Din povestile lui O. Henry (8)

Comportament cavaleresc

Puştiul din Cisco ucisese şase oameni în nişte încăie­rări mai mult sau mai puţin cinstite, omorîse încă de două ori pe-atît (în cea mai mare parte mexicani) şi rănise mulţi alţii, pe care din modestie se ferea să-i numere. Şi îl iubea o femeie.

Puştiul avea douăzeci şi cinci de ani şi arăta de două­zeci: o companie de asigurări serioasă probabil că i-ar fi apreciat data decesului cam pe la douăzeci şi sase de ani. Îşi avea reşedinţa între Frio şi Rio Grande şi ucidea din mai multe motive: de dragul crimei, pentru că era iute la mînie, ca să nu fie arestat, din amuzament şi pentru oricare alt motiv care i-ar fi trecut prin cap. Nu fusese prins pentru că era în stare să împuşte cu cinci şesimi de se­cundă mai repede decît oricare şerif sau poliţist şi pentru că avea un cal murg pătat care ştia toate cărările şi toate hăţişurile din San Antonio pînă în Matamoras.

     Tonia Perez, fata care îl iubea pe Puştiul din Cisco, era pe jumătate Carmen, pe jumătate madonă, iar restul... ei, dar o femeie care e jumătate Carmen şi jumătate madonă poate întotdeauna să mai fie ceva — deci, restul, să zicem era o pasăre colibri. Locuia într-un jacal acoperit cu paie, lîngă o mică aşezare mexicană de la Răspîntia Lupu­lui Singuratic, lîngă Frio. Împreună cu ea stătea şi un tată sau un bunic, descendent direct din azteci, care nu împlinise încă o mie de ani şi care păzea o turmă de vreo sută de capre şi umbla beat mereu din cauza mescalului în spatele jacal-ului se întindea o pădure uriaşă de peri sălbatici spinoşi, care pe alocuri ajungea la o înălţime de douăzeci de picioare şi care aproape că intra în uşa colibei. Prin hăţişul ăsta încurcat îşi ducea murgul Puştiul la iu­bita lui. O dată, atîrnîndu-se ca şopîrla de grindă, sus la acoperişul de paie, o auzi pe Tonia, cu chipul ei jumătate madonă, jumătate Carmen şi cu sufletul de pasăre colibri, vorbind cu potera şerifului şi spunîndu-i în melange-ul ei blajin de spaniolă şi engleză că nu cunoaşte niciun Puşti.

Intr-o zi, aghiotantul general al statului, care ex officio este şi comandantul forţelor poliţieneşti, i-a scris cîteva rînduri sarcastice căpitanului Duval, de la compania X, staţionată în Laredo, cu privire la existenţa paşnică şi netulburată a criminalilor şi aventurierilor de pe teritoriul susnumitului căpitan

Căpitanul a căpătat culoarea prafului de cărămidă sub bronzul chipului, şi după ce a făcut cîteva adăugiri, a înaintat scrisoarea prin soldatul Bill Adamson locotenen­tului Sandridge, încartiruit lîngă o gură de mină plină cu apă de pe Nueces, împreună cu un detaşament de cinci soldaţi, pentru păstrarea ordinii şi respectarea legilor.

Locotenentul Sandridge a căpătat şi el frumoasa couleur de rose pe sub tenul natural de nuanţa căpşunii, şi-a înfundat în buzunarul de la şold scrisoarea şi a început să-şi roadă mustaţa în furculiţă.

A doua zi dimineaţa a pus şaua pe cal şi a călărit de unul singur pînă la aşezarea mexicană de la Răspîntia Lupului Singuratic de lîngă Frio, la depărtare de douăzeci de mile.

Înalt de şase picioare şi două incii, blond ca un viking, tăcut ca un diacon, periculos ca o mitralieră, Sandridge se mişca printre jacal-uri, căutînd cu răbdare informaţii despre Puştiul din Cisco.

Mexicanii se temeau mai puţin de lege decît de răz­bunarea rece şi sigură a călăreţului singuratic căutat de locotenent. Una din distracţiile Puştiului era să tragă în mexicani „ca să-i vadă cum zvîcnesc”; şi dacă numai de dragul distracţiei le pretindea spectacole terpsichorene muribunde, ce pedepse înfiorătoare ar fi urmat dacă l-ar fi scos cumva din sărite? Stăteau toţi tolăniţi, ridicau din umeri şi-şi întorceau palmele umplînd aerul cu „Quien sabes!“ şi susţinînd că nu-l văzuseră pe Puşti în viaţa lor. La Răspîntie însă exista un om pe nume Fink care ţi­nea un magazin — omul avea multe naţionalităţi, limbi, interese şi moduri de a gîndi.

—      N-are rost să-i întrebaţi pe mexicani, i-a spus el lui Sandridge. Se tem să vorbească. Hombre ăsta pe nome Puştiul — parcă îl cheamă Goodall, nu? — a venit la mine în magazin de vreo două ori. Bănuiesc că-l puteţi găsi la... dar mai bine tac. Ochesc cu două secunde mai tîrziu decît în tinereţe şi diferenţa nu e deloc neglijabilă. Puştiul are însă o iubită la Răspîntie, pe jumătate mexicană, şi se duce mereu pe-acolo. Fata locuieşte într-un jacal la vreo sută de paşi de pîriiaş, la marginea hăţişurilor. Poate că ea..., adică, nu, cred că nu ea, dar jacal-ul merită să fie observat, oricum.

Sandridge călări pînă la jacal-ul lui Perez. Soarele cobora şi umbra lungă a hăţişurilor se revărsa asupra co­libei cu acoperiş de paie. Caprele fuseseră închise peste noapte într-un ţarc ghimpos din apropiere. Cîţiva iezi se întindeau după frunzele din mărăciniş. Bătrînul mexican stătea lungit pe o pătură în iarbă, ameţit de mescal şi visînd probabil la nopţile cînd, împreună cu Pizarro, cioc­niseră cupele în cinstea averilor pe care urmau să le facă în Lumea Nouă — cel puţin asta exprima chipul lui bătrîn şi zbîrcit. În uşa jacal-ului stătea Tonia. Iar locote­nentul Sandridge rămase în şa, holbîndu-se la fată, ca o gîscă cu ciocul căscat la un matelot.

Puştiul din Cisco era un individ vanitos, aşa cum sunt toţi criminalii vestiţi şi infailibili, şi ar fi simţit în piept un cuţit dacă ar fi ştiut că, la un simplu schimb de priviri, două persoane în ale căror minţi fusese prezent (cel puţin pînă în clipa aceea) uitaseră complet de el.

Tonia nu mai văzuse pînă atunci un asemenea bărbat. Parcă era făcut din raze de soare, fire purpurii şi aer curat. Părea că luminează hăţişul cînd zîmbea, ca şi cînd soarele ar fi apărut din nou. Bărbaţii pe eare îi cunoscuse fuseseră scunzi şi negricioşi. Pînă şi Puştiul, în ciuda performanţe­lor lui, era un ţîngău cît ea de înalt, cu părul drept şi negru şi cu un chip de marmură rece, care îngheţa şi căldura amiezii.

Cît despre Tonia, deşi săracă lipită, putea să îmbogă­ţească imaginaţia oricui. Părul negru-albăstrui, cu cărare la mijloc, adunat la spate, ochii mari, înecaţi într-o melan­colie latină, îi dădeau asemănarea cu madona. Mişcările şi ţinuta, care trădau un foc ascuns şi dorinţa de a vrăji, le moştenise de la gitanas din provincia bască. Iar partea cu pasărea colibri putea fi găsită în inimă; nu era uşor de observat, dar dacă priveai fusta de un roşu aprins şi bluza albastru închis, înţelegeai pe loc aluziile simbolice la bi­zara pasăre.

Noua zeitate a soarelui ceru o cană cu apă. Tonia îi aduse din vasul roşu ce atîrna sub umbrarul de mărăcini. Sandridge socoti că era cazul să descalece, ca să-i uşureze fetei efortul.

Nu fac pe spionul şi nici nu am pretenţia că pot stăpinî gîndurile ce sălăşluiesc în inima omului, dar afirm cu dreptul cronicarului că în mai puţin de un sfert de oră, Sandridge o învăţa cum să împletească în şase un lasso din piele netăbăcită, iar Tonia îi explicase că dacă n-ar fi fost cărticica de engleză pe care i-o dăduse padre al ei cel nomad şi micuţul chivo (1) cel infirm pe care il hrănea din sticlă, ar fi fost tare, tare singurică, zău aşa.

Ceea ce ne face să bănuim că Puştiul avea şi el un călcîi al lui Ahile, iar sarcasmul aghiotantului general căzuse pe un teren sterp.

In tabăra de lîngă mină, locotenentul Sandridge anun­ţase şi repetase de mai multe ori intenţia sa de a-l face pe Puştiul de la Cisco să muşte ţărîna preriei din ţinutul Frio sau să-l aducă în faţa judecăţii. Asta presupunea timp, nu glumă. Aşa că, de două ori pe săptămînă, locotenentul călărea pînă la Răspîntia Lupului Singuratic din ţinutul Frio şi-i îndruma fetei degetele subţiri şi palide prin împletitura complicată a lasso-ului care sporea atît de greu. Funia îm­pletită în şase se învaţă greu şi se predă uşor.

Locotenentul ştia că oricînd ar fi venit ar fi putut da peste Puşti. Avea puşca pregătită şi ochiul nu-i slăbea hăţişul din spatele jacal-ului. Putea în felul ăsta să do­boare cu o singură lovitură şi şoimul şi pasărea colibri.

In timp ce ornitologul cu părul auriu îşi continua stu­diile, Puştiul din Cisco îşi vedea şi el de îndatoririle sale profesionale. Deschise într-o doară focul asupra celor din crîşma sătucului de pe Quintana Creek, ucise pe şeriful oraşului (ţintindu-l drept în mijlocul insignei) şi pe urmă îşi văzu de drum, plictisit şi nemulţumit. Niciun artist adevărat nu se mulţumeşte să împuşte un bătrîn care poartă un puşcoci vechi calibrul 38.

Puştiul călărea şi în minte îi încolţise ideea pe care toţi o încearcă atunci cînd fărădelegile îşi pierd din farmec. Tînjea după femeia pe care o iubea şi care să-l asigure că, în pofida a orice, ea rămînea a lui. Îşi dorea ca ea să-i nu­mească setea de sînge - bravură şi cruzimea - devota­ment. Vroia ca Tonia să-i dea apă din cana roşie de sub umbrarul de mărăcini şi să-i povestească cum se întrema chivo bînd din sticlă.

Puştiul trase de hăţurile murgului spre hăţişurile de zece mile care se întind de-a lungul rîuleţului Hondo, pînă la Răspîntia Lupului Singuratic din ţinutul Frio. Murgul icni, căci avea un simţ al direcţiei şi al orientării asemă­nător cu cel al calului de la tramvai; ştia că nu peste mult timp o să pască iarba grasă din mesquite, priponit de o funie lungă de patruzeci de picioare, în timp ce Ulise o să-şi odihnească trupul în coliba acoperită cu paie a lui Circe.

Drumul prin hăţişul plat din Texas e mai înspăimîntător şi mai singuratic decît călătoria exploratorului de pe Amazoane. Ciudatele şi nenumăratele varietăţi de cactuşi îşi ridică cioturile strîmbe şi braţele groase şi ţepoase cu o monotonie jalnică şi o varietate uluitoare, împiedicînd înaintarea. Planta diavolească pare că trăieşte fără pămînt sau apă şi-şi rîde de călătorul însetat, expunîndu-şi ver­deaţa cenuşie. Se încolăceşte de o mie de ori pe lîngă nişte poteci ademenitoare ce par deschise, numai pentru a-l atrage pe călăreţ în fundul sacului — fundături imprac­ticabile şi străjuite de spini, din care, dacă reuşeşte, călă­torul se retrage cu mintea vîjîindu-i de atîta rotire a ace­lor busolei.

Dacă te-ai rătăcit în hăţiş înseamnă că poţi muri ca hoţul pe cruce, străpuns de cuie şi înconjurat de formele groteşti ale duşmanilor.

Dar Puştiul şi murgul nu împărtăşeau această soartă. Murgul ocolea, înconjura, trasînd cea mai fantastică şi uluitoare potecă, dar micşorînd cu fiecare cotitură distanţa pînă la Răspîntia Lupului Singuratic.

Şi, în acest timp, Puştiul cînta. Nu cunoştea decît un singur cîntec, aşa cum nu cunoştea decît o singură normă de comportament şi o singură iubire. Era un individ cu o minte axată pe o singură direcţie. Avea o voce de coiot bolnav de bronşită, dar ori de cîte ori simţea nevoia să cînte, nu stătea la îndoială. Cîntecul povestea lucruri con­venţionale despre aşezările de lîngă calea ferată şi ver­surile de început sunau:

Nu te ţine de prostii cu Lulu a mea,

Că-ţi arăt eu ţie...

şi tot aşa. Murgul era deprins cu cîntecul, deci îi era totuna.

Dar pînă şi cel mai slab cîntăreţ îşi dă seama în cele din urmă că nu mai e cazul să contribuie şi el cu alte zgo­mote la cele existente pe lume. Aşa că Puştiul, ajungînd cam pe la vreo două mile depărtare de jacal-ul Toniei, s-a oprit nu prea convins din cîntat — nu pentru că execuţia nu-l mai desfăta, ci pentru că muşchii laringelui erau cam slăbiţi.

Murgul pătat dădea roată, tropăia prin labirintul hă­ţişului de parcă era în arena circului, şi nu peste mult timp călăreţul presimţi după anumite semne că Răspîntia Lupului Singuratic era pe-aproape. Apoi, pe măsură ce hăţişul se rărea, zări acoperişul de paie al jacal-ului şi copacul de la marginea pîrîiaşului. Cîţiva paşi mai departe Puştiul opri murgul şi privi atent prin luminişul spinos. Pe urmă descălecă, lăsă hăţurile şi porni pe jos, oprindu-se din cînd în cînd fără să facă nici cel mai mic zgomot, ca un indian. Murgul, care-şi ştia rolul, rămase şi el nemişcat.

Puştiul se tîrî tăcut pînă la capătul hăţişului şi începu să se uite printre frunzele unui pîlc de cactuşi.

La zece paşi mai departe de ascunzătoare, în umbra jacal-ului, stătea Tonia lui, împletind liniştită un lasso din piele netăbăcită. Pînă acum putea fără îndoială să scape de orice acuzaţie; se ştie că nu odată femeile s-au ocupat şi cu alte treburi mai puţin liniştite. Dar dacă tre­buie să mărturisim totul, atunci trebuie neapărat să adău­găm că fata îşi sprijinea capul pe pieptul lat şi îmbietor al unui bărbat înalt, blond şi bronzat, şi că acesta îşi avea braţul trecut pe sub al ei, îndrumîndu-i degetele mici şi îndemînatice care avuseseră nevoie de atîtea lecţii la împletitul complicat al lassoului.

Sandridge se uită iute spre hăţişul întunecat cînd auzi sunetul uşor, asemănător unui chiţăit, pe care-l cunoştea atît de bine. Aşa face teaca cînd cineva înşfacă brusc patul unui pistol cu şase gloanţe. Dar sunetul nu s-a repetat; iar degetele Toniei aveau nevoie de o atenţie deosebită.

Şi pe urmă, în umbra morţii, cei doi începură să vor­bească despre dragostea lor; şi în după-amiaza liniştită de iulie, fiecare cuvînt rostit ajunse la auzul Puştiului.

—     Ţine minte, deci, spunea Tonia, nu vii decît dacă-ţi trimit vorbă. Trebuie să apară curînd. Un vaqaero mi-a spus azi la tienda (prăvălie) că l-a văzut în Guadalupe acum trei zile. Cînd e atît de aproape de mine, vine întotdeauna pe-aici. Şi dacă vine şi te găseşte, te ucide. Aşa că, dragul meu, nu mai veni pînă nu-ţi trimit vorbă.

—     Bine, spuse locotenentul. Şi după aceea ce-o să fie?

—     Pe urmă ţi-aduci oamenii şi-l omori. Dacă nu, te omoară el pe tine.

—    Nici nu mă îndoiesc că nu e omul care să se predea. Cine i se opune ori e ucis, ori îi face de petrecanie domnu­lui Pusti.

—     Trebuie să moară, spuse fata. Altfel pe lumea asta noi doi n-o să avem parte de linişte. A ucis pe mulţi. I-a venit acum şi lui rîndul. Adu-ţi oamenii şi nu-l lăsa să-ţi scape.

—     Pe vremuri îl îndrăgeai.

Tonia dădu drumul lasso-ului, se întoarse şi îşi puse braţul palid pe umărul locotenentului.

—     Pe vremuri, murmură ea într-o spaniolă suavă, nu te aveam pe tine, muntele meu însorit. Eşti tot atît de bun şi nobil pe cît eşti de puternic. L-aş mai putea prefera pe el cînd te cunosc pe tine? Lasă-l să moară; numai aşa n-aş fi îngrozită zi şi noapte că ar putea să ne facă vreun rău.

—     Cum am să ştiu cînd vine?

— Cînd soseşte, stă două zile, uneori trei. Gregorio, fiul cel mic al bătrînei Luisa, lavandera, (2) are un căluţ iute. Am să-ţi trimit o scrisoare prin el şi am să-ţi spun cum e mai bine să-l prinzi. Prin Gregorio o să primeşti biletul. Să-ţi aduci mulţi oameni şi să ai mare grijă, roşcovanul meu, pentru că nici şarpele _Cu clopoţei nu atacă atît de iute cum trimite el glonţul din pistola.

—     Puştiul e dibaci la mînuirea armelor, ştiu, recu­noscu Şandridge, dar cînd am să-l surprind o să fiu neînsoţit. Ori îi fac singur de petrecanie, ori deloc. Căpitanul mi-a scris vreo cîteva rinduri care m-au hotărît să rezolv treaba asta fără niciun ajutor. Dă-mi de ştire cînd soseşte domnul Puşti şi am eu grijă de rest.

—     Iţi trimit vorbă prin băiatul Gregorio, spuse fata. Ştiam eu că eşti mai viteaz decît ucigaşul ăla pipernicit care nu zîmbeşte niciodată. Cum mi-am putut închipui vreodată că ţin la el?

Sosise timpul ca locotenentul să plece înapoi la tabăra de lîngă mină. Înainte de a încăleca, ridică trupul delicat al Toniei cu un singur braţ pentru a-şi lua rămas bun. Toropeala aerului de vară infierbîntat apăsa greoi după-amiaza visătoare. Fumul de la focul jacal-ului, unde sfîrîiau în tigaie frijoles, se ridica drept ca firul cu plumb deasupra coşului de lut. Niciun sunet sau mişcare nu tulburau se­ninătatea hăţişurilor dese care se întindeau la zece paşi mai departe.

Cînd silueta lui Sandridge, săltînd pe calul masiv, se pierdu în zare, pe ţărmul abrupt al trecătoarei Frio, Puş­tiul se tîrî înapoi spre propriul lui adăpost, încălecă şi o porni în galop pe poteca întortocheată pe care venise.

Nu merse mult. Se opri şi aşteptă în străfundurile tăcute ale hăţişurilor pînă cînd se scurse o jumătate de oră. Pe urmă, Tonia surprinse notele înalte şi false ale unui cîntec lipsit de armonie care se auzea tot mai aproape; alergă la marginea hăţişurilor să-l întîmpine.

¹  Spăh'itol-easa (sp.).

⁸ Fasole uscată (sp.)

Puştiul zîmbea rareori; dar atunci cînd o văzu, zîmbi şi-şi agită pălăria. Descălecă, iar iubita îi sări în braţe. Puştiul o privi cu drag. Părul negru şi des îi atîrna în smocuri. Întălnirea îi provocă o înfiorare şi pe faţa-i netedă şi oacheşă, de obicei imperturbabilă ca o mască de lut, trecu o umbră de emoţie.

—    Ce mai face iubita mea? întrebă el, ţinînd-o strîns.

—     Se topeşte de dorul tău, iubitule, răspunse ea. Mi-s ochii osteniţi de cînd privesc perna asta cu ace a diavolu­lui prin care vii. Şi nici nu pot să văd departe. Dar ai venit iubitule, şi nu te mai cert. Que mal muchacho să nu vii să-ţi vezi alma - mai des. Intră să te odihneşti şi lasă-mă să-ţi adăp calul şi să ţi-l priponesc cu frînghia lungă. Ai apă rece în casă.

Puştiul o sărută cu afecţiune.

—     Pentru nimic în lume nu las eu o doamnă să-mi pri­ponească calul, zise el. Dar dacă dai o fugă, chica, şi fierbi nişte cafea în timp ce văd eu de caballo o să-ţi rămîn îndatorat.

Pe lîngă că era ţintaş bun, Puştiul mai avea o calitate pentru care se admira grozav. Era muy caballero după cum spun mexicanii, faţă de doamne. Pentru ele nu avea decît vorbe frumoase şi preţuire. Nu era în stare să-i spună unei femei un cuvînt urît. Putea să le ucidă fără cruţare soţii şi fraţii, dar n-ar fi fost în stare să ridice degetul asupra unei femei. Motiv pentru care multe persoane aparţinînd acestei interesante diviziuni a umanităţii, care ajunseseră sub vraja politeţii sale, declarau că nu cred nimic din poveştile care circulau pe seama domnului Puşti. Nu trebuie să crezi tot ce se vorbeşte, susţineau ele. Cînd erau puse faţă în faţă cu dovada faptelor infame, săvîrşite de el caballero, dovezi aduse de bărbaţii indignaţi, spuneau că poate fusese obligat să le înfăptuiască, dar că în orice caz ştia să se poarte cu doamnele.

Avînd în vedere această idiosincrazie curtenitoare dusă la extrem, precum şi mîndria resimţită pentru ea, e uşor să ne închipuim că soluţia problemei puse în faţa lui prin ceea ce văzuse şi auzise în acea după-amiază (cel puţin la unul din actori), trebuie să i se fi părut extrem de com­plicată. Şi totuşi, nu ni-l putem imagina pe Puşti trecînd cu vederea fleacuri de acest gen.

După asfinţitul scurt, se adunară în jurul cinei cu frijoles,(3) friptură de capră şi cafea, la lumina unui felinar din jacal. După aceea, strămoşul, avănd turma strînsă în ţarc, fumă o ţigară şi luă înfăţişarea unei mumii învelite într-o pătură cenuşie. Tonia spălă cele cîteva vase, iar Puştiul le şterse cu sacul de făină transformat în ştergar. Ochii ei străluceau; sporovăia volubil despre diverse întîmplări petrecute în restrînsul ei univers de cînd Puştiul o vizitase ultima oară; totul decurgea ca la oricare altă vizită a lui.

Pe urmă ieşiră afară şi Tonia se aşeză într-un hamac din răchită, cu ghitara, şi îi cîntă canciones de amor triste.

—    Mă mai iubeşti la fel de mult, iubita mea? întrebă Puştiul, căutîndu-şi tutunul.

—    La fel ca întotdeauna, micuţul meu, spuse Tonia, zăbovind cu privirea întunecată asupra lui.

—    Trebuie să mă duc pînă la Fink, spuse Puştiul ridicîndu-se, să-mi iau nişte tutun. Credeam că mai am un săculeţ în haină. Mă întorc într-un sfert de oră.

—     Vino repede şi spune-mi cît timp o să fii al meu de data asta. Pleci mîine şi mă laşi să sufăr, sau stai mai mult cu Tonia a ta?

—    S-ar putea să stau vreo două-trei zile de data asta, spuse Puştiul căscînd. Sunt tot pe drumuri de-o lună şi aş vrea să mă odihnesc.

Lipsi o jumătate de oră. Cînd se întoarse, Tonia era tot în hamac.

—    Nu ştiu, spuse Puştiul, de ce am o senzaţie ciu­dată. Parcă mă pîndeşte cineva după fiecare tufiş sub co­pac, gata să tragă. N-am mai avut pînă acum asemenea împunsături. E o presimţire. Îmi vine s-o întind înainte de-a se crăpa de ziuă. Tot ţinutul Guadalupe e în forfotă pentru olandezul ăla bătrîn pe care l-am pus la pămînt.

—    Nu te temi tu... nimeni nu-l poate face pe micuţul meu curajos să se teamă.

—     Păi, de obicei nu prea sunt eu considerat iepure, dar nici n-aş vrea să mă găsească potera la tine în jacal. S-ar putea să rănesc pe cine nu trebuie.

—     Rămîi cu Tonia ta; nimeni nu te găseşte aici.

Puştiul privi atent spre umbrele de lîngă pîrlîaş şi că­tre luminile slabe ale satului mexican.

—     Văd eu mai tîrziu, hotărî el.

La mijlocul nopţii, un călăreţ intra în tabăra soldaţi­lor, presărîndu-şi drumul cu „Hei!'‘-uri zgomotoase, ca să arate că avea o misiune paşnică. Sandridge şi vreo alţi doi se duseră să vadă ce se întîmplă. Călăreţul anunţă că se numeşte Domingo Sales şi că vine de la Răspîntia Lupului Singuratic. Avea o scrisoare pentru senor Sandridge. Bătrîna Luisa, lavandera, îl convinsese s-o aducă, spunea el, pentru că fiul ei, Gregorio, era prea bol­nav ca să poată călări.

Sandridge aprinse felinarul şi citi. Iată ce scria:

„Dragul meu, a venit. Abia ai plecat, că a şi apărut din hăţiş. Prima oară mi-a spus că o să stea vreo două-trei zile. Pe urmă parcă era un lup sau o vulpe şi se plimba de colo-colo, se uita şi trăgea cu urechea. Nu peste mult timp mi-a spus că trebuie să plece înainte de a miji zorile, cînd e întuneric şi linişte. Pe urmă parcă a bănuit că nu-i sunt credincioasă. M-a privit atît de ciudat, că mi s-a făcut frică. I-am jurat că-l iubesc, că sunt Tonia lui. La urma mi-a spus că trebuie să-i dovedesc că nu mint. Crede că atunci cînd va pleca de la mine, va fi ucis de oameni care stau la pîndă. Ca să scape, o să se îmbrace în hainele mele, fusta mea roşie şi bluza albastră şi pe cap o să aibă broboada cafenie. Înainte, însă, zice că trebuie să mă îm­brac şi eu în hainele lui, pantalones, camisa şi pălăria şi să merg pe calul lui, de la jacal pînă la drumul cel mare dincolo de trecătoare şi apoi să mă întorc. Asta, înainte ca el să plece, ca să vadă dacă sunt cinstita şi dacă nu cumva îl pîndesc oamenii. E groaznic! Asta o să se-ntîmple cu o oră înainte de a se face ziuă. Vino, iubitule, să-l ucizi şi s-o iei pe Tonia a ta. Nu încerca să-l prinzi viu, ucide-l repede. Aşa să faci, acum că ştii totul. Vino cu mult înainte şi ascunde-te în şopronul de lîngă jacal,unde ţinem căruţa şi şeile. Acolo e întuneric. El o să poarte fusta mea roşie, bluza albastră şi broboada cafe­nie. Iţi trimit o sută de sărutări. Vino negreşit şi ţinteşte iute şi bine.

A ta de tot,

                                                                           Tonia

Sandridge le explică repede oamenilor partea oficială a misivei. Soldaţii protestară văzînd că locotenentul vrea să plece singur.

—     Îl prind uşor, le spuse el. Fata i-a întins o cursă. Cred că n-apucă el să se dezmeticească.

Sandridge puse şaua pe cal şi călări pînă la Răspîntia Lupului Singuratic. Legă calul masiv într-un pîlc de mă­răcini, lîngă pîrîiaş, scoase Winchester-ul din teacă şi se apropie cu grijă de jacal-ul lui Perez. Cornul lunii tot apărea pe lîngă norii zdrenţuiţi, albi ca laptele.

Şopronul era un loc excelent pentru ambuscadă, iar locotenentul se simţea în siguranţă. La adăpostul întune­cat al umbrarului de mărăcini din faţa jacal-ului, văzu un cal priponit şi-l auzi cum loveşte cu copita, nerăbdător, în pămîntul bătătorit.

Aşteptă aproape o oră pînă apărură din jacal două si­luete. Una, în haine bărbăteşti, urcă iute pe cal şi galopă pe lîngă şopron, spre trecătoare şi sat. Cealaltă, în fustă, bluză şi broboadă pe cap, ieşi în lumina slabă a lunii, pri­vind lung în urma călăreţului. Sandridge se gîndi să-şi încerce norocul chiar atunci, înainte de a se întoarce To­nia. Îşi făcu socoteala că ei poate nu i-ar fi făcut plăcere să asiste la scenă.

—     Mîinile sus! porunci el, cu glas tare, ieşind din şo­pron cu Winchester-ul pe umăr.

Silueta se întoarse iute, dar fără să pară că se supune, aşa că locotenentul trase unul, două, trei gloanţe şi pe urmă încă două, căci nu poţi fi niciodată sigur că l-ai ră­pus pe Puştiul din Cisco. Nu mai încăpea îndoială că ţin­tise perfect la cei zece paşi care-i despărţeau şi cu lumina atît de bună a lunii.

Strămoşul, adormit în pătura lui, se trezi din pricina împuşcăturilor, Ascultînd mai bine, auzi strigătul jalnic al unui bărbat în mare suferinţă şi durere, aşa că se ridică mormăind, nemulţumit de apucăturile contempo­ranilor.

Năluca unui bărbat înalt, roşcovan, năvăli în jacal, cu mîna întinsă, tremurînd ca o trestie, spre felinarul agă­ţat pe perete. Cu cealaltă mînă puse pe masă o scrisoare.

—      Uită-te la scrisoare asta, Perez, strigă omul. Cine a scris-o?

—      Ah, Dios e senor Sandridge, bolborosi bătrînul, apropiindu-se. Păi, senor, scrisoarea a scris-o Puştiul, cum îi zicem noi — omul lui Tonia. Se zice că-i om rău; eu nu ştiu. Cît a dormit Tonia, el a scris scrisoarea şi mi-a pus-o în mîna asta bătrînă să i-o duc lui Domingo Sales ca să ajungă la dumneavoastră. E ceva rău în scrisoare? Eu sunt tare bătrăn şi nu ştiu. Valgame Dios!(4) Lumea asta-i nebună! Şi-n casă n-avem nimic de băut, nimic.

Tot ce mai fu în stare să facă Sandridge în clipa aceea a fost să iasă afară şi să se arunce cu faţa în ţărînă, lîngă pasarea colibri, care nu-şi mai flutura nicio pană. Nu era caballero din instinct şi nu putea înţelege desfătarea răz­bunării.

La o milă depărtare, călăreţul care galopase pe lîngă şopron începu un cîntec aspru şi fals, ale cărui cuvinte de început sunau cam aşa:

Nu te ţine de prostii cu Lulu a mea,

Că-ţi arăt eu ţie...

(1)   ţap

(2)   spălătoreasă

(3)   fasole

(4)   Doamne fereşte