Povestiri din volumul Cuore (1)

Micul patriot padovan

Nu, n-am să fiu niciodată printre ultimii din clasă, dar cred că m-aş duce mult mai bucuros la scoală dacă învăţătorul ne-ar mai spune şi altădată o poveste ca cea de azi. Din cîte am priceput, o să ne istorisească una în fiecare lună. Pe urmă ne va da s-o scriem. De fiece dată o să ne povestească o istorioară care s-a petrecut cu adevărat şi în care va fi vorba de fapta bună a unui copil.

Povestea de azi se intitulează: Micul patriot padovan.  Şi acum, iată întîmplarea: 

Odată, o corabie franceză a plecat din Barcelona, oraş  în Spania, îndreptîndu-se spre Genova şi avînd la bord francezi, italieni, spanioli şi elveţieni. Prin­tre ei se afla şi un băieţel de unsprezece ani, care călătorea singur. Era îmbrăcat sărăcăcios şi stătea deoparte, ca o sălbătăciune, privind încruntat. Şi avea tot dreptul să se uite urît.

Cu doi ani fn urmă, părinţii lui, ţărani de prin împrejurimile Padovei, îl vînduseră stâpînului unui circ. Acesta, după ce-l învăţase mai întîi să joace, cărîndu-i pumni cu nemiluita, călcîndu-1 în picioare si ţinîndu-l nemîncat, îl purtase apoi prin Franţa şi Spania, snopindu-l în bătăi şi lăsîndu-1 mai tot­deauna flămînd. Cînd a sosit la Barcelona, băiatul, care nu mai putea să îndure nici pumnii, nici foamea şi care ajunsese într-un hal fără hal, fugi de la stâpînul său şi ceru ajutor consulului italian. Consulul, înduioşat, îl îmbarcă pe corabia pe care se afla acum şi-i dădu şi o scrisoare către prefectul poliţiei din Genova, cu rugămintea de a-1 duce înapoi pă­rinţilor lui: da, părinţilor lui care-1 vînduseră ca pe-o biată vită de povară!

Sărmanul copil era numai piele şi os şi curgeau zdrenţele de pe el. I se dăduse un culcuş într-o cabină de a doua. Toată lumea se uita la el, cîte unul îi mai spunea o vorbă, dar el nu răspundea nimic nimănui. Ii ura şi-i dispreţuia pe toţi, atît îl înrăiseră şi îl înăcriseră lipsurile şi nedreptatea. Pînă la urmă însă, trei călători, mai răbdători decît ceilalţi, izbutiră să-l facă să vorbească, şi bietul copil, într-un sălbatic amestec de cuvinte veneţiene, spaniole şi franceze, îşi istorisi toată viaţa. Cei trei călători nu erau italieni, dar îl înţeleseră şi, mai de milă, mai din pricina vinului pe oare-1 băuseră, îi dădură cîţiva gologani şi-l îndemnară să le mai povestească şi altele. In clipa aceea intrară în sală nişte doamne; atunci toţi trei, ca să facă pe grozavii, începură să strige, dîndu-i mereu alţi bani: „Ia-i şi pe-ăştia! Ia-i şi pe-ăştia!” şi aruncau gologanii pe masă, ca să zornăie mai tare. Copilul luă banii, mulţumindu-le cu aceeaşi voce stinsă şi rece, dar cu pri­virea mai surîzătoare şi parcă mai omenească. Pe urmă se căţără în culcuşul său, trase perdeaua şi începu să se gîndească la ale lui.

Îşi făcea socoteala că, după doi ani de foame, îşi putea cumpăra chiar acolo, pe vapor, ceva bun de mîncare. După aceea, cînd va ajunge la Genova, îşi va lua o hăinuţă — umbla doar de doi ani numai în zdrenţe... Şi-apoi, dacă se înapoia acasă cu cîţiva bani în buzunar, poate că părinţii lui îl vor primi mai omeneşte decît l-ar fi primit dacă s-ar fi întors cu mîna goală. Da, banii aceia erau pentru el o adevărată comoară.

Iată la ce se gîndea micul padovan, ceva mai liniş­tit parcă, acolo, în culcuşul lui din spatele perdelei, pe cînd cei trei călători stăteau de vorbă în jurul mesei din sala cea mare a clasei a doua. Beau şi po­vesteau despre călătoriile făcute şi despre ţările pe care le văzuseră şi, dintr-una într-alta, ajunseră şi la Italia. Unul începu să se plîngă de hoteluri, altul de trenuri; încetul cu încetul, bîrfiră totul. Unul spuse că mai bucuros s-ar fi dus în Laponia, al doilea — că toţi italienii sunt hoţi şi tîlhari, iar al treilea — că funcţionarii italieni nici nu ştiu să citească.

—       Un popor de ignoranţi! o luă de la cap primul.

—       Un popor murdar! adăugă al doilea.

—       Un popor de tîlh...! exclamă al treilea.

Voise să spună „tîlhari”, dar nu apucă să-şi ispră­vească vorba pentru că se pomeni cu o ploaie de mo­nede care, revărsîndu-se peste capetele şi umerii tuturor, căzură pe masă şi pe podele, cu zgomot asurzitor. Toţi trei se ridicară furioşi şi priviră în sus. Dar se aleseră cu un alt pumn de bani, care-i lovi drept în obraz.

—   Luaţi-vă gologanii înapoi! spuse cu dispreţ copilul, ivindu-se de după perdea. Eu nu primesc pomană de la cei care-mi ponegresc ţara!

Edmondo de Amicis