O scrisoare de dragoste a lui Buzzati

Enrico Rocco, de treizeci şi unu de ani, administra­torul unei firme de comerţ, îndrăgostit, se închise în biroul său; gândul la ea devenise atât de puternic şi de chinuitor, încât îşi găsi curajul. Avea să-i scrie, dincolo de orice orgoliu şi de orice jenă.

„Distinsă domnişoară", începu şi doar la gândul că acele semne lăsate de vârful peniţei pe hârtie vor fi văzute de ea, inima începu să-i bată nebuneşte. „Stimată Ornella, Iubita mea, Suflet drag, Lumină, Focule care mă arzi, Obsesie a nopţilor mele, Zâmbet, Floare, Iubire... "

Intră Hermes, curierul:

— Scuzaţi-mă, domnule Rocco, vă caută un domn, este dincolo. (Se uită pe o carte de vizită). Se numeşte Manfredini.

— Manfredini? Cum? Habar n-am cine e. Şi-apoi, n-am timp acum, am o treabă foarte urgentă. Să vină mâine sau altă dată.

— Cred că e croitorul, domnule Rocco, trebuie că a venit pentru probă...

— A... Manfredini! Bine, spune-i să vină mâine.

— Da, domnule, dar a spus că dumneavoastră l-aţi chemat.

— E drept, e drept... (oftă)... haide, cheamă-l, dar spune-i să se grăbească, două secunde.

Intră croitorul Manfredini cu haina. Un simu­lacru de probă; îmbrăcă haina câteva momente,

apoi o dădu jos, cât să facă doar două-trei semne cu creta.

— Scuzaţi-mă, ştiţi, mă ocup de o treabă foarte urgentă. La revedere, domnule Manfredini.

Cu lăcomie se întoarse la birou, se apucă din nou de scris: „Suflet Sfânt, Fiinţă iubită, unde eşti în clipa asta? Ce faci? Mă gândesc la tine cu atâta ardoare, încât e cu neputinţă ca iubirea mea să nu te ajungă, chiar de eşti aşa departe, tocmai în celălalt colţ al oraşului, care îmi pare o insulă pierdută dincolo de mări... " (Ce ciudat, se gândea în timpul ăsta, cum se explică faptul că un bărbat practic cum sunt eu, un organizator de activităţi comerciale, dintr-o dată se apucă să scrie ase­menea lucruri? Să fie un soi de nebunie?)

În momentul acela, telefonul de lângă el începu să sune. Fu ca şi cum un ferăstrău de fier rece ca gheaţa i-ar fi trecut brusc pe şira spinării. Bolborosi:

— Alo?

— Buuuună, îi răspunse un mieunat feminin molatic. Ce mai voce... Am nimerit prost, după cum văd.

— Cu cine vorbesc? întrebă el.

— Uf, eşti chiar nesuferit azi, vezi că...

— Cu cine vorbesc?

— Aşteaptă măcar să-ţi...

Puse receptorul în furcă, apucă din nou stiloul.

„Ştii, Iubirea mea", scrise, „afară e o ceaţă umedă, rece, plină de păcură şi de miasme, dar ştii că eu o invidiez? Ştii că aş face chiar acum schim... "

Ţârr, telefonul. Avu o tresărire, ca o descărcare de două sute de mii de volţi.

— Alo?

— Dar, Enrico! era vocea de adineauri. Am venit în oraş special ca să te salut şi tu...

Se clătină, resimţind şocul. Era Franca, verişoara lui, o fată de treabă, chiar drăguţă, care îi făcea curte de câteva luni, cine poate să ştie ce-şi pusese în cap. Femeile au faimă de plăsmuitoare de romane neverosimile. Bineînţeles, era imposibil s-o trimită politicos la plimbare. Dar rezistă. Orice, numai să termine scrisoa­rea aceea. Era singura cale pentru a potoli focul ce-l mistuia pe dinăuntru, scriindu-i Ornellei avea senzaţia că intră oarecum în viaţa ei, poate că ea va citi până la sfârşit, poate că va zâmbi, poate că va băga scrisoarea în poşetă, hârtia pe care el o umplea cu fraze fără noimă peste puţine ceasuri se va afla în contact cu micile şi delicatele lucruri parfumate care îi aparţineau în chip atât de minunat, cu creionul de buze, cu batista brodată, cu fleacurile enigmatice încărcate de intimităţi tulburătoare. Şi acum, uite că vine Franca să-l zăpăcească.

— Auzi, Enrico, întrebă vocea tărăgănată, vrei să vin să te iau de la birou ?

— Nu, nu, iartă-mă, acum am o grămadă de treburi.

— Haide, spune-mi direct, dacă te plictisesc; s-o lăsăm baltă. La revedere!

— Of, Doamne, ce repede te superi. Am treabă, ţi-am spus. Uite, vino mai târziu.

— Mai târziu, când?

— Vino... Vino peste două ore.

Trânti receptorul în furcă, i se părea că a pierdut un timp ce nu mai putea fi recuperat, scrisoarea trebuia pusă la poştă până la ora unu, altfel ar fi ajuns la destinaţie a doua zi. Nu, nu, avea s-o expedieze prin curier.

„...aş face chiar acum schimb cu ea", scria, „când mă gândesc că ceaţa îţi învăluie casa şi unduieşte prin faţa camerei tale şi, dacă ar avea ochi - cine ştie, poate că şi ceaţa vede - te-ar putea contempla prin fereastră. Şi crezi că nu există o crăpătură, un interstiţiu subţire prin care să intre? O adiere neînsemnată, nimic mai mult, o răsuflare slabă de puf, impalpabilă, care să te mângâie? Îi e de-ajuns atât de puţin cetii, îi e de-ajuns atât de puţin iub... "

Mesagerul Hermes era în uşă:

— Scuzaţi-mă...

— Ţi-am spus deja, am o lucrare urgentă, nu sunt  aici  pentru  nimeni,  spune-le  să  revină diseară.

— Dar...

— Dar ce ?

— Jos este domnul Invernizzi, vă aşteaptă în maşină.

La naiba, Invernizzi, inspecţia la depozitul unde avusese loc un început de incendiu, întâl­nirea cu experţii, la naiba, nici nu se mai gândise la asta, uitase cu desăvârşire. Şi nu era nici o portiţă de scăpare.

Chinul care îl măcina pe dinăuntru, chiar la nivelul sternului, deveni de nesuportat. Să se prefacă bolnav? Imposibil. Să termine scrisoarea aşa cum era? Dar mai avea să-i spună atâtea lucruri, atâtea lucruri extrem de importante. Descurajat, închise foaia într-un sertar. Îşi luă paltonul şi plecă, singura şansă era să încerce să termine repede. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşea să se întoarcă în jumătate de oră.

Se întoarse la unu fără douăzeci. Zări trei-patru oameni în sala de aşteptare. Gâfâind, se ferecă în birou, se aşeză la masă, deschise sertarul, scrisoarea nu mai era.

Clocotul inimii aproape îi tăie răsuflarea. Cine putea să cotrobăie prin sertar? Sau se înşela? Deschise febril celelalte sertare, unul după altul.

Slavă cerului! Se înşelase, scrisoarea era acolo. Dar era imposibil să o pună la poştă până la ora unu. Nu-i nimic — şi raţionamentele (pentru o chestiune atât de simplă şi banală) se învălmă­şeau în mintea sa clocotitoare, alternând istovitor cu teama şi speranţa —, nu-i nimic, dacă o expedia prin curier izbutea să prindă ultima tură de seară, sau... încă şi mai bine, i-o dădea lui Hermes să o ducă el, nu, nu, mai bine să nu-l implice pe curier într-o chestiune delicată, avea s-o ducă el personal.

„...îi e de-ajuns atât de puţin iubirii", scrise, „ca să învingă spaţiul şi să depăşeas..."

Ţârr, telefonul, cu furie. Fără să lase stiloul, smulse receptorul cu stânga.

— Alo?

— Alo, aici secretara Excelenţei Sale, domnul Tracchi.

— Spuneţi, spuneţi.

— În legătură cu licenţa aceea de import, referitoare la transportul de cabluri...

Iată-l prins în cursă. Era vorba de o afacere extrem de importantă, viitorul său depindea de ea. Discuţia dură douăzeci de minute.

„...să depăşească", scrise, „zidul chinezesc. O, iubită Orn..."

Curierul era din nou la uşă. El îi atacă cu sălbăticie:

— Ai înţeles sau nu că nu pot primi pe nimeni ?

— Dar e ins...

— Pe nimeni, pe niiiiiiimeni! urlă turbat.

— Inspectorul de la Garda Financiară spune că are întâlnire.

Simţi că-l lasă puterile. Să-l trimită înapoi pe inspector ar fî fost o nebunie, o sinucidere, ruina. Îl primi pe inspector.

Este l:35. Dincolo se află verişoara Franca, aşteaptă de trei sferturi de oră. Şi mai este inginerul Stolz, venit special de la Geneva. Şi avocatul Messumeci, pentru problema descărcătorilor. Şi infirmiera care vine în fiecare zi să-i facă injecţiile.

„Oh, iubită Ornella", scrie cu furia naufra­giatului peste care se abat valuri tot mai mari şi mai nimicitoare.

Telefonul:

— La telefon comandorul Stazi de la Ministerul Comerţului.

Telefonul:

— La telefon secretarul Confederaţiei Sindi­catelor...

„Oh, dulcea mea Ornella", scrie, „aş vrea să şt... " Mesagerul Hermes la uşă, îl anunţă pe domnul B., vice-prefectul.

„...să ştii", scrie, „câ..." Telefonul:

— La telefon şeful Statului Major General. Telefonul:

— La telefon secretarul particular al Emi­nenţei Sale arhiepiscopul...

„când te v...", scrie febril, cu ultima suflare.

Ţârr, ţârr, telefonul:

— La telefon preşedintele Curţii de Apel. Alo! Alo!

— La  telefon  Consiliul  Suprem,  senatorul Cormorano în persoană.

— Alo! Alo!

— La telefon primul aghiotant al Maiestăţii Sale împăratul...

Copleşit, lăsat în voia talazurilor.

— Alo, alo! Da, eu sunt, mulţumesc, Excelenţă, vă sunt deosebit de îndatorat!... Da, imediat, acum, da, domnule general, mă voi ocupa fără îndoială, şi mii de mulţumiri... Alo, alo! Desigur, Maiestate, negreşit, mă plec cu supunere (stiloul, părăsit, se rostogoli încet până la marginea mesei, se opri o clipă  în  echilibru,  căzu  deodată,  îndoindu-şi peniţa, şi rămase acolo să zacă)... Vă rog, poftiţi, bineînţeles, intraţi, intraţi, nu, dacă-mi permiteţi, poate e mai bine să luaţi loc în fotoliu, e mai comod, dar ce onoare neaşteptată, absolut, tocmai, oh, mulţumesc, o cafea, o ţigară?...

Cât dură tot vârtejul? Ore, zile, luni, milenii? La lăsarea nopţii se văzu singur, în sfârşit.

Dar, înainte să plece de la lucru, încercă să facă puţină ordine în muntele de hârţoage, dosare, proiecte, protocoale care se strânseseră pe birou. Sub teancul imens găsi o foaie de hârtie fără antet, scrisă de mână. Îşi recunoscu scrisul. 

Curios, citi. „Ce tâmpenii, ce idioţii ridicole. Oare când le-oi fi scris?", se întrebă, căutând în zadar printre amintiri, cu un sentiment de jenă şi de descumpănire pe care nu-l mai încercase vreo­dată, şi îşi trecu mâna prin părul deja încărunţit. „Când am putut să scriu asemenea prostii? Şi cine era Ornella asta?"