Grizzly, stapanul muntilor(20) - ultima parte

Muskwa a mai mers ce-a mai mers pe urmele lui Langdon, cam o jumătate de milă. La început a alergat, apoi, din ce în ce, şi-a încetinit fuga, iar în cele din urmă s-a aşezat cuminte pe labele de dina­poi, privind depărtarea. Dacă Langdon ar fi mers pe jos, ursuleţul s-ar fi ţinut după el pînă cînd ar fi căzut, frînt de oboseală. Închisoarea în care îl ţinu­seră nu-i plăcuse de loc; îl zgîlţîise şi-l aruncase de colo pînă colo, ba, de cîteva ori, calul se scuturase aşa de tare, de i s-a părut că se cutremură pămîntul. Acum scăpase de cuşcă, dar, odată cu ea, ple­case şi Langdon. A mai stat cîtva timp şi a aşteptat, gemînd cu părere de rău, dar de mişcat nu s-a miş­cat din loc. Era sigur că prietenul pe care începuse să-l iubească se va reîntoarce. Pînă acum, întotdea­una venise înapoi la el. Fără să se depărteze prea mult de drumul pe care trecuse caravana, începu să caute frumoasa-primăverii şi limba-viperei.

    Tot restul zilei, ursuleţul a hoinărit prin cîmpia înflorită de la poalele muntelui; se simţea tare bine acolo, în lumina razelor de soare, căutînd rădăcini şi bulbi care-i plăceau atît de mult. A scormonit cît a scormonit, iar cînd s-a săturat bine, a mai tras şi un pui de somn, după-masă; dar cînd soarele a în­ceput să coboare spre apus şi umbra posomorită a munţilor a întunecat valea, l-a cuprins frica.

Nu era decît un puişor de urs şi, pentru prima dată din noaptea aceea îngrozitoare, cînd îi murise mama, rămăsese iar singur. Thor îi înlocuise mama, şi mai tîrziu Langdon luase locul lui Thor, astfel încît nu simţise niciodată pînă acum singurătatea apăsătoare a întunericului. Se furişă sub un tufiş de mărăcini, lîngă drum, şi continuă să aştepte, să asculte şi să adulmece, nădăjduind încă. S-au ivit şi stelele, limpezi şi strălucitoare, dar de data aceasta farmecul lor n-a fost destul de pu­ternic ca să-l atragă. Abia în zori a îndrăznit din nou să iasă, cu precauţie, din adăpostul de mărăcini.

Soarele i-a dat curaj şi încredere, aşa că şi-a re­luat iar hoinăreala prin vale. Mirosul lăsat de cai se simţea acum tot mai slab, pînă cînd, în cele din urmă, a dispărut cu totul. În ziua aceea a mîncat puţină iarbă şi cîteva rădăcini de limba-viperei, iar cînd noaptea s-a lăsat din nou, l-a găsit pe povîrnişul văii în care se aflau Thor şi Iskwao. Frînt de oboseală şi înfometat, a adormit ghem într-o scor­bură de copac. Multe zile şi nopţi a rămas singur, rătăcind prin valea aceea imensă. A trecut pe lîngă balta unde el şi Thor se întîlniseră cu ursul cel bătrîn şi a adulmecat înfometat oasele de peşte; a colindat pe malul lacului întunecat şi adînc şi a zărit fîlfîind umbre în întunecimea pădurii; a urcat stăvilarul castorilor, rămînînd să doarmă două nopţi lîngă buştenii de unde Thor azvîrlise pe mal primul peşte. Aproape uitase de Langdon, şi gîndul lui se întorcea din ce în ce mai des la Thor şi la mama lui. Îi era dor de ei şi le simţea tare mult lipsa. Îi dorea mai mult decît dorise vreodată tovărăşia omului, deoarece se trezea în el, din nou, cu repeziciune, făptura săl­băticiei.

Începutul lui august l-a găsit la rîpa din vale, hotărît să urce coasta unde Thor auzise pentru prima dată tunetul armei şi simţise muşcătura ascuţită a carabinei omului alb.

Crescuse repede în timpul celor două săptămîni cît a rătăcit, străbătînd mile, cu stomacul mai mult gol. Acum nu-i mai era frică de întuneric.

A străbătut defileul îngust şi întunecat, care se afla mai sus de balta de nămol, şi cum nu-i rămînea alt drum de ales, a urcat pînă în vîrful trecătorii, pe unde se retrăsese Thor, urmărit de Langdon şi Bruce. La picioarele lui se întindea cealaltă vale - ajunsese acasă.

Fără îndoială că Muskwa n-a recunoscut-o. N-a văzut şi n-a adulmecat nimic familiar, dar cum era atît de frumoasă, de îmbelşugată şi însorită, nu s-a grăbit să plece. A găsit aici adevărate grădini de frumoasa-primăverii şi limba-viperei şi tot aici a ucis pentru prima oară. Aproape că s-a împiedicat de un pui de marmotă, cam cît o veveriţă roşie, dar înainte ca micuţa făptură să poată fugi, a şi înhăţat-o. A fost o masă straşnică.

Abia după o săptămînă a ajuns pe valea pîrîului aflat la poalele povîrnişului unde murise mamă-sa. Dac-ar fi urcat, i-ar fi găsit oasele bine curăţate de sălbăticiuni. A mai trecut o săptămînă pînă ce a dat de poieniţa unde Thor omorîse caribu-ul şi ursul cel negru şi abia acum Muskwa şi-a dat seama că se întorsese acasă.

Două zile a rătăcit în preajma locului unde fusese ospăţul şi teribila bătălie. Cu răbdare şi încredere, îl aştepta pe Thor. Din cînd în cînd, pleca prin îm­prejurimi să-şi caute de mîncare. Dar în fiecare după-amiază, cînd umbrele munţilor începeau să se alungească spre vale, se întorcea în păduricea unde el şi uriaşul grizzly îşi ascunseseră prada şi-i jefuise tîlharul de urs negru.

Intr-o zi, pe cînd căuta rădăcini, s-a îndepărtat mai mult ca de obicei. Era la o mare distanţă de locul unde îşi stabilise aşezarea şi adulmeca un colţ de stîncă, cînd o umbră imensă s-a întins deodată peste el. Întorcînd capul, a rămas încremenit; inima-i bătea să-i sară din piept, cum nu i se mai întîmplase niciodată pînă atunci.

La o mică distanţă de el, nemişcat şi privindu-l ţintă, stătea Thor! Cu un scîncet de bucurie, gudurîndu-se ca un căţeluş, Muskwa alergă spre el. Thor şi-a înclinat capul uriaş, şi-a îngropat nasul în blana ursuleţului şi au rămas amîndoi, aşa, nemişcaţi. Pe urmă, ca şi cum nu l-ar fi pierdut niciodată pe Muskwa, Thor o porni la drum, şi-n urma lui venea, fericit, ursuleţul cu mutrişoara tuciurie.

Au urmat multe zile de călătorii minunate şi os­peţe grozave; marele grizzly l-a dus pe Muskwa printr-o mulţime de locuri noi din cele două văi şi în munţii care le mărgineau. Au pescuit şi au vînat caribu, şi pe zi ce trecea ursuleţul devenea din ce în ce mai voinic şi mai greu, aşa că pe la jumătatea lui septembrie ajunsese cît un dulău de mare.

A venit, după asta, rîndul fructelor de pădure. Thor cunoştea mai bine ca nimeni locurile din văi pe unde să le caute.

Intîi au mîncat zmeură sălbatică, apoi mure, şi după ele — delicioasele coacăze negre, pe care le căutau în adîncurile răcoroase ale pădurilor. Erau mari cît cireşele şi aproape tot atît de dulci ca zahă­rul pe care, cîndva, Langdon i-l dăduse lui Muskwa. Din toate fructele, coacăzele acestea îi plăceau ursu­leţului cel mai mult. Creşteau în ciorchini bogaţi şi deşi, pe arbuşti fără frunze, aşa că putea să cu­leagă uşor şi să mănînce un sfert de kilogram în cinci minute.

Apoi a venit şi vremea cînd fructele au dispărut. Era tîrziu, în octombrie. Nopţile deveniseră tot mai reci şi zile întregi soarele nu se mai arăta pe cerul posomorît şi încărcat de nori. Sus, pe piscuri, zăpada se aştemea tot mai groasă şi nu se mai topea ca alte dăţi. Ba începuse să ningă şi în vale. La început, co­vorul alb de nea, care i-a îngheţat lui Muskwa pi­cioarele, s-a topit repede, dar vînturi aspre au coborît din miazănoapte şi, în locul murmurului dulce al văii din timpul verii, se auzeau acuma gemetele nopţii şi strigăte ascuţite se ridicau din pădurea ai cărei co­paci scîrţîiau jalnic.

Muskwa avea impresia că întreaga lume se trans­formă. În zilele acelea friguroase şi întunecate se întreba pentru ce, oare, Thor rămînea pe colinele bătute de vînturi, cînd valea le oferea un adăpost atît de bun! Dac-ar fi putut să-i explice, Thor i-ar fi răspuns că iarna era foarte aproape şi că numai pe aceste înălţimi se mai putea găsi ceva de mîncare. În văi nu mai erau fructe, iar rădăcinile şi iarba nu erau de ajuns de hrănitoare pentru corpurile lor. Nu-şi mai puteau pierde vremea căutînd furnici şi rîme, iar peştii se retrăseseră de mult în adîncurile apelor. Acum, cînd caribu-ul avea un miros tot atît de ascuţit ca vulpea şi se întrecea cu vîntul la fugă, doar pe povîrnişuri reuşeau să mai găsească cîte un hîrciog sau o marmontă, atît cît să nu moară de foa­me. Neobosit, Thor scormonea în căutarea lor, şi Muskwa îl ajuta cît îl ţineau puterile. Se întîmpla, uneori, să răstoarne vagoane de pămînt pînă să dea de culcuşul cald, de iarnă, al unei familii de marmote sau, alte dăţi, scormoneau ore întregi ca să prindă doi-trei hîrciogi mici cît nişte veveriţe roşii, dar graşi şi gustoşi.

Au dus-o aşa pînă în ultimele zile ale lui octom­brie. Apoi zăpada, vînturile îngheţate şi furtunile înverşunate din nord s-au dezlănţuit cu toată pu­terea. Bălţile şi lacurile au început să îngheţe, dar Thor n-a coborît în vale. A rămas tot sus pe povîr­nişuri, unde Muskwa tremura noaptea de frig, întrebîndu-se dacă soarele se va mai ivi vreodată din­tre nori.

Intr-o zi, pe la mijlocul lui noiembrie, pe cînd tocmai scormoneau după nişte marmote, Thor s-a oprit deodată şi, cu un aer foarte preocupat, a pornit spre miazăzi. Nu s-a mai oprit decît la vreo zece mile de defileul cu balta de noroi unde, de iute ce merseseră, au ajuns chiar în aceeaşi după-amiază, înainte de apusul soarelui. Următoarele două zile, Thor a devenit foarte ciudat. Părea indiferent la orice şi, cu toate că nu se găsea nimic de mîncare pe acolo, rătăcea printre stînci, adulmecînd, ascul­tînd şi purtîndu-se în aşa fel, încît Muskwa nu mai ştia ce să creadă. în ziua a doua, după-amiază. Thor s-a oprit într-un crîng de pini şi s-a apucat să mă­nînce acele căzute pe jos, într-un covor gros. Mus­kwa mînca şi el, deşi nu-i păreau de loc gustoase; ceva însă îl îndemna să-l imite pe Thor. Le prindea cu limba şi le înghiţea, fără să-şi dea seama că aceasta era ultima pregătire pe care natura o orînduise în vederea lungului somn de iarnă.

Aproape de ora patru, au ajuns în faţa peşterii adînci în care se născuse marele grizzly. Aici, ursul s-a oprit din nou şi a adulmecat vîntul din toate părţile...

Înserarea se lăsa încetul cu încetul. Deasupra de­fileului urla jalnic furtuna. Rafale îngheţate de vînt coborau peste înălţimile munţilor, din cerul negru şi încărcat de zăpadă.

Au stat o clipă în gura peşterii, apoi au intrat: întîi Thor şi pe urmă Muskwa; cu cît înaintau, pătrunzînd tot mai adînc prin întunericul ca păcura, aerul se făcea tot mai cald, tot mai cald, iar tînguirile vîntului se stingeau în depărtare, pînă cînd nu s-a mai auzit decît un murmur. Vreo jumătate de oră, Thor s-a pregătit, aranjîndu-se cît mai bine pen­tru somn, apoi Muskwa s-a ghemuit lîngă el. Îi era cald şi se simţea foarte bine.

Noaptea întreagă, furtuna a urlat dezlănţuită, aducînd nori grei de zăpadă. Veneau peste defileu în perdele grele, ce se îngrămădeau deasupra lui, ca o ceaţă groasă, îngropînd sub troiene totul. A doua zi dimineaţă nu se mai vedea nici intrarea peşterii, nici stîncile, nici negrul şi ruginiul copacilor şi ar­buştilor. Totul era alb şi încremenit. Din vale, niciun murmur nu mai suia spre înălţimi. 

Acolo, în adîncul peşterii, Muskwa se mai frămînta încă, neliniştit. Apoi Thor a suspinat adînc şi amîndoi au căzut într-un somn lung şi profund. Şi, cine ştie, poate că şi visau...