Hârjoana gâştelor
În pădure, toate rămaseră neschimbate cam atâta vreme câtă îi trebuie unei gâşte să-şi ia gustarea de dimineaţă. Spre amiază însă, o gâscă sălbatică trecu în zbor jos, pe sub crengile dese ale pădurii. Se uită şovăitoare printre trunchiuri şi ramuri, zburând încet de tot. Când o zări, vulpoiul îşi părăsi locul de pândă de sub fagul cel tânăr şi se furişă spre ea. Gâsca nu se feri deloc, ci zbură foarte aproape de vulpoi. Jupânul făcu o săritură mare, cu gând s-o înşface, dar nu izbuti, iar gâsca îşi urmă zborul spre lac.
Trecu ce mai trecu şi iar se ivi o gâscă sălbatică în zbor. Ţinea aceeaşi cale ca şi cea dinainte, dar zbura mai jos şi mai încet... Şi aceasta trecu pe lângă vulpoi. Jupânul sări s-o prindă, dar, ca un făcut, îi atinse numai labele cu urechile... Gâsca scăpă teafără şi, liniştită ca o umbră, îşi văzu mai departe de drum, îndreptându-se spre lac.
Şi iar trecu ce mai trecu şi se ivi din nou o gâscă sălbatică. Aceasta zbură mult mai jos şi mult mai încet decât celelalte două şi îşi făcu şi mai anevoie cale printre trunchiurile de fag. De astă dată, jupânul vulpoi Smirre făcu o săritură grozavă, gata-gata să pună laba pe pasăre dar ea scăpă ca prin urechile acului.
După ce se făcu nevăzută, se ivi a patra gâscă sălbatică. Cu toate că zbura nespus de încet şi de stângaci, încât nu încăpea îndoială că o s-o poată prinde fără multă greutate, jupânul Smirre o lăsă să treacă prin faţa lui fără s-o atingă, de teamă să nu dea iarăşi greş.
Gâsca urmă aceeaşi cale ca şi celelalte. Când ajunse însă drept deasupra vulpoiului, se lăsă jos de tot, ispitindu-l să se năpustească asupra ei. Vulpoiul sări ca un turbat, o atinse chiar cu laba, dar gâsca se feri la timp şi scăpă teafără.
Până să se dezmeticească, apărură încă trei gâşte, una după alta, în şir. Urmând şi ele aceeaşi cale, vulpoiul sări asupră-le, dar nu izbuti să înşface niciuna.
Veniră apoi cinci gâşte. Acestea zburau mai bine decât celelalte; şi, deşi voiau parcă să-l ademenească pe vulpoi să sară asupra lor, jupânul rezistă ispitei.
Trecu apoi o bucată bună de vreme şi se ivi o singură gâscă. Era a treisprezecea şi atât de bătrână, că avea penele cenuşii, fără nicio pată neagră pe ele. Pe cât se părea, era beteagă de una din aripi, aşa că zbura jalnic de rău şi-n zig-zag, atingând aproape pământul. Smirre nici nu avu nevoie să sară asupra ei, ci o urmări pe jos până la lac, dar nici de astă dată nu izbuti să-şi vadă răsplătită osteneala.
Când veni totuşi a paisprezecea pasăre, fu o privelişte într-adevăr frumoasă, căci era toată albă cum e zăpada şi lucea în întunecimea pădurii când îşi întindea aripile mari.
De îndată ce o zări, vulpoiul Smirre îşi încordă toate puterile şi făcu un salt uriaş asupra ei, dar pasărea cea albă scăpă nevătămată, întocmai ca şi celelalte.
Sub umbra fagilor urmă apoi un răstimp de linişte. Se părea că trecuse în zbor întregul cârd de gâşte.
Deodată, vulpoiul îşi aduse aminte de prizonierul său şi îşi ridică privirea spre fagul cel tânăr. Dar după cum era de aşteptat, prichindelul îşi luase tălpăşiţa de acolo.
Smirre nu se putu gândi însă multă vreme la el, căci apăru prima gâscă din nou. Se întorsese de la lac şi zbura pe sub crengile fagilor la fel de încet ca şi înainte. Cu tot ghinionul pe care-l avusese până atunci, vulpoiul se năpusti dintr-o săritură asupra ei. Dar grăbit cum era, nu socotise bine saltul şi nimeri alături de gâscă.
După aceasta mai veni una, apoi a treia şi a patra. Şirul fu încheiat de gâsca cea sură şi bătrână şi de gâsca cea albă.
Toate păsările zburau încet şi cât se poate de jos. Cum ajungeau deasupra vulpoiului, se lăsau până aproape de pământ, ca şi cum ar fi voit să-l îmbie să le prindă.
Vulpoiul le urmărea şi sărea de-i ieşeau ochii; dar până la urmă, pe niciuna din ele nu izbutea să pună laba.
Era cea mai nenorocită zi pe care o pomenise jupânul vulpoi Smirre. Gâştele sălbatice zburau necontenit deasupra lui, când încoace, când încolo. Paisprezece gâşte mari şi frumoase, îngrăşate pe ogoarele şi islazurile din Germania, zburau prin pădure în imediata apropiere a vulpoiului; dar, ca un făcut, deşi de multe ori le atingea cu laba, de prins nu era în stare să prindă niciuna din ele...
Iarna abia se sfârşise, aşa că vulpoiul îşi aducea aminte de zilele şi de nopţile când dădea cutreier de pomană, alergând încolo şi încoace fără să se ivească pic de vânat, de vremurile aspre când păsările călătoare erau plecate, când şoarecii se ascundeau în găuri sub pământul îngheţat, iar păsările de curte stăteau închise în coteţe... Toată foamea pe care o îndurase în timpul iernii nu fusese totuşi atât de greu de îndurat ca ghinionul din acea zi.
Smirre nu era un vulpoi tânăr. Câinii îl goniseră de nenumărate ori şi puzderie de gloanţe îi şuieraseră pe la urechi. Stătuse pitit tocmai în fundul vizuinii când ogarii scotoceau ascunzişurile, gata să-i dea uneori de urmă. Dar toată neputinţa pe care o încercase în timpul acelor goane înverşunate nu se putea asemui cu cea de care era stăpânit ori de câte ori nu izbutea să prindă una din acele blestemate gâşte sălbatice.
În dimineaţa în care începuse hârjoana gâştelor, jupânul Smirre era aşa de arătos, încât gâştele rămăseseră uimite văzându-l. Vulpoiului îi plăcea fala. Blana lui roşiatică lucea. Pieptul îi era alb, botul negru, iar coada stufoasă. Dar chiar în aceeaşi zi, pe înserat, blana vulpoiului era toată zbârlită şi udă leoarcă de năduşeală, iar ochii nu mai aveau nicio strălucire. Jupânul gâfâia cu spume la gură şi limba îi ieşise afară de-un cot.
În timpul după-amiezii fusese aşa de vlăguit, că-l apucaseră ameţelile. Nu vedea înaintea ochilor decât gâşte care zburau dându-i mereu târcoale... Aşa se explică de ce sărea să prindă petele de soare, când le zărea jucând pe pământ, ori câte un biet fluture buimac, abia ieşit din crisalida lui.
Gâştele sălbatice zburară necontenit, chinuindu-l pe vulpoi toată ziua. Nu le era milă de el văzându-l prăpădit, înverşunat, chinuit de furie. Zburau nepăsătoare, deşi ştiau că vulpoiul sta gata să se năpustească asupra lor de cum le zărea. Ele nu-şi încetară hârjoana decât după ce bătrânul vulpoi Smirre căzu doborât pe un morman de frunze uscate, sleit de puteri şi gata să-şi dea sufletul.
— Acum credem că ştii, jupâne vulpoi, ce păţeşte cine cutează să se lege de Akka de la Kebnekajse, îi strigară gâştele în cele din urmă la ureche, după care îl lăsară în plata domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu