Mici intamplari cu animale (112)

Mă găseam pe sala unui tribunal şi, cum aveam să aştept pînă să vină rîndul pricinii în care eram interesat, priveam pe geam cum mănîncă tot mai mult norii de furtună din seninul cerului de vară. Pe acoperişul casei din faţă se aşezase un pîlcuşor de porumbei. Stăteau nemişcaţi, părînd ca privesc şi ei războiul de pe cer. Mă întrebam cum au să se ascundă aceşti porumbei cînd va începe potopul! 

În curînd izbiră, ca nişte săgeţi rare, primii stropi mari. Se înteţiră degrabă şi în cîteva minute ropotea ploaia. Porumbeii de pe acoperiş, în loc să se ferească pe sub streşini, prin adăposturile lor, dădeau vădite semne de plăcere. Se împrăştiară de-a lungul coamei acoperişului, ca să nu se stînjenească unul pe celălalt, îşi în­tinseră toţi aripile, ca să prindă cît mai multă apă, îşi dădură capul pe spate, ca să li se spele şi guşa. Cu mişcări comice în­cercară să prindă apa şi sub aripi, pe burtă. Se culcau pe o dungă şi îşi ridicau aripile, unii reuşiră să se răstoarne o clipă pe spate, cu aripile deschise larg. Doi coborîră în scocul de la marginea streşinii şi se bălătăceau în apa care curgea şiroi acolo. In cîteva clipe toţi porumbeii erau leoarcă. Nici unul nu s-a aflat să plece cîtă vreme a ţinut ploaia. Ploaie de vară, în­tr-o jumătate de ceas a trecut şi a răzbit soarele. Porumbeii de pe creasta casei au început să-şi facă toaleta. Se scărmănau cu picioarele, luau în cioc pană după pană, o netezeau, o pieptănau, o aşezau la locul ei. Cîte un vecin — poate pere­chea — ajuta unde nu ajungea ciocul. Apoi s-au întins la soare, ca să se usuce. Cîte un porumbel nu putea să reziste farmece­lor porumbiţei lui tolănite alene, îşi umfla guşa, păşea înţepat în jurul ei, spunîndu-i poate vorbe dulci în graiul lui.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor