Cosmarul atomic al lui Buzzati

Rigoletto

La defilarea militară în onoarea aniversării independenţei a participat pentru prima oară un detaşament al armelor atomice.

Era o zi de februarie, limpede, dar cenuşie şi o lumină uniformă se abătea peste clădirile prăfoase cu steaguri fluturânde de pe corso. În locul unde mă găseam, trecerea formidabilelor tancuri care deschideau cortegiul, bubuind pe pavajul de piatră, n-a avut obişnuitul efect electrizant asupra mulţimii. Puţine şi indiferente aplauze la apariţia maiestuoaselor maşini acoperite de tunuri, a fru­moşilor soldaţi ce se iţeau de la înălţimea turelelor cu căştile lor de piele şi oţel. Privirile se îndreptau toate mai încolo, spre Piaţa Parlamentului, de unde venea coloana, în aşteptarea noutăţii.

Aproape trei sferturi de oră a durat trecerea tancurilor, spectatorilor le bubuia capul. În fine, ultimul mastodont se făcu nevăzut cu îngrozitorul lui vuiet, şi strada rămase pustie. Se făcu linişte, în vreme ce de la balcoane steagurile se legănau în vânt.

De ce nu mai trecea nimeni? Huruitul tancu­rilor se pierduse în depărtare, printre vagi ecouri de posibile fanfare, şi strada pustie era încă în aşteptare. Intervenise cumva un contraordin?

Iată însă că din fund, fără pic de zgomot, se văzu înaintând ceva, apoi a doua apariţie, o a treia, şi multe altele, într-un şir lung. Fiecare din ele avea patru roţi de cauciuc, dar nu erau nici automobile, nici camionete, nici tancuri, nici alte maşini cunoscute. Mai degrabă nişte şarete bizare, cu o înfăţişare neobişnuită şi, într-un fel, meschine.

Mă găseam într-unui din primele rânduri şi am putut să mă uit bine la ele. Erau în formă ba de tub, ba de marmită, ba de bucătărie de cam­panie sau de coşciug, asta ca să vă faceţi cât de cât o idee. Nu erau mari, nici arătoase şi nici măcar dotate cu acea soliditate exterioară care adesea înnobilează cele mai dezolante maşini. Învelişu­rile metalice care le acopereau păreau să fie mai degrabă „trucate" şi-mi amintesc un soi de hublou lateral cam paradit, care evident nu se închidea bine şi se tot zbătea cu zgomot de tinichea. Culoarea era gălbuie cu bizare desene verzi amin­tind de ferigi, pentru camuflaj. Bărbaţii, doi câte doi, stăteau mai mult afundaţi în partea din spate a vehiculelor, şi li se vedea doar bustul. Uniformele, căştile şi armele erau foarte obişnuite: puşti auto­mate, modelul din regulament, purtate de soldaţi în scop evident decorativ, aşa cum cu câţiva ani în urmă încă puteau fi văzuţi călăreţi înarmaţi cu sabie şi lance.

Două lucruri făcură imediat o mare impresie: absoluta linişte în care înaintau maşinile, alimentate, evident, de o energie necunoscută, şi, mai ales, aspectul fizic al militarilor de la bord. Care nu aduceau cu viguroşii tineri sportivi de pe tancuri, nu erau bronzaţi de soare, nu surâdeau cu acea inocentă bravură şi nici nu păreau retraşi într-o ermetică rigiditate militărească. Cei mai mulţi erau un soi ciudat de studenţi la filosofie, slabi, cu frunţi largi şi nasuri mari, toţi cu căşti de telegrafist, mulţi cu ochelari. Păreau să ignore faptul că sunt soldaţi, dacă ne luam după ţinută. O îngrijorare resemnată li se citea pe chipuri. Cei ce nu aveau în grijă manevrarea maşinilor priveau înjur cu o expresie nesigură şi apatică. Doar condu­cătorii unor furgoane plate corespundeau cât de cât aşteptărilor: un soi de ecran transparent în formă de cupă, evazat şi deschis în partea de sus, le împrejmuia capul, dând efectul descumpănitor al unui cap sculptat.

Îmi aduc aminte de un tip cam cocoşat din a doua sau a treia şaretă, aşezat niţel mai sus decât ceilalţi, probabil un ofiţer. Fără să-i pese de mulţime, se uita mereu înapoi ca să controleze vehiculele următoare, ca şi cum s-ar fi temut că aveau să rămână-n pană.

— Hai, Rigoletto! strigă cineva de la înălţimea unui balcon.

El se uită în sus şi, cu un surâs forţat, dădu din mână, salutând.

Tocmai acea lipsă de strălucire a convoiului — în vreme ce toţi ştiau ce putere infernală de dis­trugere era cuprinsă în acele recipiente de tablă - reuşi să semene spaimă. Vreau să spun că, dacă mecanismele ar fi fost cu mult mai grandioase, probabil că nu ar fi făcut o impresie atât de tulbure şi de puternică. Acest lucru explică atenţia aproape îngrijorată a mulţimii. Fără aplauze sau urale.

În tăcerea aceea compactă mi s-a părut, cum să spun? - că un uşor chirăit ritmic se aude din misterioasele vehicule. Semăna cu chemările unor păsări migratoare, fără să fie însă de pasăre. La început extrem de subtil, apoi din ce în ce mai distinct, scandat însă tot timpul în acelaşi ritm.

Îl priveam pe ofiţerul ghebos. L-am văzut scoţându-şi casca de telegrafist şi consultându-se agitat cu camaradul aşezat mai jos. Semne de nervozitate am observat şi la bordul altor şarete. Ca şi cum ceva nu era în regulă.

În acel moment, şase-şapte câini de la casele din preajmă începură să latre laolaltă. Cum balcoanele erau burduşite de spectatori şi aproape toate ferestrele erau larg deschise, semnalele animalelor răsunară pe tot cuprinsul străzii. Ce era cu jivinele alea? Pe cine chemau ele în ajutor cu atâta îndârjire? Ghebosul făcu un gest de nerăbdare.

Tocmai atunci — mi-am dat seama cu coada ochiului - un obiect închis la culoare ţâşni în spa­tele meu. Intorcându-mă, am avut timp să zăresc trei-patru şoareci care, zbughind-o prin lumina­torul unei pivniţe, goneau care încotro.

Un domn în vârstă de lângă mine ridică degetul arătător spre cer. Am văzut atunci cum deasupra maşinilor atomice, în mijlocul străzii, se înălţau drept nişte coloane ciudate de pulbere roşcată, asemănătoare trombelor de aer zise tornade, stând însă pe loc, verticale, fără să se învolbureze. În câteva secunde au luat o formă geometrică, deve­nind mai compacte. Descrierea lor nu e uşoară: închipuiţi-vă fumul conţinut într-un coş înalt de fabrică, dar fără coşul care să-l cuprindă. Acum, neliniştitoarele turnuri de pulbere deasă se ridi­cau ca nişte fantasme cam la treizeci de metri deasupra clădirilor, şi de la un vârf la celălalt am văzut tot atâtea punţi din aceeaşi materie negu­roasă de culoarea funinginii. Se formă astfel un şasiu de imense umbre rigide care se prelungeau cât vedeai cu ochii, în corespondenţă cu cortegiul. Iar câinii închişi în case continuau să latre.

Ce se petrecea? Defilarea se opri şi ghebosul, dându-se jos din vehiculul său, alergă de-a lungul coloanei, strigând ordine complicate, care păreau a fi într-o limbă străină.

Cu o îngrijorare prost ascunsă, militarii înce­pură să manevreze aparatele.

Acum minaretele de ceaţă sau pulbere - evident, emanaţii ale tanchetelor atomice - plu­teau ameninţătoare deasupra mulţimii, cu o rigoare a liniilor cât se poate de sinistră. O altă ciurdă de şoareci sări afară din luminator, fugind nebuneşte. Cum de nu fluturau în vânt, ca steagurile, aceste piramide gotice prevestitoare de nenorociri?

Deşi îngrijorată, mulţimea încă tăcea. În faţa mea, la etajul trei, se deschise pe neaşteptate o fereastră şi apăru o tânără cam ciufulită. Rămase o clipă ca în extaz, fixând acele vârfuri de inex­plicabilă negură şi punţile aeriene care le legau, îşi puse mâinile în cap, înspăimântată, şi un strigăt disperat îi ieşi din gâtlej:

— Maică Precistă! Ah, Maică Precistă!

Glasul acela! Încercând să mă stăpânesc, m-am dat mai în spate. Cu o ultimă privire i-am văzut pe militari agitându-se în jurul aparatelor, ca şi cum n-ar mai fi reuşit să le stăpânească (ulterior am înţeles că, deşi palizi şi urâţi, erau şi ei soldaţi adevăraţi). Mai aveam timp? Cu paşi iuţi la început, atent să nu fiu observat, am tot mărit compasul, până ce am ieşit din înghesuială, după care am luat-o pe o stradă laterală.

Auzeam în spatele meu vuietul mulţimii, în sfârşit îngrozită, sub şocul panicii. Aproape trei sute de metri mai încolo am avut puterea să mă întorc şi să privesc: peste negrul, sălbaticul tumult al mulţimii în fugă, turnurile de umbră roşcată se balansau acum, punţile dintre ele răsucindu-se încet - într-un ultim efort, s-ar fi spus. Halucinanta lor mişcare se accelera tot mai mult, devenind bezmetică. În clipa următoare, un urlet tenebros şi sălbatic bubui printre case.

S-a petrecut apoi ceea ce toată lumea ştie.