Nils Holgersson (8)

Vittskövle

Câteva zile mai târziu avu loc o altă întâmplare, la fel de ciudată. Un cârd de gâşte sălbatice coborî într-o dimineaţă pe un ogor din Scania răsăriteană, nu departe de marea fermă Vittskövle. În cârd se aflau treisprezece gâşte de culoare sură obişnuită şi un gâscan alb, care ducea în spinare un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată, pe cap. Nu încăpea îndoială că erau foarte aproape de Marea Baltică. Pe ogorul pe care coborâseră, pământul era amestecat cu nisip, aşa cum e de obicei pe ţărmurile mării. Se pare că în partea locului se aflase înainte mult nisip mişcător, care se fixase în vremea din urmă, căci în multe părţi se puteau observa păduri întinse de pini.

Câtva timp, gâştele sălbatice ciuguliră iarbă fără să fie tulburate de nimic, dar la un moment dat se îndreptară spre ele, pe marginea ogorului, nişte copii. Văzându-i, gâsca de pază se avântă repede în văzduh, dând din aripi, în semn de alarmă. Cât ai clipi, celelalte gâşte zburară şi ele. Numai gâscanul cel alb rămase jos, liniştit. Văzând că celelalte gâşte o iau la fugă, gâscanul înălţă capul din iarbă şi strigă după ele:

— N-are rost să fugiţi din pricina lor; nu-s decât doi copii!...

În ăst timp, piciul şedea pe un bulgăre de ţărână la marginea pădurii şi dezghioca un cucuruz de pin, ca să dea de sămânţă. Cei doi copii se aflau atât de aproape de el, încât nu mai putu să alerge spre gâscan, ci se piti după o frunză uscată de scaiete, scoţând în acelaşi timp un strigăt de alarmă.

Dar gâscanul, după cum se vedea destul de bine, nu se speriase deloc. El rămase mai departe pe ogor, fără să se uite încotro se îndreptau copiii. La un moment dat, aceştia se abătură din calea lor şi o luară peste ogor spre gâscan. Până să-şi dea gâscanul seama, copiii se şi aflau lângă el. În zăpăceala lui, gâscanul uită că putea să zboare şi o rupse la fugă. Copiii o porniră îndată după el, îl încolţiră într-un şanţ şi, cât ai zice peşte, îl înşfăcară. Cel mai mare dintre ei îl luă la subsuoară şi plecă mai departe.

Văzând cum stau lucrurile, prichindelul alergă spre copil, ca şi cum ar fi avut de gând să-i smulgă gâscanul de la subsuoară. Dar îndată îşi aduse aminte că era mic şi fără putere şi se trânti pe bulgărul de ţărână, începând să bată cu desperare în pământ cu pumnii încleştaţi. În vremea asta, gâscanul striga din răsputeri, cerând ajutor:

— Năpârstoc, vino de mă scapă! Năpârstoc, vino de mă scapă!

Deşi înspăimântat, piciul prinse să râdă:

— Da, ţi-ai şi găsit cine să te scape!... spuse el, cu năduf.

Se ridică totuşi şi o porni pe urma gâscanului.

„De ajutat nu-l pot ajuta, îşi zise el în sinea lui. Barem să văd ce-au de gând să facă cu el...”

Copiii ajunseseră destul de departe. Năpârstoc nu-i pierdu însă din vedere şi se pomeni într-o vâlcea prin care curgea un pârâu de primăvară. Nu era nici larg, nici prea adânc, dar Năpârstoc fu nevoit să alerge câtva timp de-a lungul malului, până ce dădu peste un loc pe unde putu să sară în partea cealaltă.

După ce ieşi din vâlcea, nu-i mai văzu pe copii; dispăruseră... Le găsi însă urma pe o potecă îngustă ce ducea spre pădure şi porni mai departe în căutarea lor.

Ajunse în curând la o răscruce, unde cei doi copii pesemne că se despărţiseră, căci se vedeau două dâre de urme. Năpârstoc fu cuprins de o adâncă deznădejde. Dar în aceeaşi clipă văzu pe o tufă de iarbă-neagră un pufuleţ alb. Înţelese atunci că gâscanul îl zvârlise la marginea drumului, ca să-i arate încotro fusese dus, aşa că porni înainte. Băiatul îi urmări pe copii pe tot întinsul pădurii.

Pe gâscan nu-l văzu defel, însă ori de câte ori nu mai ştia încotro s-o apuce, îi apărea înainte un pufuleţ alb şi-l îndrepta pe calea cea bună.

Plin de încredere, Năpârstoc se orienta după semnele lăsate de gâscan. Ele îl scoaseră din pădure şi-l purtară peste nişte ogoare, apoi pe un drum şi, în cele din urmă, pe o alee care ducea spre o curte boierească. La capătul aleii se desluşeau calcane de zid şi turle de cărămidă roşie, împodobite cu chenare şi ornamente care-ţi luau ochii. Văzând că se afla în faţa unui conac, prichindelul înţelese ce soartă avusese gâscanul. „Nu-ncape îndoială că ştrengarii l-au dus la conac şi l-au vândut pe-o sumă frumuşică, îşi zise el. L-or fi şi tăiat până acum!” Voi totuşi să se convingă ce se întâmplase cu gâscanul şi porni mai departe cu şi mai multă râvnă. Merse el ce merse pe alee, dar nu se întâlni cu nimeni, lucru ce nu putea să-i prindă decât bine unuia căruia îi era teamă să nu fie văzut de fiinţe omeneşti.

Conacul la care ajunsese era o clădire arătoasă, de modă veche, alcătuită din patru aripi şi înconjurată de o curte mare. În dreapta se afla o poartă boltită ce dădea în curte. Până aici, Năpârstoc mersese fără nicio grijă, dar în faţa porţii se opri. Nu îndrăznea să intre, aşa ca se hotărî să mai aştepte şi să chitească ce avea de făcut. Stând aşa la chibzuială, cu degetul pe năsuc, auzi nişte paşi în urma lui. Se întoarse şi văzu venind pe alee o ceată de oameni. Se furişă repede în dosul unui butoi de apă, care se afla din întâmplare sub bolta porţii, şi se piti acolo.

Cei sosiţi erau vreo douăzeci de elevi ai unei şcoli elementare, care făceau o excursie, urmaţi de învăţătorul lor. Ajungând în dreptul porţii, acesta le spuse să aştepte acolo cât va fi dus să întrebe dacă li se dădea învoire să viziteze vechiul castel Vittskövle.

Elevii erau încinşi de căldură şi obosiţi ca după un drum lung. Unuia dintre ei, mai cu seamă, îi era o sete grozavă, aşa că se duse la butoiul cu apă şi se aplecă să bea din el. La gât avea atârnată o cutie de tablă. Ca să nu-l împiedice la băut, o zvârlise jos. Deschizându-i-se capacul, se puteau vedea înăuntru câteva flori de primăvară.

Cutia căzuse drept în faţa lui Năpârstoc şi acesta fu nespus de bucuros că i se ivise un prilej minunat de a intra în castel să vadă ce se întâmplase cu gâscanul.

Se băgă tiptil în cutie şi se piti frumuşel între dediţei şi nişte frunze de podbal. Nici nu apucase să se ascundă bine, că elevul şi ridică de jos cutia, pe care şi-o atârnă iar la gât, închizându-i capacul.

Învăţătorul se întoarse peste puţină vreme şi-i încunoştinţă pe elevi că obţinuse învoirea să intre în castel. Apoi îi duse mai întâi în curte, unde se opri şi începu să le spună povestea vechiului castel. Le istorisi că cei dintâi oameni care locuiseră pe acele meleaguri fuseseră nevoiţi să trăiască în peşteri şi în văgăuni, în corturi din piei de animale şi din crengi şi că a trebuit să treacă multă vreme până ce şi-au putut clădi case din trunchiuri de copaci. Iar pe urmă, după muncă grea şi străduinţă îndelungată, de la căsuţe de lemn cu o singură încăpere au ajuns să înalţe castele cu sute de încăperi, aşa cum era Vittskövle.

Astfel de castele, le spunea învăţătorul, fuseseră zidite cu vreo trei sute cincizeci de ani în urmă, de către oameni avuţi şi puternici. Vittskövle fusese clădit, pe cât se pare, într-o vreme în care războaiele şi tâlharii puneau în primejdie viaţa populaţiei din Scania. De jur împrejurul castelului se afla un şanţ umplut cu apă. Peste el era aruncată odinioară o punte care se putea ridica. Deasupra bolţii de la poartă se mai găsea încă un foişor de pază. Pe lângă zidurile castelului se înşirau coridoare pentru paznici, iar la colţuri se aflau turnuri puternice, cu ziduri groase de un metru. Vittskövle nu fusese totuşi înălţat în cele mai cumplite vremuri de război, căci Jens-Brahe, care îl zidise, căutase să facă din el o clădire frumoasă şi totodată bogat împodobită. Dacă aveau să vadă cetatea de piatră Glimminge, construită doar cu o generaţie mai înainte, urmau să bage de seamă cu uşurinţă că Jens Holgersen Ulfstand, arhitectul ei, nu se gândise să clădească o casă numai solidă şi mare, dar şi frumoasă şi comodă în acelaşi timp.

Dacă vor vedea însă castele ca Marsvinsholm, Svenstrop şi mănăstirea Öved zidite cu câteva secole înainte de Vittskövle, vor înţelege că vremurile de atunci erau mai paşnice. Cei care le clădiseră nu le prevăzuseră cu întărituri, ci căutaseră numai să trăiască în nişte locuinţe mari şi frumoase.

Învăţătorul vorbi îndelung şi amănunţit, iar Năpârstoc, închis în cutia-ierbar, începuse să-şi piardă răbdarea. Cu toate acestea, putea fi liniştit, căci stăpânul cutiei habar n-avea de prezenţa lui.

În cele din urmă, toată ceata intră în castel. Năpârstoc se înşelase însă sperând că se va ivi prilejul să iasă din cutie, căci elevul nu se despărţi de ea, aşa că fu nevoit să străbată împreună cu excursioniştii toate încăperile. Această preumblare fu de lungă durată. Învăţătorul se oprea tot mereu să dea desluşiri elevilor săi. Într-una din camere se afla un cămin vechi. Învăţătorul se opri în faţa lui, ca să le explice copiilor câte feluri de sobe a întrebuinţat omul de-a lungul veacurilor. Cea dintâi vatră înăuntrul unei case a fost o lespede de piatră aşezată pe podea, în mijlocul unei odăi cu bageac în tavan, pe unde ploua şi intra vântul. Apoi un cuptor mare, zidit fără coş, care dădea destulă căldură, însă umplea casa de fum şi de funingine. Când a fost zidit Vittskövle, lumea se pricepea să zidească sobe deschise, cu coşuri pentru fum, care totuşi nu împiedicau căldura să iasă afară prin ele.

Dacă Năpârstoc fusese vreodată mânios şi nerăbdător, el făcu în acea zi un bun exerciţiu de răbdare. Totuşi de aproape un ceas nu mai avea astâmpăr. În camera următoare, învăţătorul se opri în faţa unui pat vechi, cu polog înalt şi perdele bogate, şi începu să le povestească elevilor despre paturile şi culcuşurile oamenilor de pe vremuri. După cât se vedea, nu era deloc grăbit şi, în afară de asta, n-avea de unde să ştie că într-o cutie de tablă stătea închis un biet prichindel care abia aştepta ca el să-şi termine povestea...

Ajungând într-o încăpere cu tapete din piele galbenă, el istorisi şcolarilor cum şi-au îmbrăcat oamenii pereţii din timpurile cele mai îndepărtate, iar în faţa unui vechi tablou de familie le povesti prin câte schimbări a trecut îmbrăcămintea omenească. În sala de festivităţi le istorisi cum făcea lumea înainte vreme nunţile şi cum înmormântările.

Apoi le povesti câte ceva despre oamenii care locuiseră în acel castel, despre străvechile familii.

Năpârstoc nu putu să asculte totuşi şi această povestire, căci elevului care îl ducea în cutie i se făcuse iarăşi sete şi se furişase în bucătărie să ceară apă de băut. De astă dată, Năpârstoc se gândi că aici ar fi tocmai locul potrivit unde ar putea să-l caute pe gâscan şi începu să se foiască de colo-colo. Dar, cum în nerăbdarea lui împinsese prea tare capacul cutiei de tablă, aceasta se deschise de îndată. Astfel de cutii se deschid lesne de obicei şi de aceea elevul nu dădu faptului o importanţă deosebită, ci se mărgini să închidă cutia la loc.

Bucătăreasa îl întrebă dacă n-avusese cumva un şarpe în ea.

— Da’ de unde! Numai nişte plante, răspunse elevul.

— Şi cu toate astea eu am văzut ceva care se mişca... stărui bucătăreasa.

Elevul deschise atunci cutia, ca să-i arate că se înşela:

— N-ai decât să te uiţi...

Nu apucă să zică însă mai mult, că Năpârstoc, nemaiavând curajul să stea închis înăuntru, sări pe duşumea şi o tuli pe uşă afară. Slujnicele abia putură să-şi dea seama ce era dihania care dispăruse, dar de luat se luară numaidecât după ea.

Învăţătorul era în toiul povestirii, când fu întrerupt deodată de nişte strigăte puternice.

— Prindeţi-l! Prindeţi-l! strigau femeile care dăduseră buzna afară din bucătărie.

Toţi copiii o rupseră la fugă după Năpârstoc, care alerga mai iute ca un şoricel. Încercară să-i taie drumul spre poartă, dar nu fură în stare să prindă o făptură atât de mică. În chipul acesta, Năpârstoc îşi găsi scăparea dincolo de zidurile castelului.

Neavând însă curajul s-o ia pe aleea deschisă, prichindelul cârmi într-o parte şi fugi prin grădină în curtea din dos. Urmăritorii se ţineau însă scai după el, cu strigăte şi hohote de râs. Bietul fugar alerga din răsputeri, dar în sinea lui îşi zicea că, orice ar face, tot va fi ajuns din urmă.

Trecând în goana mare prin faţa locuinţei unui slujitor, auzi o gâscă gâgâind şi văzu pe scară un puf alb. Dăduse peste gâscan! Nu se mai gândea acum la slujnicele şi la băieţii care-l fugăreau - se căţără pe scară şi intră în tindă. Mai departe însă nu fu chip să ajungă, căci uşa casei era închisă. Auzea strigătele gâscanului care se văicărea înăuntru, dar nu putea să deschidă uşa. Ceata urmăritorilor se apropia tot mai mult, în timp ce gâscanul se tânguia tot mai jalnic. Văzându-se încolţit, Năpârstoc prinse în cele din urmă curaj şi începu să bată la uşă cu toată puterea.

Veni atunci un copil s-o deschidă şi prichindelul putu să vadă, dintr-o ochire, ce se petrecea înăuntru. Drept în mijlocul odăii, pe podea, o femeie ţinea gâscanul cu o mână, spre a-i tăia cu cealaltă penele aripilor. Îl găsise băiatul ei şi nu voia să-i facă niciun rău, având de gând să-l crească laolaltă cu gâştele de pe lângă casă. Îi tăia aripile numai ca să nu mai poată zbura. Peste gâscan nu putea să dea însă o nenorocire mai mare şi de aceea se jeluia atât de amarnic.

Din fericire, femeia se îndeletnicea de puţină vreme cu treaba aceasta. Foarfeca nu retezase decât două pene în clipa când fu deschisă uşa şi Năpârstoc se ivi în pragul ei. O astfel de arătare femeia nu văzuse niciodată în viaţa ei. Îşi închipui că se află în faţa unui spiriduş şi, de spaimă, scăpă foarfeca jos, îşi împreună mâinile şi lăsă gâscanul în pace.

Cum se simţi slobod, gâscanul fugi spre uşă. Fără a se opri, îl apucă pe Năpârstoc de cămaşă şi-l luă cu el. Ajuns pe scară, îşi întinse aripile şi o porni în zbor. Chiar în aceeaşi clipă făcu o mişcare graţioasă cu gâtul şi-l săltă pe Năpârstoc pe spinarea lui pufoasă. 

În timp ce se înălţau din ce în ce mai sus, toată lumea de la Vittskövle se uita lung după ei.

P9: În parcul Öved