O poveste a lui James Joyce(12)

Ziua Iederei la sediul comitetului

Bătrînul Jack zgîndări spuza cu o bucată de carton, o adună laolaltă, apoi o împrăştie cu socoteală peste bolta cărbunelui ce prindea a se albi. Cînd bolta fu învăluită într-un pospai de cenuşă, obrazul bătrînului Jack se topi în întuneric, dar cînd se apucă din nou să aţîţe focul, făcîndu-i vînt cu cartonul, umbra sa chircită se înălţă pe zidul din faţă şi, încetul cu încetul, obrazul îi apăru iar în lumină. Era un obraz de moşneag, numai oase şi ţepi. Ochii lăcrimoşi, albaştri, clipeau în lumina focului iar gura umedă se deschidea la răstimpuri şi mesteca în neştire de vreo două ori, înainte de a se închide. Cînd văzu ţîşnind flăcări din cărbuni, sprijini de perete bucata de carton, oftă şi spuse: 

— Aşa, acu-i mai bine, dom'le O'Connor. Domnul O'Connor, un tînăr cu păr cenuşiu, a cărui faţă era desfigurată de bubuliţe şi coşuri, tocmai sfîrşise să alcătuiască un sul minuscul de tutun pentru o ţigară —pe care îl desfăcu iar, meditativ, cînd îi vorbi bătrînul. Reîncepu să frămînte meditativ sulul de tutun şi, după ce stătu o clipă să reflecteze, se hotărî să lingă foiţa.

— Domnul Tieraey a spus cînd se-ntoarce? întrebă cu un glas în falset răguşit.

— N-a spus.

Domnul O'Connor îşi puse ţigara în gură şi începu să se caute prin buzunare. Scoase la iveală un pachet de cartonaşe subţiri.

— Să v-aduc un chibrit, zise bătrînul.

— Nu-i nevoie, merge şi cu astea. Alese un carton şi citi ce era tipărit pe el:

ALEGERI MUNICIPALE CIRCUMSCRIPŢIA BURSEI Domnul Richard J. Tieraey, P.L.C, vă roagă respectuos să binevoiţi a-i acorda votul şi influenţa dumneavoastră în apropiatele alegeri din Circumscripţia Bursei.

Domnul O'Connor fusese angajat de agentul lui Tierney ca propagandist pentru una dintre secţiile circumscripţiei, dar cum vremea era nefavorabilă şi îi pătrundea apă în ghete, petrecuse o mare parte din zi şezînd lîngă foc, la sediul Comitetului din Wicklow Street, în tovărăşia lui Jack, bătrînul intendent. Şedeau aşa de cînd se întunecase ziua cea scurtă, în 6 octombrie. Era şi afară rece şi posomorit.

Domnul O'Connor rupse o fîşie de carton şi, vîrînd-o în foc, îşi aprinse cu ea ţigara. Cînd apropie flacăra de obraz, în reverul hainei se lumină o frunză de iederă întunecată şi lucioasă. Bătrînul îl urmări cu atenţie, apoi, luînd iar bucata de carton, începu să aţîţe uşurel focul, în timp ce tovarăşul său fuma.

— Da, da, zise, continuînd o istorie începută, e greu să ştii-n ce fel să-i creşti pe copii. Cine ar fi crezut să iasă aşa? Io-l dasem la scoală la Părinţii Iezuiţi — făcui tot ce putui pentru dînsul — şi cînd colo, poftim c-acu' umblă haihui şi trage la măsea. Io, din partea mea, am încercat să fac om cumsecade dintr-însul.

Puse la loc cartonul, obosit.

— Să nu fiu acu' om bătrîn, aş schimba foaia. I-aş croi spinarea pînă n-aş mai putea, cum i-am făcut de-atîtea ori cînd era mic. Maică-sa, o ştiţi, ea-l face de ţine moţu' sus — îi trece cu vederea ba una, ba alta...

—  Asta duce copiii la pierzanie, reflectă domnul O'Connor.

— Fireşte, spuse bătrînul. Şi drept mulţumire, cu ce te-alegi — doar cu neobrăzarea. Cum mă vede c-am pus şi io o picătură-n gură, îmi şi sare-n cap. Unde naiba ar' s-ajungă lumea, dacă vorbeşte aşa copiii cu taţii lor?

— Ce vîrstă are? întrebă domnul O'Connor.

— Nouş'pe, zise bătrînul.

— De ce nu-l pui la o treabă?

— Da' la cîte nu l-am pus pe derbedeu' ăsta de beţivan, de cînd a ieşit din şcoală! „Io n-am chef să te ţiu, i-am zis, să-ţi cauţi slujbă, băiete!" Da' zău dacă nu-i mai rău cînd găseşte de lucru, că bea toţi gologanii.

Domnul O'Connor clătină din cap compătimitor şi bătrînul tăcu, aţintindu-şi privirea spre foc. Cineva deschise uşa odăii, strigînd:

— Alo! Ce-i aicea, adunare de francmasoni?

— Cine e? făcu bătrînul.

— Ce faceţi pe-ntuneric? continuă glasul.

— Dumneata eşti, Hynes? întrebă domnul O'Connor.

— Da. Ce faceţi pe-ntuneric? zise iar domnul Hynes păşind în lumina focului.

Era un tînăr înalt, zvelt, cu o mustăcioară castanie. Pe borul pălăriei îi atîrnau stropi de ploaie gata să picure şi gulerul hainei-jachetă îi era ridicat.

— Ei, Mat, i se adresă domnului O'Connor, cum merge?

Domnul O'Connor clătină din cap. Bătrînul se îndepărtă de cămin şi, după ce bîjbîi prin odaie, se întoarse cu două sfeşnice cu lumînări, pe care le înfipse pe rînd în foc ca să le aprindă şi le duse apoi la masă. O încăpere golaşă ieşi în vileag şi focul îşi pierdu din coloritul voios. Pereţii erau goi, în afara unui afiş electoral. În mijloc se afla o masă mică, pe care erau îngrămădite hîrtii.

Domnul Hynes se rezemă de etajera căminului şi întrebă:

— Dumitale ţi-a plătit?

— Încă nu, răspunse domnul O'Connor. Sper să nu ne lase, Doamne fereşte, cu buzele umflate în seara asta.

Domnul Hynes rîse.

— A, îţi plăteşte el. Nu te teme! spuse.

— Sper c-are să se execute repede, dacă-şi cunoaşte interesele, întări domnul O'Connor.

— Dumneata ce crezi, Jack? întrebă ironic domnul Hynes, adresîndu-i-se moşului.

Bătrînul îşi reluă locul lîngă foc şi zise:

— În tot căzu', parale are. Nu ca ălălalt, cîrpaciu'.

— Care ălălalt cîrpaci?

— Colgan, zise dispreţuitor bătrînul.

— Spui aşa, fiindcă Colgan nu-i decît un meseriaş? Şi ce deosebire e între un zidar destoinic şi de treabă şi-un negustor de băutură? N-are şi muncitorul tot atîta drept să fie-n Consiliu ca şi oricare altul — ba încă şi mai mult drept decît drăguţii de irlandezi care se tot ploconesc în faţa oricărui tip cu nume răsunător? Nu-i aşa, Mat? se adresă domnul Hynes domnului O'Connor.

— Cred că ai dreptate, răspunse domnul O'Connor.

— Dintre ei doi, unul e om simplu şi cinstit, în faţa căruia nu-i nevoie să te tîrăşti. El dacă se bagă în asta, e ca să reprezinte clasa muncitoare. Da tipu' pentru care lucrezi dumneata nu vrea decît să pună mîna pe vreo slujbuliţă

— Sigur că trebuie să fie reprezentată şi clasa muncitoare, zise bătrînul.

— Muncitorul, continuă domnul Hynes, încasează doar pumni şi cîte-o para chioară. Dar munca e cea care produce totul. Muncitorul nu umblă după slujbe grase pentru feciorii şi nepoţii şi verişorii lui. Muncitorul n-are să terfelească în noroi cinstea Dublinului ca să-i fie pe plac unui monarh neamţ.

— Cum adică?

— Nu ştii că vor să-i ţie un discurs de bun venit lui Eduard Rex?(2) dacă vine încoace la anul? De ce trebuie noi să facem temenele unui rege străin?

— Omul nostru n-are să voteze pentru discursul de bun venit, spuse domnul O'Connor. El reprezintă programul Naţionaliştilor.

— Nu zău? făcu domnul Hynes. Aşteaptă să vezi. Îl ştiu eu. E un as la tras chiulul. Nu i se zice şi Dicky Tricky?

— Doamne! Te pomeneşti că ai dreptate, Joe, exclamă domnul O'Connor. În tot cazul, aş vrea să-l văd apărînd cu gologanii.

Cei trei bărbaţi tăcură. Bătrînul începu iar să zgîndăre spuza, adunînd-o laolaltă. Domnul Hynes îşi scoase pălăria şi o scutură de stropi; apoi îşi răsfrînse gulerul hainei, lăsînd să se vadă o frunză de iederă prinsă în rever.

— Să fie în viaţă omul ăsta, spuse, şi arătă cu degetul frunza, nici vorbă n-ar fi de un discurs de bun venit.

— Adevărat! făcu domnul O'Connor.

— Mamă, ce mai timpuri! Slăvite timpuri, oftă bătrînul, am ştiut şi noi că trăim pe-atunci.

Iarăşi se lăsă tăcere.

Apoi uşa fu împinsă de-afară şi se ivi un omuleţ repezit, smiorcăind din nas, şi cu urechi foarte roşii. Înaintă în grabă spre foc, frecîndu-şi mîinile de parcă ar fi vrut să scoată din ele o scînteie.

— Niciun ban, măi băieţi, spuse.

— Şedeţi aici, domnule Henchy, îl pofti bătrînul, oferindu-i scaunul lui.

— Lasă, Jack, nu te scula, nu te scula! spuse domnul Henchy.

Îl salută scurt pe domnul Hynes, cu un semn din cap, şi-apoi se aşeză pe scaunul eliberat de bătrîn.

— Ai terminat cu Aungier Street? îl întrebă pe domnul O'Connor.

— Da, zise domnul O'Connor, începînd să se scotocească prin buzunare după însemnări.    

— La Grimes ai fost?

— Fost.

— Ei? Cum stă?

— N-a promis nimic. A zis: „Nu spui nimănui cu cine votez". Dar cred că putem conta pe el.

— De ce crezi?

— M-a întrebat cine-s cei care l-au propus pe candidat şi i-am spus — am pomenit de părintele Burke. Cred că putem conta pe el.

Domnul Henchy începu să se smiorcăie şi să-şi frece mîinile la foc, cu o iuţeală uluitoare. Apoi spuse:

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, adu-ne nişte cărbuni. Trebuie să fi rămas cîţiva.

Bătrînul ieşi din cameră.

— Nu-i rost, reluă domnul Henchy, clătinînd din cap. L-am întrebat pe tipu' nostru şi ştiţi ce-a zis: „Lasă, domnu' Henchy, cînd oi vedea eu că merge treaba, nu te uit eu pe dumneata, n-ai grijă". Afurisit de calic! Ira! Da' nici nu-i de mirare!

— Ce ţi-am spus eu, Mat? făcu domnul Hynes. As la tras chiulul, Dicky Tricky Tierney.

— Oho! Trage chiulu' cît poate, întări domnul Henchy. Nu degeaba are ochişorii ăia de porc. Afurisitu'! Parcă n-ar putea plăti, ca un om de treabă, în loc să-ţi îndruge: „Hai lasă, dom'le Henchy, trebuie să vorbesc cu domnul Fanning... Am cheltuit o groază de bani". Calicu' dracului!... A uitat de vremea cînd taică-su ţinea dugheană de haine vechi în Mary's Lane.

— Să fie adevărat? întrebă domnul O'Connor.

— Păi sigur! zise domnul Henchy. Ce, n-ai auzit pînă acum? Se duceau oamenii la el duminică dimineaţa, pîn-a nu se deschide cîrciumile, să-şi cumpere un surtuc ori o pereche de pantaloni. Hă! Da' tăicuţu' şmecherului de Dicky avea totdeauna o şmecheră de sticluţă neagră în cîte-un colţişor. Pricepi? Asta e. Acolo a văzut întîi lumina zilei şmecherul nostru.

Bătrînul se întoarse cu cîţiva bulgări de cărbune pe care-i aşeză ici şi colo pe foc.

— Frumoasă treabă! izbucni domnul O'Connor. Cum vrea să lucrăm pentru el, dacă nu scoate banii?

— N-am ce-i face, zise domnul Henchy. Cînd ajung acasă, m-aştept să dau peste portărei.

Domnul Hynes rîse şi, desprinzîndu-şi umerii de etajera căminului, se dădu deoparte de lîngă foc şi se pregăti să plece.

— Las' că se aranjează totul cînd o veni Regele Eddy, zise. Aşa, băieţi, acu' m-am dus. Ne vedem mai tîrziu. La revedere.

Ieşi agale din odaie. Nici domnul Henchy, nici bătrînul nu spuseră nimic, dar, în clipa cînd se închidea uşa, domnul O'Connor, care rămăsese cu o privire posacă aţintită asupra focului, strigă brusc:

— La revedere, Joe.

Domnul Henchy aşteptă cîteva clipe, apoi făcu semn din cap spre uşă.

— Spune-mi, zise, din colţul lui de lîngă sobă, către ceilalţi, ce-l aduce aici pe amicul? Ce vrea?

— Ei, bietul Joe! oftă domnul O'Connor, aruncîndu-şi în foc chiştocul ţigării, trage şi el pe dracu de coadă, ca noi toţi.

Domnul Henchy suflă tare pe nas şi scuipă atît de copios, încît mai să stingă focul, care protestă fîsîind.

— Ca să vă spun părerea mea personală şi sinceră, eu cred că-i omu' taberei ăleilalte. E-un spion de-al lui Colgan, dacă vreţi să ştiţi părerea mea. „Treci niţel p-acolo şi vezi cam cum o scot ei la capăt. N-or să te suspecteze". Pricepeţi?

— Aş, bietul Joe e băiat de treabă, zise domnul O'Connor.

— Taică-său a fost om de treabă şi bine văzut, încuviinţă domnul Henchy. Bietul Larry Hynes! Cît bine n-a făcut la timpul lui! Da' cu amicul mă tem că nu-i lucru curat. Dă-o-ncolo, înţeleg să tragă omu' pe dracu de coadă, da' ce nu-nţeleg e să trăiască pe spinarea altora! N-ar putea şi el să aibă un pic de demnitate?

— Eu unu' ştiu că n-o să-l primesc cu braţele deschise, cînd o mai veni, spuse bătrînul. N-are decît să lucreze de capul lui şi să nu-si bage nasul pe la noi.

— Nu ştiu, zise cu îndoială domnul O'Connor, scoţînd din buzunar foiţa de ţigară şi tutunul. Eu cred că Joe Hynes e om cinstit. Şi mai are şi-un condei ager. Ţineţi minte chestia aia pe care-a scris-o...?

— Unii dintre intransigenţii şi „fenianii" ăştia sunt cam prea deştepţi, după mine, zise domnul Henchy. Ştiţi care e părerea mea personală şi sinceră despre unii dintre tinerii ăştia caraghioşi? Cred că jumătate din ei sunt plătiţi de stăpînirea engleză.

— Poţi să ştii... spuse bătrînul.

— Cum, da' eu ştiu sigur, zise domnul Henchy. Sunt uneltele viceregelui... Nu zic de Hynes... Nu, dă-o dracului, cred că el e niţel mai presus de-aşa ceva... Da' e unu — un drăguţ de june aristocrat — unu' saşiu — cred că-l ştiţi pe patriotul la care mă refer, nu?

Domnul O'Connor dădu din cap.

— Frumos descendent în linie directă de-al Maiorului Sirr — ce ziceţi? Patriot pînă-n măduva oaselor, blestematul! Ăsta şi-ar vinde ţara pe doi bani, da, da, ba ar mai şi mulţumi în genunchi cerului că are o ţară de vîndut.

Se auzi o bătaie în uşă.

— Intră! spuse domnul Henchy.

Un om cu o înfăţişare de preot sărac sau de actor sărac apăru în prag. Îmbrăcămintea neagră îi era strîns încheiată pe trupul scurt; gulerul jachetei ponosite, în ai cărei nasturi neîmbrăcaţi se reflecta lumina luminărilor, îi sta ridicat în jurul gîtului, încît n-ai fi putut spune dacă era guler de preot sau guler de laic. Purta o pălărie rotundă, de pîslă negră, băţoasă. Faţa lui lucioasă de ploaie semăna cu un caş jilav, în afara celor două pete trandafirii care marcau umerii obrajilor. Îşi deschise brusc gura, foarte mare, ca să-şi exprime dezamăgirea, şi totodată îşi deschise mari ochii, foarte albaştri şi vioi, ca să-şi exprime plăcerea şi surpriza.

— O, părintele Keon! exclamă domnul Henchy, sărind de pe scaun. Dumneavoastră sunteţi? Intraţi!

— O, nu, nu, nu, zise cu grabă părintele Keon, ţuguindu-şi buzele de parcă ar fi vorbit cu un copil.

—  Nu vreţi să intraţi şi să luaţi loc?

— Nu, nu, nu! Nu vreau să deranjez! făcu părintele Keon, vorbind cu un glas discret, îngăduitor, de catifea, îl caut pe domnul Fanning...

— E alături, la Pajura Neagră, îl informă domnul Henchy. Da' nu vreţi să intraţi şi să şedeţi o clipă?

— Nu, nu, mulţumesc. Aveam doar o mică chestiune de rezolvat cu dînsul,  spuse părintele Keon. Vă mulţumesc foarte mult.

Se retrase din cadrul uşii, iar domnul Henchy luă unul dintre sfeşnice şi se duse la uşă să-i lumineze scara.

— O, nu vă deranjaţi, vă rog !

— Nu, da-i întuneric rău pe scări. Aţi ajuns jos?

— Da, da mulţumesc...Vă mulţumesc.

Domnul Henchy se înapoie cu sfeşnicul si-l puse pe masă. Se aşeză iar la foc. Cîteva clipe domni tăcerea.

— Ia spune-mi, John, începu domnul O'Connor, scoţînd alt carton ca să-şi aprindă o ţigară.

— Hm?

— Ce-i el de fapt?

— Cam greu de răspuns, făcu domnul Henchy.

— Fanning şi cu el par să fie la toartă. Sunt des împreună la Kavanagh. De fapt, e cu adevărat preot?

 — Mmmda, aşa cred... Gîndesc că-i ceea ce se cheamă o oaie neagră. Mulţi n-avem din ăştia, slavă Domnului! Da' cîţiva tot avem... E şi el un fel de nenorocit...

— Şi cum se descurcă? întrebă domnul O'Connor.

— Asta-i alt mister.

— Ţine de vreo capelă, ori biserică, ori instituţie, ori...

— Nu, zise domnul Henchy, călătoreşte pe cont propriu, am impresia. Să mă ierte Dumnezeu, adăugă, cînd a intrat credeam că-i coşu' cu bere.

— Oare mai e rost să bem ceva? întrebă domnul O'Connor.

— Şi mie mi-e sete de mă usuc, zise bătrînul.

— L-am întrebat de trei ori pe calicu' ăla, se înfurie domnul Henchy, dacă trimite încoa' o duzină de sticle. L-am întrebat şi-acum iar, dar sta, mă rog, rezemat de tejghea, cu haina scoasă şi trăncănea de zor cu consilierul municipal Cowley.

— Şi de ce nu i-ai adus aminte? insistă domnul O'Connor.

— De, n-am vrut să m-apropii cît vorbea cu consilierul. Am prins şi eu momentul cînd m-a zărit şi i-am zis: „Ştiţi, fleacu' ăla de care v-am vorbit...". „E-n regulă, dom'le Henchy", a zis. Tii! Să ştii c-a uitat pîrlitu'.

— Pun ei ceva la cale-acolo, zise domnul O'Connor dus pe gînduri. I-am văzut ieri pe toţi trei discutînd cu aprindere, în colţu' străzii Suffolk.

— Cred că ştiu ce-nvîrtesc, afirmă domnul Henchy. Astăzi, dacă vrei să te facă primar, trebuie să te-ndatorezi la Părinţii Municipiului. Atunci te fac primar. Zău aşa! Mă gîndesc serios să devin şi eu Părinte al Municipiului. Voi ce credeţi? As fi bun de-aşa ceva?

Domnul O'Connor rîse.

— Cît priveşte îndatoratul...

— Aş ieşi-n caleaşca de la Palatul Municipal, zise domnul Henchy, în straiele mele păduchioase, cu Jack de colo stînd în spatele meu c-o perucă pudrată pe cap — hm? Ce părere aveţi?

— Şi pe mine mă faci secretarul tău particular, John.

— Da. Şi capelanu' meu îl fac pe părintele Keon. O să fim ca-n familie.

— Pe cuvîntu' meu, domnu' Henchy, aţi face fată mai ceva decît unii din dînşii. Păi, vorbeam deunăzi cu moş Keegan. „Cum îţi place stăpîn-tu ăl nou, Pat? l-am întrebat. Nu prea vă ţineţi de ospăţuri", am zis eu. „Ospăţuri! el de colo. Din miros de cîrpă pîrlită ar trăi dac-ar putea". Şi ştiţi ce-a mai spus? Zău dacă mi-a venit să-l cred!

— Ce? întrebară domnul Henchy şi domnul O'Connor.

— A zis aşa: „Ce părere ai de-un primar al Dublinului care trimite după juma' de kil de antricoate pentru prînzu' lui? Halal trai pe picior mare, asa-i?" zice. „Ei, taci!" m-am mirat io. „O juma' de kil de antricoate, zice, aduse la Palatu' Municipal." „Phii! zic io, ce mai oameni ne conduc în ziua de azi!"

Fu întrerupt de o bătaie în uşă. Un băiat băgă capul înăuntru.

— Ce e? întrebă bătrînul.

— De la Pajura Neagră, zise băiatul strecurîndu-se în odaie şi punînd jos un coş în care zdrăngăniră nişte sticle.

Bătrînul îl ajută pe băiat să mute sticlele din coş pe masă şi verifică numărătoarea. După ce le mută, băiatul îşi luă coşul pe braţ şi întrebă:

— Sticlele?

— Care sticle? făcu bătrînul.

— Nu ne laşi să le bem întîi? întrebă domnul Henchy.

— Mi-a spus să cer sticlele înapoi.

— Vino mîine, zise bătrînul.

— Auzi, băiete! interveni domnul Henchy, nu vrei să dai o fugă pîn' la O'Farell şi să-l rogi să ne împrumute un tirbuşon — pentru domnul Henchy, aşa să-i spui. Zi-i că nu-l ţinem mai mult de-un minut. Lasă coşu aici.

Băiatul ieşi, iar domnul Henchy începu să-şi frece voios mîinile:

— Ei, uite că pîn' la urmă nu-i chiar aşa păcătos. Orişicît, se ţine de cuvînt.

— Nu-s pahare, zise bătrînul.

— A, nu te sinchisi de-atîta lucru, Jack, îl linişti domnul Henchy. Cîţi bărbaţi de ispravă n-au băut din sticlă înaintea noastră!

— Tot mai bine decît deloc, rosti domnul O'Connor.

— N-ar fi om rău, continuă domnul Henchy, dacă nu şi-ar băga coada Fanning. Intenţii bune are — şi-ar mai face el cîte ceva, de — ca omu' zgîrcit.

Băiatul veni înapoi, aducînd tirbuşonul. Bătrînul deschise trei sticle şi era pe cale să dea înapoi tirbuşonul, cînd domnul Henchy îl întrebă pe băiat:

— Tragi şi tu o duşcă, flăcăule?

— Cu voia dumneavoastră, domnule, răspunse băiatul.

Bătrînul mai deschise o sticlă, cam înciudat, şi i-o întinse.

— Qţi ani ai? îl întrebă.

— Şaptesprezece, răspunse băiatul.

Cum bătrînul nu mai zicea nimic, băiatul luă sticla şi spuse: „Să trăiţi, dom'le Henchy!", o dădu pe gît, o puse înapoi pe masă şi-şi şterse gura cu mîneca. Apoi luă tirbuşonul şi ieşi pe uşă, tot pe de lături, îngînînd o formulă de salut.

— Uite-aşa începe, spuse bătrînul.

— Azi un ou, mîine-un bou, comentă domnul Henchy. Bătrînul împărţi cele trei sticle deschise şi toţi odată sorbiră din ele. Apoi îşi puse fiecare sticla la îndemînă, pe etajera căminului, răsuflînd adînc şi mulţumit.

— Ei, azi făcui treabă bună, zise domnul Henchy după cîtva timp.

— Aşa, John?

— Da. în Dawson Street ne-am asigurat vreo doi, Crofton şi cu mine. Între noi fie vorba, Crofton ăsta (băiat bun cum e) nu face nici doi bani ca agent electoral. Nici unui căţel n-ar şti să-i vorbească. Stă şi se uită la oameni, în timp ce eu dau din gură.

În clipa aceea, intrară în odaie doi bărbaţi. Unul, foarte gras, era îmbrăcat în nişte haine de serj albastru, care parcă stau gata să-i lunece de pe trupul povîrnit. Avea o faţă mare, cu o expresie bovină, ochi albaştri căscaţi şi o mustaţă căruntă. Celălalt, cu mult mai tînăr şi slab, avea faţa lunguiaţă şi rasă. Purta un guler dublu, foarte înalt, şi un melon cu marginea lată.

— Salut, Crofton! i se adresă domnul Henchy celui gras. Vorbeşti de lup...

— Da' de unde-a picat băutura asta? întrebă tînărul. Ce, a fătat Bălaia?

— Ha, bineînţeles, Lyons întîi şi întîi băutura o vede, spuse domnul O'Connor rîzînd.

— Aşa faceţi voi propagandă, măi băieţi? constată domnul Lyons. În timp ce Crofton şi cu mine ne vînturăm prin frig şi ploaie ca să facem rost de voturi!

— Aş, afurisiţilor, protestă domnul Henchy, eu în cinci minute fac rost de mai multe voturi decît faceţi voi doi într-o săptămînă.

— Destupă două sticle de bere, Jack, zise domnul O'Connor.

— Păi, cum să le destup, întrebă bătrînul, dacă nu mai e tirbuşonu'?

— Staţi niţel, staţi niţel! îi potoli domnul Henchy, sculîndu-se repede. Aţi văzut vreodată şmecheria asta?

Luă două sticle de pe masă şi, ducîndu-le la foc, le puse în apropierea grătarului, într-o nişă interioară a căminului. Apoi se aşeză iar lîngă foc şi mai trase o înghiţitură din sticla sa. Domnul Lyons se aşezase pe masă, cu pălăria pe ceafă, şi-şi legăna picioarele.

— Care-i sticla mea? întrebă.

— Asta, flăcăule, i-o arătă domnul Henchy. Domnul Crofton şedea pe o ladă şi se uita ţintă la cealaltă sticlă pusă la încălzit. Tăcea, din două motive. Primul, suficient în sine, era că n-avea nimic de spus; al doilea motiv era că-şi considera colegii inferiori. El făcuse propagandă pentru Wilkins, conservatorul, dar cînd conservatorii îşi retrăseseră omul şi, alegînd între două rele pe cel mai mic, îl sprijiniseră pe candidatul naţionalist, fusese angajat să lucreze pentru domnul Tierney.

În cîteva minute se auzi un „poc!" îmbietor, pe cînd din sticla domnului Lyons zbura dopul. Domnul Lyons sări de pe masă, îşi luă sticla şi se întoarse cu ea la masă.

— Tocmai le spuneam, Crofton, urmă domnul Henchy, că azi noi doi am pus mîna pe cîteva voturi bunicele.

— Ale cui? întrebă domnul Lyons.

— Păi, mai întîi al lui Parkes, al doilea al lui Atkinson, şi-apoi l-am prins pe Ward din Dawson Street. Şi-ăsta-i un tip bine, stofă bună, conservator de viţă veche!„Da" parcă-i naţionalist candidatul dumneavoastră?" zice. „E-un bărbat onorabil, eu de colo. Va sprijini tot ce poate fi util ţării noastre. E un mare contribuabil, am zis. Are proprietăţi însemnate în oraş, plus trei firme comerciale — nu e în interesul lui să fie impozitele cît mai mici? Un cetăţean distins şi respectat, zic, şi e epitrop la Ajutorul pentru săraci, şi nu ţine de niciun partid, nici bun, nici rău, nici neutru." Aşa trebuie să le vorbeşti.

Domnul Lyons bău, plescăi din buze şi apoi întrebă:

— Da' cu discursu' către rege ce s-aude?

— Ascultaţi ce vă spun eu, zise domnul Henchy. Ce-i trebuie ţării ăsteia, cum îi spuneam şi bătrînului Ward, e capitalul. Venirea regelui încoace o să însemne un aflux de bani în ţară. Cetăţenii Dublinului au să profite de asta. Uitaţi-vă la toate fabricile alea de pe lîngă cheiuri — închise toate! Gîndiţi-vă cîţi bani ar fi în ţară numa' dac-am porni la lucru vechile întreprinderi, filaturile, şantierele navale, fabricile. Capital ne trebuie!

— Păi bine, John, zise domnul O'Connor, cum să-i urăm noi bun venit regelui Angliei? N-a spus chiar Parnell...

— Parnell e mort, replică domnul Henchy. Uite cum văd eu lucrurile. Se suie şi el pe tron după ce l-a ţinut bătrîna de maică-sa deoparte pîn-a făcut omu' păr alb. E om de lume şi nouă ne vrea binele. Dacă mă-ntrebaţi pe mine, e-un tip pe cinste — o plăcere să te uiţi la el — şi foarte de treabă — să nu-mi veniţi mie cu prostii. Ce-şi zice omu': „Bătrîna nu s-a dus niciodată să-i vază pe nebunii ăia de irlandezi. Hai, dom'le, să mă duc eu în persoană, să văz ce-i cu ei". Şi noi să jignim omu', cînd el vine să ne facă o vizită prietenească? A? N-am dreptate, Crofton?

Domnul Crofton dădu din cap.

— Da' făcînd toate socotelile, zise domnul Lyons cu ton de argument, ştiţi foarte bine că viaţa particulară a regelui Eduard nu e tocmai...

— Ce-a fost, a fost, nu vă mai legaţi de trecut, ripostă domnul Henchy. Eu îl admir ca om. Mă rog, e şi el un tip ca mine şi ca dumneata — îi place să se plimbe. Ţine la paharul lui cu grog, şi poate c-o fi şi niţel crai, şi-i şi sportsman. Dă-o-ncolo, oare noi irlandezii nu putem fi adversari loiali?

— Toate astea-s foarte frumoase, zise domnul Lyons. Da' gîndiţi-vă acu' şi la cazul Parnell.

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă domnul Henchy. Unde vezi asemănare între astea două cazuri?

— Vreau să zic, încercă să lămurească domnul Lyons, că avem şi noi idealurile noastre. De ce am ura noi bun venit unui om ca ăsta? Dumneavoastră credeţi că, după ce-a făcut, Parnell ar mai fi acum omul potrivit ca să ne conducă? Şi-atunci, de ce-am fi îngăduitori cu Eduard al şaptelea?

— Azi e aniversarea lui Parnell, spuse domnul O'Connor, să lăsăm gîlceava. Acum, că-i dus dintre noi, îl respectăm cu toţii — chiar şi conservatorii — adăugă, întorcîndu-se către domnul Crofton.

„Poc!"

Din sticla domnului Crofton zburase dopul zăbavnic. Domnul Crofton se ridică de pe ladă şi se duse spre sobă. Cînd se întoarse cu captura lui, rosti cu glas grav:

— Partidul nostru îl respectă, pentru că a fost un gentleman.

— Aşa e, Crofton! spuse domnul Henchy cu înfocare. A fost singurul bărbat care-a ştiut să domesticească menajeria. „Jos, cîinilor, cu botul pe labe, javrelor!" Aşa-i trata. Hai' năuntru, Joe! Hai, vino-ncoa'! strigă, dînd cu ochii de domnul Hynes, care sta-n prag.

Domnul Hynes intră, cu pas rar.

— Mai deschide o sticlă de bere, Jack! ceru domnul Henchy. Iar am uitat că n-avem tirbuşon! Hai dă una 'ncoa, s-o pun la foc!

Bătrînul îi întinse o sticlă, pe care domnul Henchy o aşeză la căldură.

— Şezi, Joe, îl îmbie domnul O'Connor pe domnul Hynes, tocmai vorbeam de şef.

— Da, da! întări domnul Henchy.

Domnul Hynes se aşeză pe marginea mesei, lîngă domnul Lyons, şi nu scoase o vorbă.

— Uite unu', spuse domnul Henchy, care nu s-a dezis de dînsu'. Da, Dumnezeu mi-i martor, ce-i drept e drept, Joe! Tu, unu', Dumnezeu mi-e martor, ai ţinut cu el pîn-la urmă, ca un om dintr-o bucată!

— A, Joe! interveni brusc domnul O'Connor. Dă-ne chestia aia pe care-ai scris-o, ţii minte? O ai la tine?

— Aşa, aşa! făcu domnul Henchy. Hai, fă-te-ncoa cu ea. Ai auzit-o vreodată, Crofton? Ascultă aici: e o chestie splendidă.

— Hai, stărui domnul O'Connor.

— Dă-i drumul, Joe !

Domnul Hynes părea să nu-şi amintească îndată bucata la care se refereau, dar după ce reflectă cîtva timp, zise:

— A, aceea... Da... sigur... s-a învechit acuma.

— Hai, omule, zi! îl îndemnă domnul O'Connor.

— Sst, sst, făcu domnul Henchy. Hai, Joe! Domnul Hynes mai şovăi puţin. Apoi, în tăcerea ce se aşternea, îşi scoase pălăria, o puse pe masă şi se ridică în picioare. Părea să repete în gînd. După o pauză cam lungă, anunţă:

La Moartea lui Parnell 6 octombrie, l89l

Îşi drese de vreo două ori glasul şi începu să recite:

E mort. Neîncoronatul nostru rege-i mort. Irlanda,

vai, cu jale şi mîhnire plînge,

Căci zace mort acel pe care numai banda

crudă a ipocriţilor de astăzi îl putu înfrînge.

Zace răpus de ceata laşă a cîinilor cărora faimă el le dărui,

din pulbere 'nălţîndu-i;

Nădejdile Irlandei, ş-ale Irlandei visuri

Se vestejesc acum ca florile-n coşciugu-i

În palat, căsuţă simplă ori bordei umil,

Azi fiecărui irlandez de-amar venin

I-e copleşită inima — că dus e cel

Ce ne-ar fi făurit un alt destin.

La slavă el ar fi adus Irlanda,

De steagul verde mîndru ar fi fluturat în vînt

Bărbaţii ei de stat, şi barzii, şi oştenii,

I-ar fi ştiut toate popoarele de pe pămînt.

El Libertatea o visa (o, doar un vis fii !)

Aprig luptînd a-l împlini,

înaltul idol cînd atins era să-l vadă,

De ce-a iubit, Trădarea-l despărţi.

Ruşine mîinilor mîrşave, laşe,

Ce l-au lovit pe Domnul lor, sau c-un sărut,

Gloatei de popi servili şi gălăgioşi ce niciodată

Nu-l îndrăgiră, grabnic l-au vîndut.

Piară-n ruşine-n veci memoria

Acelor ticăloşi ce-au încercat

Să murdărească înaltul nume al celui mîndru,

Care semeţ din preajma sa i-a aruncat.

Căzu cum cad puternicii

Pînă la urmă, senin, ne-nfricoşat, l-aflară.

şi moartea l-a alăturat acum, pe veci,

Eroilor Irlandei de-odinioară.

Nu-i stingheriţi odihna cu zvoană de gîlceavă!

Paşnic el doarme—nicio umbră de chin uman

Ori sfîntă rîvnă nu-l mai îmboldeşte

Spre-al înălţării luminos liman.

Voia-şi făcură — şi l-au înjosit  

Dar ia aminte, Irlanda mea,

spiritul lui ca Fenixul din flăcări s-ar putea

Să se ridice, la ivirea soarelui,

În ziua cînd domni-va Libertatea, în sfîrşit.

Şi-n acea zi, Irlanda, gîndind pios la el,

în cupa bucuriei plină, răscumpărare înălţa-va.

Doar o mîhnire — amintirea acelui ce a fost Parnell.

Domnul Hynes se aşeză iar la locul lui, pe masă. După ce sfîrşise de recitat, se lăsă tăcere. Urmă un ropot de aplauze; bătu din palme chiar şi domnul Lyons. Aplauzele continuară cîtăva vreme. Cînd conteniră, auditorii băură în tăcere din sticlele lor.

„Poc!"

Sărise şi dopul din sticla domnului Hynes, dar domnul Hynes continua să şadă pe marginea mesei, cu faţa îmbujorată şi cu capul gol. Părea să nu fi auzit invitaţia.

— Măi Joe, omule! zise domnul O'Connor, scotînd punga de tutun şi foiţa pentru ţigări, ca să-şi ascundă mai bine emoţia.

— Ce zici de asta, Crofton? strigă domnul Henchy. Frumos, ai? Ce zici?

Crofton zise că era o foarte frumoasă bucată literară.

Din volumul Dubliners al lui James Joyce

<Note>

1.   „Ziua Iederei" este ziua aniversării morţii lui Charles Steward Parnell (l846-l89l), luptător pentru îmbunătăţirea stărilor din Irlanda şi conducător al Partidului Naţionalist Irlandez. După o lungă persecuţie din partea stăpînirii engleze, Parnell a fost doborît, cu ajutorul activ al Partidului Clerical Irlandez, şi definitiv discreditat în ochii mulţimii bigote şi puritane, prin „scandalul O'Shea" (divulgarea relaţiilor adultere cu doamna Kitty O'Shea). Partizanii rămaşi credincioşi memoriei sale purtau la butonieră o simbolică frunză de iederă.

2.   Eduard Rex - Referire la Eduard al VII-lea, regele Angliei între l90l şi l9l0, fiu al reginei Victoria şi al prinţului german Albert de Saxa-Coburg-Gotha.