Secretul aluatului

Pentru cei care îşi doresc să mănânce o plăcintă excepţională (cu brânză, cu mere, cu ciuperci, cu dovleac - n-are-a face), am să dezvălui azi un mic secret. Aluatul se face simplu: se bat cu un tel x linguri de ulei, x-6 linguri de zahăr şi 2 ouă, unde x este un număr impar din intervalul [15, 21]. Pentru intervalul [9,13] se foloseşte un singur ou şi x-5 linguri de zahăr. Se adaugă x linguri de apă minerală, continuându-se bătaia cu telul. Se adaugă apoi o linguriţă de praf de copt stins cu zeamă de lămâie şi se continuă baterea (de fapt, omogenizarea).

În continuare, se adaugă făină. Când compoziţia e suficient de groasă ca să întâmpine rezistenţă la amestecarea cu telul, se trece la lingura de lemn. Se adaugă în continuare făină până când şi amestecarea cu lingura de lemn devine neplăcută pentru muşchi şi încheieturi. În acel moment, se leapădă orice instrument şi se continuă omogenizarea - transformată în frământare - cu mâna.
Ei bine, secretul de care vorbeam este următorul: atunci când se amestecă praful de copt cu zeamă de lămâie, se lasă să cadă în cană, pe nesimţite, un sâmbure - unul singur, primul care iese din adâncurile lămâii. Practic, aluatul se frământă împreună cu acest sâmbure.
Veţi cunoaşte că aluatul e gata şi poate fi întins cu sucitorul în momentul în care sâmburele se va cere afară. Nu ştiu să descriu acest moment, nu ştiu exact cum face sâmburele, cert e că la un moment dat vrea afară şi lucrul asta se poate simţi.