Racheta lui Bradbury

RACHETA

Fiorello Bodoni se trezea adeseori noaptea pentru a asculta gemetele rachetelor pe cerul întunecat. Se depărta tiptil de pat, sigur că nevastă-sa doarme, şi ieşea afară în noapte. Măcar pentru câteva clipe scăpa de mirosul de mâncare râncedă din căsuţa de pe malul râului. Îşi lăsa, o clipă, sufletul să zboare singur prin spaţiu, pe urmele rachetelor.

În noaptea asta, stătea pe jumătate gol în întuneric şi se uita la şuvoaiele de foc care bolboroseau în văzduh: rachetele, în drumul lor lung spre Marte, Saturn şi Venus.

— Va să zică aşa, Bodoni!

Acesta tresări.

Pe o ladă, lângă râul domol, şedea un bătrân care se uita şi el la rachete, în tăcerea nopţii.

     — A, dumneata erai, Bramante?

— În fiecare noapte vii aici, Bodoni?

— Doar ca să respir aer curat.

— Da? Eu unul vin ca să văd rachetele, zise bătrânul Bramante. Eram un băieţaş când au început. Au trecut de-atunci optzeci de ani, şi n-am pus niciodată piciorul într-o rachetă.

— Eu o să călătoresc odată şi-odată într-o rachetă, spuse Bodoni.

— Eşti nebun! exclamă Bramante. N-o să poţi călători niciodată. Lumea asta e a oamenilor bogaţi. Bătrânul îşi scutură capul încărunţit şi adăugă: în tinereţea mea, ziarele scriau cu litere de foc: „LUMEA VIITORULUI! Ştiinţă, Confort şi Viaţă Modernă pentru toţi!”… Ha! Ha! Optzeci de ani… Viitorul a devenit Azi! Şi zburăm noi oare în rachete? Nu! Trăim în cocioabe întocmai ca strămoşii noştri.

— Poate că fiii mei, zise Bodoni.

— Nu! Nici fiii fiilor tăi! răcni bătrânul. Bogătaşii sunt cei care au şi vise, şi rachete!

Bodoni şovăi o clipă, apoi spuse:

— Bătrâne, am pus deoparte trei mii de dolari. Mi-au trebuit şase ani ca să-i strâng. Pentru a-i învesti în utilajul de care am nevoie în meseria mea. Dar de-o lună încoace, sunt treaz în fiecare noapte. Ascult vuietul rachetelor şi mă gândesc. Iar în noaptea asta m-am hotărât. Unul dintre noi va zbura spre Marte!

Ochii lui negri străluceau.

— Eşti un prost! îl repezi Bramante. Cum o să puteţi alege? Care dintre voi o să zboare? Dacă zbori tu, nevastă-ta te va urî, pentru că vei fi mai aproape de Dumnezeu, în spaţiu. Când, peste mulţi ani, o să-i povesteşti despre uimitoarea ta expediţie, n-o s-o roadă invidia?

— Nu, nu!

— Ba da! Dar copiii tăi? Îşi vor aminti ei oare cu recunoştinţă de tăticul lor, care-a zburat spre Marte în vreme ce ei au rămas pe Pământ? Ce ţel absurd le-ai fixa băieţilor?! S-ar gândi toată viaţa la rachetă. N-ar mai putea să doarmă, de dorul ei, la fel ca şi tine acum. Ar prefera să moară decât să renunţe la zbor. Nu le pune în faţă un asemenea ţel, te previn! Lasă-i să se împace cu sărăcia lor. Îndreaptă-le privirea spre mâinile lor şi spre atelierul tău, nu spre stele.

— Bine, dar…

— Să presupunem c-ar zbura nevastă-ta. Ce-ai simţi tu, ştiind că ea a văzut şi tu nu? Ea ar căpăta o aureolă de sfântă. Ai ajunge să te gândeşti s-o arunci în râu. Nu, Bodoni, mai bine cumpără-ţi un concasor, de care ai oricum nevoie, şi zdrobeşte-ţi visele, prefă-le în ţăndări!

Bătrânul se depărta, privind spre râu, în ale cărui ape se răsfrângea cerul străbătut de rachete.

— Noapte bună, îi spuse Bodoni.

— Somn uşor, răspunse celălalt.

Când pâinea prăjită sări din grătarul de argint, Bodoni aproape că ţipă. Nu închisese ochii toată noaptea. Printre copiii lui nervoşi, alături de nevastă-sa masivă ca un munte, se zbuciumase, privind în gol. Bramante avea dreptate. Mai bine ar fi investit banii. De ce să-i pună deoparte pentru călătoria în spaţiu, când un singur membru al familiei ar fi putut să zboare cu racheta, în timp ce restul s-ar fi chinuit pe Pământ, pradă unor doruri mistuitoare?

— Fiorello, mănâncă-ţi pâinea prăjită, îi spuse nevastă-sa.

— Mi-e gâtul uscat, Maria, îi răspunse Bodoni.

Copiii dădură buzna în odaie — cei trei băieţi bătându-se pentru o rachetă — jucărie, iar cele două fete purtând în braţe nişte păpuşi făcute după chipul şi asemănarea locuitorilor de pe Marte, Venus şi Neptun — manechine verzi, cu câte trei ochi galbeni şi câte douăsprezece degete.

— Am văzut racheta cum zboară spre Venus! strigă Paolo.

— Tii, ce-a mai vâjâit când şi-a luat zborul! şuieră Antonello.

— Copii! zbieră Bodoni, ducându-şi mâinile la urechi.

Se zgâiră la el: i se întâmplă rareori să zbiere. Bodoni se ridică de la masă.

— Luaţi aminte cu toţii, le spuse el. Am destui bani ca să plătesc costul unei călătorii spre Marte, pentru unul dintre noi.

Începură să chiuie în cor.

— Înţelegeţi? Unul dintre noi. Care să fie?

— Eu, eu, eu! strigară copiii.

— Tu, spuse Maria.

— Ba tu! îi răspunse Bodoni.

Tăcură toţi.

Copiii îşi schimbară gândul.

— Să plece Lorenzo — e cel mai mare.

— Să plece Miriamne — e fată.

— Gândeşte-te ce-ai putea să vezi acolo, îi spuse Maria soţului ei, dar cu un glas tremurător şi cu o privire stranie. Meteorii, ca nişte peşti. Universul. Luna. Trebuie să plece unul care să poată povesti la întoarcere. Tu ştii să povesteşti.

— Prostii! Tu ştii să povesteşti la fel de bine.

Toţi tremurau.

— Uitaţi-vă, spuse Bodoni, stânjenit.

Şi, rupând nişte paie de diferite lungimi dintr-o mătură, adăugă:

— Paiul cel mai scurt câştigă. Alegeţi!

Şi le întinse paiele, în pumnul strâns. Începură să tragă, solemn, paiele, pe rând.

— Un pai lung.

— Un pai lung.

— Un pai lung.

Copiii isprăviseră.

În încăpere se făcuse linişte. Rămâneau două paie. Bodoni simţi un junghi în inimă.

— Hai, Maria, şopti el.

Maria trase un pai.

— Paiul scurt, spuse ea.

— Mama pleacă în Marte! oftă Lorenzo, pe jumătate bucuros, pe jumătate trist.

Bodoni încercă să surâdă:

— Felicitări. Chiar azi o să-ţi cumpăr biletul.

— Aşteaptă, Fiorello…

— Poţi pleca săptămâna viitoare, şopti el.

Maria văzu ochii trişti ai copiilor aţintiţi asupra ei şi zâmbetele atârnate sub nasurile lor mari şi drepte. Îi dădu înapoi paiul lui Bodoni, spunându-i:

— Nu pot pleca pe Marte.

— De ce nu?

— O să fiu ocupată c-un nou copil.

— Cum?!

Ea nu se uită în ochii lui când îi răspunse:

— În starea asta, n-ar avea rost să călătoresc.

Bodoni o apucă de cot,

— Vorbeşti serios?

— Să tragem din nou la sorţi.

— De ce nu mi-ai spus înainte? o întrebă el, neîncrezător.

— Am uitat.

— Maria, Maria! murmură el, dezmierdându-i faţa. Apoi se întoarse către copii: Trageţi din nou,

Paolo trase paiul cel scurt.

— O să plec spre Marte! exclamă el, ţopăind ca un apucat. Mulţumesc, tată!

Ceilalţi copii se depărtară.

— E grozav, Paolo!

Paolo încetă să zâmbească şi-şi privi părinţii, fraţii şi surorile.

— Eu pot să plec, nu-i aşa? îi întrebă el, cu un glas nesigur.

— Fireşte.

— Şi o să mă mai iubiţi, când o să mă-ntorc?

— Fireşte.

Paolo scutură din cap, privind preţiosul pai din mâna-i tremurătoare. Apoi îl azvârli cât colo.

— Uitasem. Începe şcoala. Nu pot pleca. Trageţi din nou la sorţi.

Ceilalţi, însă, nu mai voiau să tragă la sorţi. Păreau copleşiţi de o adâncă tristeţe.

— Nici unul dintre noi nu vrea să zboare, spuse Lorenzo.

— E mai bine aşa, zise Maria.

— Avea dreptate Bramante, conchise Bodoni.

Cu mâncarea nedigerată, Fiorello Bodoni lucra în atelierul lui, tăind metal, topindu-l, turnându-l în lingouri folositoare. Salopeta i-era zdrenţuită: de douăzeci de ani încoace, concurenţa îl ţinuse pe muchea primejdioasă a mizeriei.

Era o dimineaţă foarte urâtă.

După-amiază, un individ intră în atelier şi-i spuse:

— Ascultă, Bodoni, am ceva metal pentru dumneata.

— Ce fel de metal, domnule Mathews? îl întrebă Bodoni, distrat.

— O rachetă. Dar ce? N-ai nevoie de ea?

— Ba da! spuse Bodoni, apucându-l de braţ pe individ, cu o privire năucă.

— Bineînţeles, e doar o machetă, zise Mathews. Când se fabrică o rachetă, ştii, se construieşte mai întâi un model în mărime naturală, din aluminiu. Ai putea să câştigi binişor topind-o. Ţi-o vând pentru două miare…

— N-am atâţia bani, răspunse Bodoni, lăsând mâna în jos.

— Îmi pare rău. Credeam că ţi-ar fi de folos. Data trecută mi te-ai plâns că toată lumea te concurează. Mă gândeam să-ţi vând vechitura asta. Atunci…

— Am nevoie de utilaj nou. Pentru asta am economisit bani.

— Înţeleg.

— Dacă ţi-aş cumpăra racheta, n-aş fi în stare nici măcar s-o topesc. Cuptorul meu pentru aluminiu s-a spart săptămâna trecută…

— Desigur.

— N-aş putea folosi racheta dacă ţi-aş cumpăra-o.

— Ştiu.

Bodoni închise ochii, apoi îi deschise şi-l privi pe domnul Mathews.

— Dar sunt un mare prost. O să scot banii de la bancă şi o să ţi-i dau.

— Păi, dacă nu poţi topi racheta…

— Dă-mi-o! spuse Bodoni.

— Bine, dacă spui… Astă-seară?

— Astă-seară ar fi straşnic, zise Bodoni. Da, aş dori să am astă-seară o rachetă.

Ieşise luna. Racheta era albă, în atelier. Avea albeaţa lunii şi albăstrimea stelelor. Bodoni se uita la ea, ca îndrăgostit. Ar fi vrut s-o dezmierde şi să se ghemuiască lângă ea, să-şi lipească obrazul de ea şi să-i destăinuie toate dorinţele tainice ale inimii sale.

— Eşti a mea, îi spuse, privind-o. Chiar dacă n-o să te urneşti şi n-o să scuipi foc niciodată, şi-o să rămâi aici, ruginind vreme de cincizeci de ani, eşti a mea!

Racheta mirosea a timp şi a depărtări. Parcă ar fi fost un orologiu. Avea gingăşia unui ceas elveţian. Îţi venea s-o pui în buzunar.

— Aş putea să dorm aici în noaptea asta, şopti Bodoni aţâţat.

Se aşeză în jilţul pilotului. Atinse o manetă.

Începu să fredoneze cu gura închisă, cu ochii închişi.

Cântecul se înteţea, din ce în ce mai puternic şi mai sălbatic, vibrând în el, făcându-l să se aplece tot mai mult, împingându-l, o dată cu racheta, într-o tăcere vuitoare, ca un scrâşnet metalic, în vreme ce degetele îi zburau peste tabloul de comandă, iar ochii îi fremătau. Cântecul acesta crescu până deveni o flacără, o forţă năprasnică, o stihie care ameninţa să-l frângă în două. Gâfâind, fredona mereu, fără să se oprească — nu se putea opri — trebuia să continue, cu pleoapele strânse peste ochi, cu inima clocotind.

— Decolez! urlă el. (Ce zguduitură! Ce tunet.) Uite luna! Şi meteorii! (Zborul tăcut, în lumina vulcanică.) Marte — da! Marte, Marte!

Se prăbuşi pe spate, gâfâind, epuizat. Mâinile-i tremurânde alunecară de pe tabloul de comandă, iar capul începu să-i vâjâie. Rămase aşa multă vreme, răsuflând din ce în ce mai potolit, cu inima bătând din ce în ce mai încet.

Încet-încet îşi deschise ochii.

Atelierul era încă acolo.

Fără să se mişte, se uita o clipă la mormanele de metal. Apoi, ridicându-se în picioare, trase de manete.

— Ia-ţi zborul, fir-ai să fii!

Racheta era mută.

— O să-ţi arăt eu ţie! răcni el.

Ieşind în noapte, porni aprigul motor al concasorului şi se apropie cu el de rachetă. Silueta masivă a teribilei maşini se zugrăvea pe cerul luminat de lună. Mâinile lui tremurătoare se pregăteau să abată urgia asupra acestui vis mincinos şi obraznic, pentru a-l zdrobi — voia să distrugă acest obiect absurd, pentru care plătise atâţia bani, şi care refuza să se urnească, să i se supună.

— Te învăţ eu minte! urlă el. Dar mâinile lui zăboveau.

Racheta argintie zăcea în lumina Lunii. Iar dincolo de rachetă se zăreau luminile gălbui ale casei, arzând ca un foc potolit. Auzi muzica aparatului de radio. Rămase o jumătate de oră cu ochii ţintă la rachetă şi la luminile din casă. Apoi coborî din concasor şi porni pe jos; umblând aşa, începu să râdă, iar când ajunse la uşa din dos a casei, trase adânc aer în piept şi strigă:

— Maria, Maria, începe să faci bagajele! Pornim spre Marte!

— A! Nu pot să cred!

— O să crezi, o să crezi!

Copiii se fâţâiau în curtea bătută de vânt, sub racheta scânteietoare, încă necutezând s-o atingă. Începură să plângă.

Maria se uită la soţul ei.

— Ce-ai făcut? îi spuse. Ţi-ai cheltuit banii pe asta? N-o să zboare niciodată!

— Ba o să zboare! spuse el, privind racheta.

— Rachetele costă milioane. Ai tu milioane?

— O să zboare, repetă el, cu încăpăţânare. Şi acum, intraţi în casă, cu toţii. Am de dat nişte telefoane, şi de făcut nişte treburi. Mâine pornim! Să nu spuneţi nimănui, aţi înţeles? E un secret.

Copiii se depărtară de rachetă, cu paşi poticniţi. Le văzu feţişoarele febrile în ferestrele casei.

Maria nu se clintise.

— Ne-ai ruinat! gemu ea. Să foloseşti banii noştri pentru… pentru obiectul ăsta! Când ar fi trebuit să cumperi utilaj nou!

— O să vezi! îi spuse.

Ea se depărtă, fără un cuvânt.

— Dumnezeu să m-ajute, şopti el, şi se apucă de lucru.

Pe la miezul nopţii sosiră camioanele şi-i livrară piesele ambalate ale rachetei, iar Bodoni îşi goli, zâmbitor, buzunarele. Apoi luă cu asalt racheta, adăugându-i sau scoţându-i metal, făcând vrăji şi slobozind înjurături. Vârî în pântecele ei gol nouă motoare vechi, de automobil, apoi sudă camera motoarelor, pentru ca nimeni să nu-i poată vedea munca tainică.

În zori intră în bucătărie.

— Maria, spuse el, sunt gata pentru micul dejun.

Ea nu voia să stea de vorbă cu el.

În amurg, Bodoni îi chemă pe copii:

— Suntem gata! Haidem!

Casa amuţise parcă.

— I-am închis în dulap, îi spuse Maria.

— Cum aşa? întrebă el.

— O să mori în racheta aia, îi răspunse Maria. Ce fel de rachetă ai putut să cumperi pentru două mii de dolari? O rablă!

— Ascultă-mă, Maria!

— O să explodeze. Oricum, nu eşti pilot.

— Totuşi, sunt în stare să conduc racheta asta! Am pus-o la punct.

— Ţi-ai pierdut minţile!

— Unde-i cheia de la dulap?

— E la mine.

Bodoni întinse mâna:

— Dă-mi-o!

I-o dădu, spunându-i:

— O să-i omori!

— Nu, nu!

— Ba da, o să-i omori! Presimt.

Bodoni se opri în faţa ei.

— Nu vrei să vii?

— Eu rămân aici, răspunse ea.

— O să vezi şi-o să înţelegi, spuse el, zâmbind.

Descuie dulapul.

— Hai, copii, veniţi cu tatăl vostru.

— La revedere, mămico! La revedere!

Maria rămase la fereastra bucătăriei, privindu-i dreaptă şi mută.

La portiera rachetei, tatăl spuse:

— Copii, racheta asta e foarte rapidă. O să zburăm numai puţin. Trebuie să vă întoarceţi la şcoală, iar eu la munca mea.

Le apucă mâinile, fiecăruia, pe rând.

— Ascultaţi. Racheta asta e foarte veche şi nu mai poate zbura decât o singură dată. N-o să mai zboare după aceea. Acesta va fi singurul zbor din viaţa voastră. Deschideţi-vă bine ochii!

— Da, tăticule!

— Ascultaţi, fiţi cu urechile la pândă! Umpleţi-vă nările cu mirosurile rachetei! Simţiţi! Amintiţi-vă! Ca să puteţi vorbi, la întoarcere, despre tot ce-aţi văzut; veţi avea ce povesti până la sfârşitul zilelor voastre.

— Da, tăticule!

Racheta era mută ca un ceasornic oprit. Portiera se închise, şuierând, în urma lor. Bodoni îi legă pe toţi în hamacele de cauciuc — parc-ar fi fost nişte manechine.

— Gata? îi întrebă el.

— Gata! răspunseră ei într-un glas.

— Pornim! tună el, apăsând pe zece butoane deodată.

Racheta începu să se zguduie, cu un zgomot de tunet. Copiii zbierau, dănţuind în hamacele lor.

— Am pornit! Zburăm! Uite!

— Iată şi luna!

Luna părea un vis apropiat. Meteorii scăpărau ca nişte focuri de artificii. Timpul zbura ca o nebuloasă. Copiii zbierau. Cu câteva ore mai târziu, dezlegaţi de hamace, priveau prin hublouri.

— Uite Pământul! Uite planeta Marte!

Racheta slobozea petale de foc trandafirii, în timp ce cadranele cronometrelor se roteau. Copiii închiseră ochii şi se prăbuşiră în hamace — ai fi zis că-s nişte fluturi beţi, prinşi în gogoşile lor de mătase.

— Bine, îşi şopti Bodoni.

Şi merse tiptil din camera de control spre portieră, unde rămase, temător, câteva minute.

Apăsă pe un buton şi portiera se deschise, larg. Păşi afară. În spaţiu? În vreo nebuloasă neagră, de meteori şi gaze? Într-o lume a distanţelor infinite şi a vitezelor incomensurabile?

Nu. Bodoni zâmbi.

În preajma rachetei fremătătoare era curtea cu fier vechi. Poarta ei ruginită, încuiată cu lacăt, era neschimbată, ca şi căsuţa tăcută de pe malul râului; în fereastra bucătăriei ardea o lumină, iar râul curgea spre aceeaşi mare. În mijlocul curţii zăcea racheta, vibrând şi torcând ca o pisică, făurind un vis magic. Se zguduia şi mugea, scuturându-i pe copiii prinşi ca nişte muşte într-o plasă.

Maria stătea la fereastra bucătăriei.

Îi făcu semn cu mâna, zâmbind.

Nu-şi putu da seama dacă ea îi răspunde sau nu. Poate un zâmbet vag.

Soarele răsărea.

Bodoni se întoarse repede în rachetă. Linişte. Copiii dormeau încă. Ţinându-şi răsuflarea, Bodoni se legă într-un hamac şi închise ochii. Începu să se roage în sinea lui: O, să nu se risipească iluzia, măcar şase zile!… Tot spaţiul să se desfăşoare sub noi, roşia planetă Marte, şi sateliţii ei, să vină sub racheta noastră şi deasupra ei! Filmul colorat să fie fără cusur! În trei dimensiuni! Nimic să nu se strice în oglinzile şi ecranele secrete care dau frumoasa iluzie. Să treacă timpul, fără nici o dramă! Se trezi.

Roşia planetă Marte plutea lângă rachetă.

— Tăticule!

— Copiii se zbăteau să iasă din hamace.

Bodoni se uită şi văzu planeta Marte: imaginea era bună, fără nici un cusur, încât se simţi fericit.

În amurgul celei de-a şaptea zile, racheta încetă să se zguduie.

— Am ajuns acasă, zise Bodoni.

Ieşind prin portiera rachetei, porniră de-a curmezişul curţii, cu feţele strălucitoare, cu sângele cântând în ei. Poate că ştiau ce făcuse tatăl lor. Poate că ghiceau trucul lui magic. Dar, chiar dacă ştiau sau ghiceau, nu scoaseră o vorbă. Acum alergau şi râdeau.

— Am pregătit ouă cu şuncă pentru toţi! îi întâmpină Maria, în pragul bucătăriei.

— Mamă, mamă, ar fi trebuit să vii şi tu, să vezi, să vezi planeta Marte, mamă, şi meteorii, şi celelalte!

— Da, zise ea.

La ora culcării, copiii se strânseră buluc lângă Bodoni:

— Vrem să-ţi mulţumim, tată!

— Pentru nimic.

— O să ne amintim mereu, tăticule. N-o să uităm niciodată.

Foarte târziu în noaptea aceea, Bodoni deschise ochii. O simţea pe Maria alături de el, privindu-l ţintă. Ea rămase nemişcată multă vreme, apoi îl sărută brusc pe obraji şi pe frunte.

— Ce faci? exclamă el.

— Eşti cel mai bun tată din lume, îi şopti ea.

— De ce?

— Acum înţeleg, zise ea.

Şi se culcă pe spate, cu ochii închişi, ţinându-i strâns mâna.

— E chiar o călătorie frumoasă? îl întrebă.

— Da.

— Poate că într-o noapte o să mă iei şi pe mine într-o mică expediţie, ce zici?

— Da, poate, într-o expediţie foarte mică.

— Îţi mulţumesc, spuse ea. Noapte bună.

     — Noapte bună, rosti Fiorello Bodoni.

Ray Bradbury