Mici intamplari cu animale (115)

Iepurele nu prea bea apă, hrana lui mustoasă conţine destulă umezeală ca să nu trebuiască să se şi adape. Dar frică de apă n-are şi mai e şi un înotător bun, cum nu s-ar crede. De cîteva ori am văzut iepure înotînd voiniceşte.

După cîteva zile de zăpadă şi de frig a venit moină; s-a topit deodată omătul mult, aproape tot. O vînă de apă care se trăgea pe sub o coastă însorită se umflase, lată de vreo două­zeci de metri şi destul de adîncă. Căutam iepuri pe coasta aceea. A sărit unul, am tras, l-am scăpat. În loc să plece pe coastă înainte, o ia de-a dreptul la vale, ajunge la apă şi, fără să se mai socotească, sare în ea şi o traversează înotînd. Dar ce înot comic! Pe lîngă faptul că lucrează sub apă cu picioa­rele, dă din urechi înainte şi înapoi, de parcă ar vîsli şi cu ele. A trecut repede apa şi şi-a luat tălpăşiţa, dincolo. Nici nu s-a scuturat, cel puţin cît timp l-am putut urmări cu ochii. 

Într-o vreme vînam adeseori cu copoi în nişte porumbişti de pe malul unui rîu mare. Rîul făcea bucle; erau adevărate peninsule, legate de celălalt uscat prin fîşii înguste. Iepuri erau mulţi. După toate socotelile vînătoreşti, cei ridicaţi şi goniţi de copoi aveau să treacă prin aceste porţi, deci aici ar fi fost să fie ţiitorile cele mai bune. Şi totuşi rar se întîmpla ca vreun iepure să-şi caute scăparea pe acolo. Si mai era ceva ce ne mira. Stîr­neau copoii cîte un iepure, îl mînau chefnind, apoi tăceau de­odată, ca şi cînd l-ar fi pierdut. Căutau, ridicau altul; de obi­cei goana era scurtă, se tăia deodată. Ceva de neînţeles, pînă am văzut şi ne-am lămurit. Într-o zi m-am postat nu la trecătoare, ci pe malul rîului, în bucla formată de acesta. Au gă­sit copoii iepure, l-au învîrtit oleacă prin porumbişte, după chefnitul cîinilor am ştiut că-l duc spre mal. Iată-l ieşit ia mal, prea departe ca sa pot trage. Fără zăbavă, iepurele a sărit în apă, a trecut-o înot, a sărit pe malul de dincolo şi dus a fost. Copoii au venit pe urmă pînă la rîu, au stat nedumeriţi ce s-a ales de iepure, s-au întors să caute altul, care... avea să facă aceeaşi manevră salvatoare. Apoi am constatat că destul de mulţi dintre iepurii de acolo treceau rîul ca şi cînd ar fi mers pe uscat, fără sfială.

*

Dar se va zice că iepurii despre care s-a vorbit erau la anan­ghie, speriaţi. Speriaţi erau, însă aveau şi alte ieşiri din strîmtorare, nu numai traversarea apei. Iată că i-am văzut traver­sînd şi într-o împrejurare mai paşnică.

În mijlocul altui rîu se făcuse o insulă lunguiaţă, acoperită cu sălcărie măruntă şi cu bălării. Eram pe înserat cu undiţa pe mal, în faţa insulei. Văd deodată un animal care traversează înot rîul, venind dinspre insulă spre ţărmul meu. O clipă am crezut că ar fi vidră, apoi m-am mirat recunoscînd deasupra apei urechile lungi ale iepurelui. A venit frumos pînă dincoace, a săltat pe mal şi a intrat în trifoiştea de aici. Era limpede: iepurele îşi avea sălaşul bun în încîlcitură de sălcii şi de ierbărie de pe insulă. Sălaş şi acoperămînt bun, unde nu-l zăhăia ni­meni în somnul lui de zi. Dar acolo era hrană rea şi puţină, dincoace era trifoişte şi semănături cu frunze fragede. Acolo dormitorul — aici sufrageria. Iepurele venea peste apă la mîn­care şi se întorcea peste apă la odihnă. Mi-a mărturisit un prie­ten, pescar şi vînător, că şi el a văzut într-o dimineaţă acolo doi iepuri trecînd rîul spre insulă, adică după ce peste noapte s-au săturat din trifoişte, s-au întors în ostrovul lor.

Ceea ce înseamnă că iepurele nu se sfieşte de apă şi e un bun înotător.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor