. Frânse cer­cul dându-se înapoi, tot aplecat, obligându-l pe Justo să se oprească şi să-l urmeze. Acesta îl urmărea cu paşi mărunţi de tot, cu capul întins înainte şi cu faţa păzită de pledul care îi atârna de braţ. Şchiopul fugea târându-şi picioarele, aplecându-se până aproape să atingă nisipul cu genunchii. Justo îşi întinse de două ori braţul şi de ambele dăţi întâlni doar văzduhul. „Nu te apropia aşa de mult", zise Leonidas, lângă mine, atât de încet, încât numai eu îl puteam auzi, în momentul în care silueta, umbra diformă şi lată care se micşorase, încolăcindu-se aidoma unei omizi, îşi recăpăta brusc statura normală şi, crescând şi aruncându-se, îl acoperea pe Justo în aşa fel, că noi nu-l mai puteam zări. Una, două, poate trei secunde am rămas cu suflarea tăiată, văzând figura colosală a luptătorilor îmbrăţişaţi şi am auzit un zgomot scurt, primul de la începutul luptei, ca un horcăit. O clipă mai târziu, din coasta siluetei gigantice răsărea o alta, mai subţire şi mai zveltă, care din două salturi ridică din nou un zid invizibil între combatanţi. De astă dată, începu să se rotească Şchiopul: îşi mişca piciorul drept, iar stângul şi-l târa. Eu mă forţam zadarnic să văd în semiîntuneric şi să citesc pe pielea lui Justo ceea ce se întâmplase în acele trei secunde, când adversarii, lipiţi unul de celălalt ca doi amanţi, formau un singur trup. „Ieşi de acolo!", şopti Leoni­das. „De ce lupţi aşa de aproape?" În chip misterios, ca şi când adierea uşoară care plutea i-ar fi dus acest mesaj secret, Justo începu şi el să salte, la fel ca Şchiopul. Ghemuiţi, atenţi, feroce, cei doi treceau de la apărare la atac şi apoi iar la apărare cu iuţeala fulgerului, însă fentele nu-l surprindeau pe niciunul dintre ei: mişcării rapide a braţului duşman, încor­dat ca pentru a zvârli o piatră, căutând nu să lovească, ci să-l deconcerteze pe adversar, să-l zăpăcească pen­tru o clipă, să-i spargă garda, celălalt îi răspundea, mecanic, ridicând braţul stâng, fără să se clintească. Eu nu le puteam vedea feţele, dar închideam ochii şi le vedeam, mai limpede decât dacă m-aş fi aflat între ei: Şchiopul, asudând, cu gura închisă, cu ochi­şorii lui de porc aprinşi, scăpărând îndărătul pleoa­pelor, cu pielea palpitând, cu aripioarele nasului său turtit şi ale deschiderii gurii sale scuturate de un tremur neverosimil, şi Justo, cu masca lui obişnuită de dispreţ, accentuată de mânie, şi cu buzele ume­zite de exasperare şi de oboseală. Am deschis ochii la timp ca să-l văd pe Justo aruncându-se nebuneşte, orbeşte peste celălalt, dându-i toate avantajele, oferindu-şi faţa, descoperindu-şi trupul în mod absurd. Furia şi nerăbdarea l-au ridicat, l-au menţinut stra­niu în aer, decupat pe fondul cerului, şi l-au izbit violent peste prada lui. Această explozie sălbatică trebuie să-l fi surprins pe Şchiop, care, pentru un timp foarte scurt, rămase indecis şi, când se aplecă, lungindu-şi braţul ca o săgeată, ascunzând privirii noastre lama strălucitoare pe care o urmăream halu­cinaţi, ne-am dat seama că gestul nebunesc al lui Justo nu fusese complet inutil. Odată cu ciocnirea, noaptea care ne învăluia se umplu de răgete sfâşie­toare şi profunde ce ţâşneau ca nişte scântei din combatanţi. Nu ne-am dat seama atunci şi nu vom şti vreodată cât timp au stat îmbrăţişaţi în acel poliedru convulsiv, însă, chiar şi fără a-l desluşi pe unul de celălalt, fără să ne dăm seama din care braţ porneau loviturile, care gâtlej profera răgetele ce se succedau ca nişte ecouri, am văzut de multe ori, în văzduh, tremurând către cer, ori în miezul întu­nericului, jos, pe lângă şolduri, lamele dezvelite ale cuţitelor, iuţi, iluminate, făcându-se nevăzute şi apă­rând din nou, cufundându-se ori vibrând în noapte, ca într-un splendid spectacol de magie.

Am stat aşa, neavând încotro, cu răsuflarea tăiată, cu ochii măriţi, fără să ştim ce se-ntâmplă, murmu­rând vorbe de neînţeles, până când piramida umană s-a despărţit, retezată brusc la mijloc de o lovitură nevăzută de cuţit: cei doi se despărţiră, ca şi cum în acelaşi moment, cu aceeaşi violenţă, un magnet îi trăsese în spate. Au rămas la un metru distanţă, gâfâind. „Trebuie opriţi", zise vocea lui León. „Ajunge." Însă, înainte să încercăm noi să ne urnim, Şchiopul deja se năpustise ca un bolid. Justo nu se feri şi se prăbuşiră amândoi la pământ. Se răsuceau în nisip, rostogolindu-se unul peste celălalt, despicând văz­duhul cu braţele lor înarmate şi cu horcăielile lor înăbuşite. De data asta lupta a fost foarte scurtă. În scurt timp rămaseră nemişcaţi, întinşi în albia râului, ca doi oameni care dorm. Mă pregăteam să dau fuga către ei, când, probabil ghicindu-mi intenţia, unul din ei se ridică dintr-odată şi se ţinu pe picioare lângă cel căzut, clătinându-se mai rău ca un beţiv. Era Şchiopul.

Pledurile, pierdute în încleştare, zăceau ceva mai încolo, semănând cu o piatră cu multe vârfuri. „Să mergem", zise León. Dar şi de data asta se petrecu ceva care ne ţinu pe loc. Justo se ridica, greoi, sprijinindu-şi tot trupul pe braţul drept şi acoperindu-şi capul cu mâna liberă, ca şi cum ar fi vrut să alunge din faţa ochilor o vedenie groaznică. Când ajunse în picioare, Şchiopul făcu câţiva paşi îndărăt. Justo se clătina. Nu-şi depărtase braţul de chip. Am auzit atunci un glas pe care-l cunoşteam cu toţii, dar pe care nu l-am fi recunoscut dacă l-am fi auzit întâm­plător în beznă:

—Julián! strigă Şchiopul. Spune-i să se dea bătut!

M-am întors să mă uit spre Leonidas, dar în faţa mea era Leon, care privea scena cu o expresie atroce. M-am uitat şi eu la ei: erau iarăşi încleştaţi. Provocat, fără îndoială, de vorbele Şchiopului, Justo îşi luase braţul de pe faţă chiar atunci când eu nu mai eram atent la luptă şi pesemne că se aruncase asupra duşmanului trăgându-şi ultimele puteri din durerea şi din amărăciunea lui de om învins. Şchiopul scăpă uşor de acel atac patetic şi inutil, făcând un salt înapoi:

- Don Leonidas! strigă el din nou cu un glas furios şi rugător. Spune-i să se dea bătut!

- Taci şi luptă! mugi Leonidas fără să se clin­tească.

Justo mai încercă să atace o dată, însă noi, şi mai ales Leonidas, care era bătrân şi văzuse multe lupte la viaţa lui, ştiam că nu mai era nimic de făcut, că braţul său nu mai avea putere nici măcar cât să zgâ­rie pielea măslinie a Şchiopului. Cu o mâhnire ce ni se năştea în adâncul sufletului şi urca până la gură, uscând-o, şi până în ochi, înceţoşându-i, i-am văzut opintindu-se cu încetinitorul încă o dată, până când umbra se fragmentă din nou: unul din ei se prăbuşea la pământ cu un zgomot înfundat.

Când am ajuns acolo unde zăcea Justo, Şchiopul se retrăsese spre ai săi şi, împreună, începeau să se îndepărteze fără a scoate o vorbă. Mi-am lipit faţa de pieptul lui, abia băgând de seamă că o substanţă caldă îmi umezea gâtul şi umărul, în timp ce mâna mea îi cerceta burta şi spatele printre zdrenţe şi se cufunda din când în când într-un trup vlăguit, ud şi rece, ca de meduză eşuată pe uscat. Briceño şi León şi-au scos hainele, l-au învelit grijuliu şi l-au ridicat de mâini şi de picioare. Eu am căutat pledul lui Leonidas, care se afla la câţiva paşi, şi cu el i-am aco­perit faţa, pe bâjbâite, fără să mă uit. Apoi l-am ridicat tustrei pe umăr, din două părţi, ca pe un sicriu, şi ne-am îndreptat, potrivindu-ne paşii, spre cărarea care urca pe malul râului şi pe care aveam să ajun­gem în oraş.

- Nu plânge, bătrâne, zise León. N-am mai cu­noscut pe nimeni atât de curajos ca fiul dumitale. Pe cuvânt.

Leonidas nu răspunse. Era în spatele meu şi nu-l puteam vedea.

Când am ajuns în dreptul primelor magherniţe din Castilia, am întrebat:

- Îl ducem acasă la dumneata, don Leonidas?

- Da, zise bătrânul, grăbit, ca şi când n-ar fi auzit ce spuneam.