Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (3)

A doua zi, micul nostru grup era prezent la ora fixată. Locul de la mijloc, în faţa maestrului, a fost rezervat, bineînţeles, lui Mac Connor, care îşi descărca nervozitatea aprinzând una după alta ţigări de foi groase şi uitându-se mereu agitat la ceas. Dar campionul mondial s-a lăsat aşteptat mai mult de zece minute, ceea ce, după povestirile prietenului meu, eu şi bănuisem că se va întâmpla — fapt care de altminteri a dat apariţiei lui şi mai multă importanţă. Calm şi nepăsător, a păşit spre masă. Fără să se prezinte — „ştiţi prea bine cine sunt, iar cine sunteţi voi nu mă interesează”, părea să spună cu această lipsă de politeţe — a şi început să organizeze jocul, sec şi profesional. Cum acolo, pe vas, un simultan era imposibil din lipsă de table de şah, el a propus ca noi să jucăm cu toţii împotriva lui. După fiecare mişcare, ca să nu tulbure consfătuirile noastre, avea să se retragă la o altă masă, într-un ungher al încăperii. Îndată ce vom fi executat contramişcarea, avem să ciocănim linguriţa de un pahar căci din păcate nu aveam la îndemână un clopoţel de masă. Pentru o mişcare propunea un maximum de zece minute, dacă nu aveam nimic de obiectat. Bineînţeles, am primit toate propunerile, ca nişte şcolari ascultători. Alegerea culorii i-a atribuit lui Czentovic negrul. În picioare încă, a executat întâia mişcare, şi s-a întors apoi îndată la locul convenit, unde, rezemat nepăsător, răsfoia o revistă ilustrată.

    N-are rost să fac o dare de seamă despre partidă. Ea s-a sfârşit, bineînţeles, cum trebuia să sfârşească: cu totala noastră înfrângere, după a douăzeci şi patra mişcare. Că un campion mondial de şah culcă la pământ cu mâna stângă şase jucători mediocri, sau submediocri, ei, asta nu-i prea surprinzător; ne-a contrariat însă îngâmfarea cu care Czentovic ne dădea să înţelegem prea desluşit că ne făcea praf cu mâna stângă. De fiecare dată, arunca pe tablă numai o privire, în aparenţă fugitivă, în timp ce pe noi ne ignora ca şi cum am fi fost nişte figuri de lemn, moarte; gestul lui impertinent amintea gestul cu care, întorcându-ţi capul într-o parte, arunci un dumicat unui câine râios. După părerea mea, dacă ar fi fost ceva mai simţitor, ne-ar fi atras atenţia asupra vreunei greşeli sau ne-ar fi încurajat printr-o vorbă prietenoasă. Dar nici după sfârşitul partidei acest neomenos automat al şahului nu a rostit vreo silabă; a spus „mat” şi a aşteptat neclintit în faţa mesei, dacă nu cumva mai doream o partidă. Eu mă şi ridicasem. Neajutorat cum sunt totdeauna faţă de o grosolănie prea crasă, aveam intenţia să-i dau a înţelege printr-un gest că o dată această afacere de dolari lichidată, plăcerea de a fi în relaţii cu el, măcar în ce mă priveşte, luase sfârşit. Când, iată că spre marea mea ciudă, lângă mine Mac Connor zice cu o voce foarte răguşită:

— Revanche!

De tonul lui provocator m-am speriat de-a binelea. Într-adevăr, în acel moment, Mac Connor dădea impresia mai degrabă a unui boxer pe punctul de a ataca decât a unui gentleman politicos. Fie din pricina purtării dezagreabile a lui Czentovic faţă de noi, fie numai din ambiţia lui bolnăvicioasă, uşor excitabilă, oricum, avea cu totul altă înfăţişare. Roşu până la rădăcina părului, cu nările dilatate de o apăsare lăuntrică, transpira vizibil, iar de la buzele lui îndârjite o brazdă se adâncea până la bărbia ieşită combativ. Am recunoscut cu nelinişte în ochii lui pâlpâirea acelei patimi neînfrânate, care de obicei îi apucă pe oameni numai la masa de ruletă, când, dublându-şi într-una pentru a şasea, pentru a şaptea oară miza, nu iese culoarea dorită. În clipa aceea ştiam că acest ambiţios fanatic, chiar cu preţul întregii lui averi, avea să joace mereu, avea să joace neîncetat împotriva lui Czentovic, simplu sau dublu, până va câştigă măcar o singură partidă. Dacă Czentovic va persevera, va găsi în Mac Connor o adevărată mină de aur, din care până la Buenos Aires putea să extragă câteva mii de dolari. Czentovic a rămas nemişcat.

— Vă rog. A răspuns politicos, acum joacă domnii cu piesele negre.

Nici a doua partidă nu a adus vreo schimbare, atât că cercul nostru, datorită unor noi curioşi, se mai mărise, devenise şi mai animat. Mac Connor privea atât de fix tabla ca şi când ar fi vrut să magnetizeze figurile cu voinţa lui de a câştiga. Simţeam că, pentru plăcerea de a-i striga „mat” adversarului său de o obrăznicie atât de imposibilă, ar fi sacrificat cu entuziasm şi o mie de dolari. În mod inconştient şi ciudat, ceva din surescitarea lui îndârjită ni se transmisese şi nouă. Fiecare mişcare era discutată incomparabil mai pătimaş ca înainte, mereu ne reţineam unul pe altul în ultimul moment, înainte de a-i da lui Czentovic semnalul cuvenit, care îl rechema la masa noastră. Pe încetul, ajunsesem la a şaptesprezecea mişcare şi spre mirarea noastră se ivise o constelaţie ce părea uluitor de favorabilă nouă, căci izbutisem să aducem pionul liniei C până la penultimul pătrat, C2. Nu mai aveam decât să-l împingem până la C1 spre a câştiga o nouă regină. Fireşte, tocmai bine nu ne simţeam noi faţă de această şansă prea evidentă: bănuiam cu toţii că aparentul avantaj obţinut nu era decât o momeală din partea lui Czentovic, care neîndoios cuprindea situaţia cu o privire de ansamblu mult mai largă. Dar, deşi cercetam în comun foarte sârguincios, nu puteam descoperi capcana. În sfârşit, cum ajunsesem la capătul timpului reglementar, ne hotărârăm să riscăm mişcarea. Mac Connor îşi şi pusese mâna pe pion ca să-l împingă în ultimul pătrat, când deodată se simte apucat de braţ şi cineva îi şopteşte încet, dar vehement:

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu!

Fără voie, ne-am întors cu toţii. Un bărbat cam de vreo patruzeci şi cinci de ani — al cărui obraz îngust şi ascuţit îmi mai atrăsese atenţia pe covertă prin ciudata lui paloare ca de cretă — trebuie să se fi apropiat de noi în ultimele minute, pe când întreaga noastră atenţie era concentrată asupra problemei. Simţindu-ne privirea, adăugă repede:

— Dacă acum câştigaţi regina, el vă atacă imediat cu nebunul C1, dumneavoastră vă apăraţi cu calul, dar între timp el înaintează cu pionul său liber pe D7, vă ameninţă turnul, şi chiar dacă daţi şah cu calul, pierdeţi şi, din nouă sau zece mutări, sunteţi învinşi. E aproape aceeaşi constelaţie pe care a iniţiat-o Alechin împotriva lui Bogoliubov în 1922, la marele campionat din Piestany.

Minunându-se, Mac Connor ia mâna de pe piesă şi cască ochii, nu mai puţin miraţi decât ai noştri, la omul care, ca un înger picat din cer pe neaşteptate, venise să ne ajute. Cineva care poate calcula cu nouă mişcări înainte un mat, trebuie să fie un specialist de primul rang. Poate chiar un concurent la titlul de campion, care se duce la aceeaşi competiţie. Apariţia şi intervenţia lui tocmai într-un moment atât de critic avea ceva aproape supranatural. Primul se reculege Mac Connor:

— Ce ne-aţi sfătui dumneavoastră? şopteşte el tulburat.

— Să nu atacaţi acum, menţineţi-vă în defensivă. Înainte de toate, să împingeţi regele îndărăt de pe linia primejduită de la G8 la H7. Atunci el va ataca probabil pe celălalt flanc. Asta însă puteţi para cu turnul C8—C4, ceea ce îl va costa două mişcări şi un pion; deci, superioritatea. Astfel, un pion liber se află faţă în faţă cu un pion liber şi dacă vă ţineţi în defensivă cum trebuie, ajungeţi la remiză. Mai mult nu puteţi obţine.

Din nou ne cuprinde mirarea. Precizia şi nu mai puţin rapiditatea calculului aveau ceva uluitor. Parcă ar fi citit mişcările într-o carte. Oricum, şansa nebănuită ca prin intervenţia lui să obţinem remiză în partida noastră împotriva unui campion mondial a avut un efect magic. Ne dădurăm cu toţii la o parte, să-i îngăduim o privire mai liberă asupra tablei de şah.

Mac Connor întrebă încă o dată:

— Deci, regele G8 pe H7?

— Sigur! Defensivă înainte de orice.

Mac Connor se supune. Ciocănim în pahar. Cu pasul lui nepăsător, Czentovic vine la masa noastră ca de obicei şi măsoară dintr-o singură ochire contramişcarea. Apoi trage pe aripa regelui pionul H2—H4, întocmai precum ne prevestise salvatorul nostru necunoscut. Acesta ne şopteşte nervos:

— Turnul! Să înainteze turnul de la C8 la C4 şi atunci va trebui mai întâi să-şi apere pionul. Dar asta n-are să-i servească la nimic! Atacaţi cu calul C3—D5 fără să vă pese de pionul lui liber şi echilibrul e restabilit. Cu întreaga presiune, înainte, în loc să vă apăraţi!

Nu înţelegeam de loc ce vrea să spună, parcă ar fi vorbit păsăreşte. Dar, fiind sub vraja lui, Mac Connor, fără să stea pe gânduri, execută ce i se poruncea. Ciocănim încă o dată în pahar ca să-l chemăm pe Czentovic. Pentru întâia oară, nu se hotărăşte repede, ci priveşte încordat tabla. Apoi face exact mişcarea pe care o prevăzuse necunoscutul şi dă să plece. Totuşi, înainte de a porni se întâmplă ceva nou şi neaşteptat, Czentovic ridică privirea şi examinează rândurile noastre; era evident că voia să descopere cine îi opunea deodată o împotrivire atât de energică.

Din clipa aceea, emoţia noastră creştea nemăsurat. Până atunci jucasem fără o nădejde serioasă, dar acum gândul de a frânge îngâmfarea rece a lui Czentovic făcea să pulseze în noi o aprindere înaripată. Noul nostru prieten însă ne şi porunceşte mişcarea următoare şi putem — degetele îmi tremură când bat în pahar cu linguriţa — să-l chemăm iarăşi pe Czentovic. În fine, primul nostru triumf! Czentovic, care până acum jucase numai stând în picioare, ezită, ezită şi la urmă se aşază. Se aşază încet şi greoi, dar prin asta fusese înlăturat dintre noi, cel puţin din punct de vedere fizic, acel „de-sus-în-jos” de până atunci. Îl silisem, fie şi numai fiziceşte, să coboare la nivelul nostru. Chibzuieşte îndelung, cu ochii plecaţi pe tablă, neclintiţi, încât abia i se mai văd pupilele după pleoapele întunecate — şi sub acţiunea gândirii lui trudite i se deschide treptat gura, ceea ce imprimă obrazului lui rotund o expresie neroadă. Czentovic reflectează câteva minute, apoi joacă şi se ridică.

Prietenul nostru însă ne şi şopteşte:

— Mişcare de temporizare! Bine calculată! Dar nu vă lăsaţi înşelaţi. Forţaţi schimbul, neapărat schimbul, atunci ajungem la remiză şi nici Dumnezeu nu-l mai poate ajuta.

Mac Connor îi ascultă. Apoi începe o manevră între ei doi — noi, ceilalţi, ajunsesem de mult nişte bieţi chibiţi un du-te-vino, pe care nu-l înţelegeam câtuşi de puţin.

După vreo şapte mişcări, Czentovic chibzuieşte îndelung, ridică ochii şi declară:

— Remiză!

O clipită domneşte o tăcere totală. Se auzea foşnetul valurilor şi jazul de la radioul din salon, fiecare pas de pe covertă şi şuierul subţire, încet, al vântului care se strecura printre încheieturile ferestrelor. Nimeni nu mai respira. Venise prea brusc şi noi toţi eram sincer înspăimântaţi de neverosimilul situaţiei: anume că într-o partidă pe jumătate pierdută, un necunoscut impusese campionului mondial voinţa sa. Mac Connor se reazemă cu o mişcare bruscă. Se aude ieşindu-i printre buze un „Ah!” de fericire, şoptit cu respiraţia reţinută. Pe de altă parte, eu îl observam pe Czentovic. Chiar la ultimele mişcări mi se păruse că îngălbenise. Dar ştia să se stăpânească. Îşi păstra rigiditatea aparent nepăsătoare, şi întrebă doar în treacăt, pe când cu o mână liniştită dădea la o parte piesele de pe tablă:

— Doresc domnii o a treia partidă?

Pusese întrebarea cu totul obiectiv, ca şi când ar fi fost vorba de o afacere. Dar, ciudat: nu se uitase la Mac Connor, ci îşi înfipsese tăios privirea, drept în ochii salvatorului nostru. Aşa cum calul recunoaşte un călăreţ nou, mai bun, după felul lui mai energic de a se ţine în şa, la fel Czentovic trebuie să-şi fi recunoscut după ultimele mişcări pe adevăratul, pe autenticul adversar. Instinctiv, îi urmărim privirea şi ne uităm cu mare atenţie la necunoscut. Totuşi, înainte ca acesta să se gândească sau măcar să poată răspunde, Mac Connor, în ambiţia lui surescitată, exclamă triumfător:

— Mai încape vorbă? Dar acum trebuie să jucaţi numai dumneavoastră. Dumneavoastră singur, împotriva lui Czentovic!

Atunci s-a petrecut ceva cu totul neprevăzut. Străinul, care se uita încă — lucru curios — cu interes la tabla de şah goală, s-a speriat de toate privirile aţintite asupră-i şi de cuvintele entuziaste care i se adresau. Obrazul lui a luat o expresie zăpăcită.

— În niciun caz, domnilor, a îngăimat el vădit consternat. Imposibil! Nici nu poate fi vorba de mine… de douăzeci de ani, ba de douăzeci şi cinci, nu m-am mai aşezat în faţa unei table de şah… şi abia acum îmi dau seama cât de nepotrivit m-am purtat amestecându-mă în joc, fără voia dumneavoastră… vă rog să-mi scuzaţi indiscreţia… nu vreau să vă mai deranjez.

Şi înainte de a ne fi recules din uimirea noastră, se şi retrăsese şi părăsise odaia.

— Dar asta-i absolut imposibil! a izbucnit impetuosul Mac Connor, bătând cu pumnul în masă. E cu totul exclus ca omul ăsta să nu fi jucat şah de douăzeci şi cinci de ani! Doar calcula fiecare mişcare, fiecare contrapoantă cu cinci, cu şase mişcări înainte. Asta nu se poate scoate din mânecă. Asta-i cu totul exclus, nu-i aşa?

Ultima întrebare, Mac Connor o adresase involuntar lui Czentovic. Dar campionul mondial rămase neclintit de rece.

— În privinţa asta, nu-mi pot da nicio părere. În orice caz, domnul a jucat oarecum straniu şi interesant, de aceea i-am şi oferit intenţionat o şansă.

În acelaşi timp, ridicându-se alene, a adăugat cu tonul sau profesional:

— Dacă domnul sau domnii mai doresc mâine o partidă, le stau la dispoziţie, de la ora trei în sus.

N-am putut să ne reţinem un uşor surâs. Ştiam cu toţii că Czentovic nu oferise de loc din generozitate salvatorului nostru o şansă şi că afirmaţia lui nu era decât un pretext naiv de a-şi masca slăbiciunea. Cu atât mai mult a crescut dorinţa noastră de a umili o îngâmfare de nezdruncinat. Peste noi, pasageri paşnici şi indolenţi, se abătuse dintr-o dată o sete de luptă sălbatică şi ambiţioasă. Gândul că tocmai pe vasul nostru, în mijlocul oceanului, i se puteau smulge laurii maestrului şahist — un record care ar fi fost transmis cu iuţeala fulgerului în întreaga lume de toate agenţiile telegrafice — ne fascina în chipul cel mai provocator. La aceasta se mai adăuga farmecul misterului, care venea din intervenţia neaşteptată a salvatorului nostru tocmai în momentul critic şi din contrastul dintre modestia lui, aproape sfioasă, şi neclintitul amor propriu al profesionistului. Cine era acel necunoscut? Dăduse hazardul la iveală un şahist încă nedescoperit? Sau vreun maestru vestit îşi ascundea numele dintr-un motiv misterios? Foarte surescitaţi, discutam toate aceste posibilităţi. Cele mai îndrăzneţe ipoteze nu ne păreau prea îndrăzneţe ca să împăcăm enigmatica timiditate şi atitudinea surprinzătoare a necunoscutului cu incontestabila lui artă de a juca. Într-o singură privinţă însă, am căzut cu toţii de acord: în niciun caz să nu renunţăm la spectacolul unei noi lupte. Am hotărât să încercăm tot ce ne va sta în putinţă ca a doua zi salvatorul nostru să joace împotriva lui Czentovic o partidă, al cărei suport material Mac Connor se angajă să-l ia pe seama lui. Cum între timp aflasem prin întrebări puse stewardului că necunoscutul era austriac, am fost însărcinat eu, compatriotul lui, să-l solicit în numele grupului.