Când constat cum realitatea imită literatura într-un mod agasant, îmi
amintesc de o întâmplare.
Mă
aflam într-un bistrou și aveam în față o cafea. În momentul când din băutura
mea nu mai rămăsese decât „plaja zaţului”, umedă, dezolant dezgolită de un reflux neiertător
(acesta a fost un concetto scuzabil, menit să îndulcească banalitatea unui
început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slab, cu ochii
sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de maniere apreciată de mine drept un semn de
vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi
a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi
despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi
politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a
părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul
bătrân”. Mi-am zis că acesta s-a apropiat de mine mânat probabil de vreuna
dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte
mi-a apărut o ipoteză: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai
mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el
atât timp cât va fi necesar.
”Nu trebuie să te temi, dragul meu, mi-a spus,
deodată patern. Sunt un om ca toţi oamenii. Şi m-am apropiat de tine – până în
acel moment îmi spusese dumneata – numai pentru că ştiu că vei folosi bine ceea
ce îți voi povesti.”
”Cum s-o folosesc bine?”
Aveam toate motivele să mă mir. Nu eram decât
student la filologie şi şahist de mâna a doua. Un jucător devenit candidat de
maestru doar la douăzeci de ani, iar la douăzeci şi doi, cât aveam eu în acel
moment, se căzneşte să devină maestru. Publicasem vreo două-trei povestiri prin
nişte reviste literare, dar asta nu însemna nimic.
”Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Aveai
acolo o istorisire. Mi-a plăcut. Acum, zărindu-te aici, m-am decis să îţi vând
un pont. (Rostind răsuflata expresie argotică, cel de lângă mine a avut o
scurtă grimasă de satisfacţie senilă, repede ştearsă). Poate te inspiră şi mai
scrii ceva.”
”Cum,
m-am mirat eu într-un mod excesiv, m-ai recunoscut după poza din revistă. Ai o
asemenea memorie vizuală?”
El a trecut, cu dezinvoltură, peste întrebarea
mea:
”Băiete, din textul respectiv am dedus că te
preocupă şahul şi ai un anumit respect pentru acest nobil joc. Aşa este? Sau
cumva m-am înşelat şi aluzia din povestire nu era decât o ironie?”
”Nu era o ironie. Iubesc şahul.”
”Şi tot de acolo am priceput că nu te limitezi
doar la partide uşoare, între amici sau recenţi cunoscuţi, prin parcuri sau
altundeva. Pe scurt, eşti jucător de concurs. Ai categoria întâi sau poate
chiar ai atins nivelul de CM. Cum stai?
”Am atins nivelul de CM.”
În glasul meu a răsunat melancolia clasică a
jucătorului plafonat.
”Ei bine, a continuat energic companionul meu,
află că eu am fost mare maestru. De fapt, încă mai sunt, fiindcă acest titlu,
după cum probabil ştii, nu se pierde, se acordă pe viaţă.”
L-am aţintit cu ochii rotunjiţi de uimire
juvenilă. Pentru orice şahist aflat undeva pe primele trepte ale consacrării,
sintagma „mare maestru” este ceva analog cu „general” pentru un locotenent.
”Numele meu nu interesează, a continuat. În
întâlnirea noastră de azi eu nu joc decât rolul de rapsod menit să tot repete
nişte poeme pentru a le feri de uitare.”
”Nu
vă supăraţi, am devenit eu aproape slugarnic, aş vrea să vă rog ceva.”
”Roagă-mă!”
”Dacă dumneavoastră sunteţi mare maestru,
atunci…”
M-am poticnit, cuprins pe neaşteptate de
sfiiciune.
”Atunci, m-a completat el cu bunăvoinţă, o să
fiu în stare să trec un test… Da? Asta doreai să zici?”
”Chiar asta, am recunoscut, ruşinat. Uitaţi, eu
o să vă spun o variantă, iar dumneavoastră o să îmi spuneţi ce mutare ar fi cea
mai bună la un moment dat. De acord?”
”Te ascult.”
”Uitaţi, vă rog. Este ceva din siciliană. Vă
rog să fiţi atent! E patru, c5, cal f3, cal c6, d4, c ia la d4, cal ia la d4,
cal f6, cal c3, e5…”
”Lasker, a mormăit bătrânul.”
Privirile lui se fixaseră undeva spre mijlocul
măsuţei, de parcă o tablă de şah, cu piese cu tot, s-ar fi aflat în faţa
noastră.
”Da. Lasker a fost primul. Să vedem mai
departe. Cal b5, d6, a4, a5, cal a3, nebun e6, nebun c4. Ce este cel mai bine pentru
negru, acum?”
”Planul cu a4, a zis fără nici o ezitare
recentul meu cunoscut, este interesant, dar prea lent, după părerea mea. Oricum
ar fi, cred că răspunsul negrului nu poate fi decât turn c8, fără nicio teamă
de schimbul la e6. Credeam că o să-mi pui o întrebare mai dificilă. Asta este o
bagatelă. Mi-am zis că o să-mi dai spre rezolvare un studiu diabolic. Dragă, a
reluat el înveselit, eu nu mai am timp să mint. Sunt silit să spun adevărul.
Mi-ai dat un test, l-am trecut. Acum eşti dispus să asculţi povestea mea? Şi în
plus, eşti de acord să-mi promiţi ceva?”
”Ce
să vă promit?”
”Să-mi promiţi că o vei scrie,
povestirea. Poate nu repede. Măcar peste câţiva ani, când vei învăţa mai mult
meşteşugul acesta. Un meşteşug, adăugat el mai mult pentru sine, ce altceva?
Defel uşor.”
Simţindu-mă, pentru moment, personajul unei
intrigi romantice, am spus, nu fără o notă de patetism în glas:
”Promit.”
Cu greu am reuşit să-mi reprim impulsul de a-i
atinge mâna uşor deformată.
”Bine. Atunci, ascultă! Eu am călătorit mult în
viaţa mea. Mai întâi, pe la tot felul de turnee, iar apoi mânat de alte
interese. O mică parte din viaţă mi-am petrecut-o într-un fel foarte curios,
extraordinar de curios, de bizar. Despre această perioadă aş vrea să îţi relatez.
Nu va fi o istorisire detaliată, nu avem vreme pentru aşa ceva. Şi probabil că
tu nici n-ai avea răbdarea necesară.
Am făcut semne energice: nici nu poate fi vorba
de așa ceva, pacienţa şi curiozitatea îmi sunt de fier.
”O să mă opresc doar la esenţă, la structurile
mişcătoare urmărite de mine. Zici că te interesează… Probabil că vei dori să
afli unele amănunte, detalii, cum să le zic, tehnice. Crede-mă, acestea nu
ţi-ar fi de mare folos. De altfel, atunci când vei transforma istorisirea mea
într-o povestire sau chiar într-un roman, ai toată libertatea în ceea ce
priveşte mărunţişurile, elementele de decor, de recuzită.
S-a mişcat în scaun, s-a uitat pofticios spre
ceaşca mea golită, apoi m-a privit rugător.
”Doriţi o cafea? l-am întrebat, ridicându-mă
mai rapid decât ar fi fost cazul.”
A încuviinţat, iar eu am adus ceea ce era de
adus.
”Să nu îmi ceri detalii cosmografice. Te rog!
Mulţumeşte-te cu precizarea că lumea despre care îţi voi vorbi se află într-un
alt sistem solar.”
Am rămas amândoi pe gânduri. Avea un fel
neobişnuit de a bea cafea, cu înghiţituri incredibil de mici. Parcă doar săruta
lichidul din ceașcă.
”Imaginează-ţi, prin urmare, o planetă populată
de fiinţe inteligente, cu aspect uman, având o organizare socială asemănătoare cu
a noastră. Fiinţe cu o tehnologie mult mai evoluată decât aceea a pământenilor.
Pe respectiva planetă ajunge la un moment dat un pământean, bun cunoscător al
jocului de șah, subsemnatul. Localnicii ştiau foarte multe lucruri, dar nu şi
să joace şah. Ce se întâmplă? Nu mă îndoiesc de faptul că ai fi în stare să
produci unele deducţii foarte corecte, pornind de la unele întâmplări analoage.
Că doar cunoşti, episoade de acest gen apar în unele dintre vechile povestiri
despre şah. Mai întâi, pasiunea pentru joc a unui număr destul de mic de oameni.
Hai să le zicem oameni, pentru simplificare. Aceştia ajung să formeze ceva în
genul unei mafii. Un timp, doar o minoritate joacă şah. Apoi urmează o explozie
a interesului pentru şah. Precum o gripă indiferentă la grade şi ierarhii,
pasiunea, hobby-ul contaminează cele mai înalte piscuri sociale, atingându-l în
cele din urmă pe însuşi pantocratorul planetei. Nu găsesc un alt termen mai
potrivit pentru a-i sugera omnipotenţa. Acesta din urmă îşi descoperă o imensă
pasiune pentru jocul respectiv, defel deplasată, cunoscut fiind faptul că
şahul, joc strategic, a fost îndrăgit de mulţi mari şefi.”
”Până aici, toate bune, ca să zic aşa. Ce a
urmat? Vrând-nevrând, eu eram cel mai
bun jucător al planetei. Se iviseră nişte tineri extrem de talentaţi, dar
handicapul lipsei de cultură şahistă era greu de depăşit. Astfel am devenit
partener de joc, dar şi antrenor al pantocratorului. Ciudată postură!”
”Cum era respectivul? am profitat eu de o mică
pauză.”
”O
fiinţă agreabilă. Să nu te îndoieşti de asta. Era extrem de politicos, iar
inteligenţa lui se situa deasupra
mediei. Pe de altă parte, întotdeauna mi-a sugerat o felină îmblânzită, în
sensul că o ameninţare latentă se putea simţi în absolut toate cuvintele şi
gesturile sale. Cât de fină era respectiva ameninţare! Precum boarea unui
parfum, aproape visată de subtilă ce este!”
”Vasăzică şi dumneavoastră sunteţi puţin
literat, poet! m-am înveselit eu, recăpătîndu-mi pentru o clipă dezinvoltura de
la început, când îl considerasem un pisălog de duzină.”
”Cine nu este? a filozofat el. Să nu ne
împotmolim însă în digresiuni. Să revenim. În scurt timp, respectivul a înţeles
suficient jocul pentru a reuşi să câştige partide la cei din anturajul său. Iar
cu mine a reuşit o serie onorantă de remize. Nu intră în discuţie cât de autentice
au fost acele remize.”
”Altceva, acum. Să ştii că am întâmpinat
grozave dificultăţi când am încercat să-l fac să priceapă mentalitatea
pământenilor în legătură cu jocul de şah şi, în general, cu jocurile. În ciuda
tuturor eforturilor mele, a continuat să mă considere un general de un fel mai
special. N-am reuşit să-l fac să înţeleagă că ierarhia titlurilor şahiste, unde
eu mă situam la nivelul al doilea – pe primul aflându-se actualul sau foştii
campioni mondiali – nu este decât un act organizatoric, menit să ordoneze
mulţimea jucătorilor de concurs, codificându-le forţa de joc.”
”De la neputinţa pantocratorului de a face o
deosebire între realitate şi joc s-a ajuns la ideea şahului real, un joc
transformat într-o realitate obiectivă, capabil să intervină în viețile
oamenilor. Există niște similitudini în istoria noastră. În niște povestiri
vechi se relatează cum un bun şahist şi-a salvat viaţa câştigând o partidă
decisivă… Acolo, în lumea condusă de pantocrator, a apărut mai întâi ideea unor
concursuri având structura turnirurilor sau mai degrabă a luptelor de
gladiatori. Se pare că felul de a fi al acelor oameni se potrivea foarte bine
cu riscul. Am asistat la partide-dueluri, sfârşite de regulă cu executarea
perdantului. În cazul remizelor nu murea nimeni, era ca şi cum doi vechi
duelişti cu pistolul se decid să-şi strângă mâinile, după ce au tras în vânt.”
”Pantocratorul era un om fără astâmpăr. Nu era
zi să nu inventeze ceva în materie de perfecţionare a jocului, a legăturilor acestuia
cu vieţile omeneşti. În mintea lui diabolică s-a ivit ideea că partida de şah
trebuie să devină echivalentul destinului. O precizare: era vorba de partidele
lui. La urma urmelor, el însuşi era destinul acelei lumi ciudate. Da, s-a
gândit la partide capabile să echivaleze destinul. Cum aţi dori să procedaţi?
l-am întrebat prevenitor, nu cumva să îl supăr. Nu ştiu nici eu, a recunoscut. Cred
totuși că încep să-mi dau seama cum ar trebui să se petreacă lucrurile.
Într-adevăr, n-a trecut multă vreme şi el a imaginat şahul-destin, un joc legat
mult mai profund cu realitatea erau. Diversele nivele erau dictate de un sistem
de echivalenţe. Cum lumea era împărţită în regiuni administrative, s-a trecut
la partide jucate între acestea. Nivelul foarte ridicat al civilizaţiei
tehnologice permitea performanţe de neimaginat pe Pământ. Nu era vorba despre
înfruntări de felul celor cunoscute de noi, cu un număr oarecare de perechi,
jucând în mod independent. Nu, era cu totul altfel. Creierii jucătorilor
fiecărei echipe erau interconectaţi. Se obţineau astfel un fel de partide în
consultaţie. Acest sistem nu a dus la creşteri spectaculoase ale forţei de joc.
Probabil, se petrecea un fenomen de depersonalizare. Adiţionarea mărea doar
forţa de calcul, dar nu avea efecte pozitive în ceea ce privea celelalte
calităţi necesare unui bun jucător.”
”Mărturisesc, nu sunt sigur dacă tocmai aşa
stăteau lucrurile. Poate că jucătorii unei regiuni erau solidari doar în ceea
ce priveşte rezultatele partidelor, dar nu şi în privinţa desfăşurării jocului.
Cert este doar faptul că aceste partide erau surogate de destin. Diversele lor
etape aveau echivalenţe pe planul vieţilor reale ale oamenilor. Şi nu numai ale
celor direct angrenaţi, ci ale tuturor, indiferent de vârstă. Să îţi dau câteva
exemple, pentru ca să pricepi mai bine. Partida se desfăşura ca un război
veritabil. O gafă în deschidere ducea la decimarea populaţiei unui oraş, de
către o molimă brusc apărută. O contra-gafă, în stare să determine echilibrarea
partidei, stopa molima, dar morţii rămâneau morţi. Intrarea într-o poziţie
pierdută ducea la dărâmarea unui baraj şi înecarea unor localităţi, cu toate
consecinţele reale. Pierderea partidei putea să conducă la producerea unui
seism dirijat, care afecta în mod strict doar regiunea perdantă. Nu ştiu cum
erau puse în practică toate acestea. Oricum, totul era computerizat. Să nu uit!
Supercalculatorul, aliatul fidel al pantocratorului, era imprevizibil ca o
femeie. Pedepsele și recompensele nu erau dinainte cunoscute. Oricum,
surprizele făcute învinşilor nu erau niciodată plăcute. Îţi las şansa de a
completa singur lista cadourilor rezervate câştigătorilor. Mă limitez la un
singur exemplu: pentru o combinaţie reuşită, o foarte bogată recoltă de fructe.
Observi? Într-o asemenea situație nu mai era vorba despre tehnologie. Mă întreb
dacă nu cumva toată acea lume era virtuală, iar eu am avut un fel de vis.”
”Mai departe, dragul meu. Ascultă şi încheierea
micii mele istorisiri. A venit şi ziua când pantocratorul, transfigurat de o
bucurie înfiorătoare, mi-a comunicat că a găsit soluţia finală. Ea prevedea o
partidă a partidelor, pe care el însuşi, marele şef, urma să o joace împotriva
întregii lumi. Prin lume înţeleg, după cum am precizat la început, planeta condusă
de elevul meu; stăpânită, de fapt.”
Bătrânul a tăcut şi pe faţa lui a apărut
expresia unei satisfacţii întineritoare. Nu mi-am amintit, pe moment, unde mai
văzusem ceva asemănător. Imediat m-am lămurit: aşa arătau feţele jucătorilor de
şah vârstnici, după ce le reuşea vreo combinaţie sau manevră.
”Şi acum să te ţii bine, fiindcă urmează
culminaţia. Da, tinere prieten, partida a avut loc. De o parte, pantocratorul,
opuşi lui, toţi ceilalţi. Supercalculatorul pregătise o surpriză, așa se
zvonea. N-am avut cum să mă informez în privinţa acesteia. Poziţia mea de
antrenor şi de partener al marelui şef nu era de natură să-mi asigure simpati
supușilor.”
”Partida s-a desfăşurat în cabinetul
pantocratorului. Adversarii nu erau de faţă, fireşte. Nu putea fi adusă o lume
întreagă într-un birou. Mutările erau transmise. S-a jucat o siciliană destul
de rudimentară. Era exclusă exprimarea vreunei sugestii din partea mea. La un
moment dat, pantocratorul părea că a obţinut o poziţie câştigătoare şi că
partida se va decide destul de repede.”
Probabil mânat de o superbie idioată, elevul
meu a făcut însă un sacrificiu incorect. Cu o clipă înainte de a muta, şi-a
întors privirile spre mine, ca şi cum ar fi dorit să-mi ceară sfatul. Am rămas
ca de piatră. Nu făceam decât să urmez indicaţia lui expresă, nimic altceva.
Când a atins piesa, un cal care lua un pion de la e6, am văzut, într-o
străfulgerare: greşea. În următoarele secunde mi-am verificat intuiţia. Negrul
avea la dispoziţie o mutare de apărare aparent paradoxală, dar suficientă.
Lumea s-a gândit foarte mult, fiind gata gata să intre în criză de timp.
Simţeam nevoia să-mi urlu sfatul: acceptaţi sacrificiul, veţi câştiga. Am
tăcut. Lumea nu a greşit. După vreo patru mutări s-a văzut clar că albul este
pierdut. Brusc, am început să îl privesc pe pantocrator ca şi cum ar fi fost o
insectă curioasă, aflată într-o agitaţie sterilă. A mai rezistat, totuşi, vreo
douăzeci de mutări. Asta fiindcă rezultase un final de turnuri. În clipa când a
cedat, s-a auzit parcă un plesnet de bici, iar din el nu a mai rămas decât un
norişor de fum, încet risipindu-se.”
Adresându-mi un gest de adio, bătrânul s-a ridicat şi, încet,
atins parcă de istovirea diagnosticată de mine când îl cunoscusem, m-a
abandonat.
Foarte bună povestirea!
RăspundețiȘtergere