Micul Cantemir la sfârșitul nopții soarelui de lapte

Şi o repede schimbare urmă.

Lumina în care lumea acestei nopţi de pomină se făcea că trăieşte începu să se tulbure. Micul Cantemir se simţi luat de somn, înfăşurat în pînze şi arome, purtat printre fluturi, berze şi păuni. Nu era altul decît Somnul-apelor, cel mai lacom somn, care trecînd pe aici — era tocmai timpul lui — vru să-l ia pe băiat cu el. Dar băiatul nu era dintre cei ce se lasă duşi cu una, cu două. Nu! Cu ultimele puteri, el se apucă strîns de o pană de porumbel ce plutea la voia întîmplării. Somnul-apelor încercă să-l smulgă. Nu reuşi, timp de stat nu avea, aşa că-l lăsă în plata domnului şi se duse; oarecum indispus, fireşte; i se întîmpla prima oară să nu poată lua ce pofteşte, fie om, piatră, floare, arbore sau jivină, pod de casă, televizor, cal de curse, orice i s-ar fi ivit în cale. Avea de ce să fie îngrijorat.

   Iar micul Cantemir se pomeni lîngă trunchiul gros al cireşului. Cireşul care acum era la locul lui, mai încărcat cu floare ca oricînd.

    — Ei, cum a fost? se interesă el, ca unul care ar fi asistat nevăzut la tot ce s-a petrecut înainte.

    — Mi se pare, răspunse băiatul cu îndrăzneală, că eu ar trebui să întreb.

— Ai rămas neschimbat, băiete, mormăi cireşul. Aşa cum te ştiam. De loc nu ţi-a trecut, văd bine.

    — Nici n-a avut cînd, zise băiatul. Abia a început.

    — Ce? tresări cireşul.

Fiind foarte bătrîn, de multe ori el pierdea firul vorbei, nu reuşea să rămînă atent, fapt pe care unii îl speculau în folosul lor.

— Mai nimic, zise la întîmplare micul Cantemir.

— Hai, hai, zise bătrînul obosit peste măsură, du-te la culcare.

     Altă lumină luă locul celei de noapte, ea năvăli de pretutindeni; iată munţii, mările, cetăţile, fumuri fumegînd şi Mama Pămîntului cu şolduri cît dealurile şi umeri înalţi pînă la norii Cirus, şi cai, şi elefanţi, şi palmieri. Iar la rădăcina arborelui, micul Cantemir. Vor trece anii şi va creşte băiatul pînă la om, dar această noapte va rămîne întreagă şi mereu mai înţeleasă cu trecerea vremii, însăşi copilăria.

     — Bătrîne, bătrîne, zise băiatul către cireş, păcat că ai lipsit; spune-mi măcar unde ai fost.

     — Se înţelege, spuse cireşul — glasul îi slăbea cu fiecare cuvînt — la consiliul cireşilor, în care altă parte să fi fost!?

 — De fapt îmi eşti dator, strigă băiatul, crezînd că astfel îi poate aduce glasul înapoi. Ţie nu ţi-am cerut încă nimic şi trebuie să-mi dai milioane de răs­punsuri, mai stai...

 — Aaaaltădaaată, aaaltădaaa...

Doar atît se mai auzi.

*

Multe am mai avea de spus, puţin timp ne-a mai rămas.

Veţi crede au ba, noaptea prin care aţi călătorit împreună cu micul Cantemir cu adevăr s-a întîmplat primăvara, într-un vîrf de timp, de unde şi iarna şi vara amîndouă se văd: una rămasă în urmă, cealaltă venind în întîmpinare. A fost atunci cînd lună nu-i şi dorm în pace vietăţile pămîntului, iar în cer ard multe stele, da, este un timp cînd multe se pot întîmpla, po­veştile cad de pretutindeni şi te împresoară. Acum toate sunt altfel decît sunt, şi cuvintele capătă înţele­suri felurite şi le vezi ieşind din împerecherile lor fi­reşti şi colindînd singure alte colinde, iar proverbele coboară pe pămînt şi umblă. Da, hărăzită îţi poate fi o astfel de noapte, dacă norocul şi întîmplarea te aduc să vezi clipa cînd viaţa florilor începe într-un cireş, scurtă şi fericită viaţă albă şi atotputernică.

Dar să ne grăbim. În curînd, mătuşile micului Cantemir vor apărea speriate, cu ochii cîrpiţi după un somn neterminat, în pragul uşii, vor striga numele băiatului şi printre strigăte vor găsi loc să-şi arunce învinuiri pentru lipsa lui. ,,Ce s-a întîmplat? Unde a dispărut? De ce patul e neatins? Unde-i băiatul?" El se va îndrepta atunci spre ele liniştit, cu mîinile în buzunare, nici vesel, nici trist.

Va fi zi albă, roşie la locul de început al soarelui aflat încă pe drumul de dedesubt. Cireşul e un cireş înflorit, butoiul cu apă, un butoi cu apă. Gardul grădinii, stîlpii porţii, poarta grădinii, grădina în înverzire, heleşteul, pomii şi restul, liniştea din dimineţile de acum, de demult, şi de mai tîrziu.

Văzîndu-1 teafăr şi nevătămat pe nepot, mătuşile vor da teama la spate, îşi vor aşeza mîinile în şolduri, ma'Amalia împietrind, ma’Magdalena strigînd:

      — Ce-i... ce-i... ce-i cu tine în halul ăsta?

„Care o fi halul meu?" va trece gîndul prin capul băiatului. Mătuşile adormiseră în adîncul celor două fotolii din hol la a cincea partidă de domino. Lumina zilei le risipise somnul.

— Vai, Magdalo, lasă băiatul, ia te uită, drăguţa mea, priveşte în partea asta, ia uite minune, a înflorit cireşul. Cînd? Magdalenă, vai ce bogăţie acolo!

Acestea vor fi vorbele neaşteptate ale ma'Amaliei.

Şi amîndouă vor bate din palme şi se vor rostogoli cu viteza luminii înapoi, pieziş, în copilărie. Şi-l vor ierta pe micul Cantemir, ceea ce pentru el nu va în­semna o noutate.

Dar puiul de vulpe? Ascultaţi!

Băiatul va merge la cuşca lui. Nu se va mira gă­sind sticla cu lapte goală, laptele băut, strachina linsă şi pe o parte şi pe alta. Puiul de vulpe va dormi cu botul pe coadă, privindu-l astfel, băiatul se va încredinţa că animal mai ascultător ca acesta, cuminte şi nevinovat, aproape prost, nu se poate afla.

Mai departe.

     Întreaga vară, el va face totul — v-am spus şi la început — ca să se îmblînzească şi se va îmblînzi mereu, va juca maroco şi ţintar cu puii de raţă şi cu găinile bătrîne, va fi cel mai bun prieten al pisicilor şi prietenul apropiat al ciinelui Bob care, pe la jumătatea lunii iunie, se va întoarce de la cură. Puiul de vulpe va învăţa să mănînce supă cu găluşte, dulceaţă de vişine, pîine cu unt, turtă dulce, niciodată carne, cremă de zarzavat, morcovi, salată de roşii, se va dovedi neîntrecut în folosirea cuţitului şi a furculiţei şi, de necrezut, în mijlocul cîrdului de gîşte va paşte iarbă pe malul heleşteului. Şi va veni toamna. Belşugul va curge spre casele oamenilor, bobocii se vor număra cu miile, micul Cantemir va fi mai mare. Iar într-o noapte, blîndul fecior al vulpii va deschide cu laba lui domestică coteţul găinilor şi va mînca pe loc cinci moţate şi două porumbace. Şi va lua cu el trei raţe leşeşti şi le va duce fraţilor săi, în pădurea mare, cei ce demult îl aşteptau pe el, din iarnă — vremea cînd mama vulpe îi hrănise pe toţi cu laptele ei.
George Bălăiță - „Intâmplări din noaptea soarelui de lapte”
Cap I Aici