Repetiţia ucide, asta e concluzia la care ajungi negreşit dacă ai măcar un dram de sensibilitate. Mă gândesc, acum, la Paganini, ale cărui interpretări la vioară îi făceau pe unii să jure că l-au văzut pe însuşi diavolul cum stătea în spatele artistului şi mânuia arcuşul. Mă gândesc cum ar fi să mă duc, prin timp, acolo, la Milano, la unul din faimoasele concerte ale maestrului, după care să revin aici, în 2012, îmbogăţit cu această amintire. Cât de mult m-ar schimba întâmplarea asta, cum mi-aş spune că absolut toţi violoniştii pe care-i laudă lumea sunt palizi în comparaţie cu Paganini, pe care eu, de altfel, chiar l-am ascultat cândva live, n-are importanță cum. Ce farmec, ce mister pot sta ascunse în acest simplu gând...
Muzica ar trebui să fie de nerepetat, ar trebui să renunţăm la înregistrări, la marile evenimente nu trebuie să ai acces decât o singură dată. Pavarotti nu ar fi trebuit să accepte banii caselor de discuri, nu ar fi trebuit să accepte păcălelile manipulatorilor de suflete care i-au spus că milioane de oameni se bucură de vocea lui, ascultând-o pe stadioane, ori în staţiile de metrou. Nu, nu, altfel ar fi trebuit să meargă lucrurile, cine dorea să-l vadă pe Pavarotti în carne şi oase, cântând „Nessun Dorma”, ar fi trebuit să se pregătească pentru evenimentul ăsta cu luni, poate chiar ani înainte, ar fi stat la cozi infernale, ar fi făcut tot felul de artificii financiare, s-ar fi luptat ca un leu şi, până la urmă, ar fi prins un loc la Scala, unde ar fi participat la evenimentul unic şi irepetabil pe care apoi l-ar fi povestit tuturor toată viaţa.
Dar lucrurile nu stau aşa. Dacă pierzi concertul nu-i bai, te duci şi-ţi cumperi înregistrarea video, unde îl vezi şi pe Pavarotti şi pe regizorul spectacolului, îi vezi şi pe cei din orchestră şi pe cei din public, totul se transformă într-un eveniment ca oricare altul, pentru că nu mai are nicio importanță cine se produce pe scenă, ceea ce contează e că ai acces la eveniment fără să te deplasezi, nu trebuie să faci nimic decât să dai o raită pe la magazinul de discuri sau, dacă şi asta e obositor, să apeşi câteva taste şi să primeşti discul la comandă în două zile, ori, cel mai bine, să descarci concertul de pe un tracker de torrente, având avantajul că nici măcar nu mai trebuie să plăteşti, după care poţi să stai întins pe patul tău iubit şi să asculţi cu totul altceva, de exemplu Lady Gaga, spunându-ţi nu-i problemă, îl am şi pe Pavarotti, pot să-l ascult când vreau eu, acum însă, la berea asta, merge o Gaga.
Oh, cât de minunat lucru e faptul că în vremea lui Paganini nu puteai să înregistrezi nimic! Altfel, chiar şi amintirea marelui violonist ar fi dispărut în oceanul inform al DVD-urilor pentru toate gusturile.
Dar lucrurile nu stau aşa. Dacă pierzi concertul nu-i bai, te duci şi-ţi cumperi înregistrarea video, unde îl vezi şi pe Pavarotti şi pe regizorul spectacolului, îi vezi şi pe cei din orchestră şi pe cei din public, totul se transformă într-un eveniment ca oricare altul, pentru că nu mai are nicio importanță cine se produce pe scenă, ceea ce contează e că ai acces la eveniment fără să te deplasezi, nu trebuie să faci nimic decât să dai o raită pe la magazinul de discuri sau, dacă şi asta e obositor, să apeşi câteva taste şi să primeşti discul la comandă în două zile, ori, cel mai bine, să descarci concertul de pe un tracker de torrente, având avantajul că nici măcar nu mai trebuie să plăteşti, după care poţi să stai întins pe patul tău iubit şi să asculţi cu totul altceva, de exemplu Lady Gaga, spunându-ţi nu-i problemă, îl am şi pe Pavarotti, pot să-l ascult când vreau eu, acum însă, la berea asta, merge o Gaga.
Oh, cât de minunat lucru e faptul că în vremea lui Paganini nu puteai să înregistrezi nimic! Altfel, chiar şi amintirea marelui violonist ar fi dispărut în oceanul inform al DVD-urilor pentru toate gusturile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu