O batjocorire a baladei „Monastirea Argeșului”

Manole 

Meşterul şedea călare pe o scîndură, sus, în vîrful schelei, bălăbănindu-şi picioarele ca două pendule care se mişcă în sensuri opuse. Avea privirea obosită şi mîinile murdare de mortar. De aceea, vrînd să prindă cu mîna un ţînţar, îşi lăsă pe obraz o pată vizibilă.

In jur era o linişte sinistră, ca după cutremur. Calfele dormeau la umbra unui salcîm, nepăsătoare, după ce mai înainte jucaseră o aprigă copcică. Manole îi blestemă în gînd şi îşi aprinse luleaua, risipind mişcări leneşe şi curbe. Starea lui sufletească era nesatisfăcătoare şi neagră. Noaptea, la ora zero şi un minut, construcţia se dărîmase pentru a treia oară. O capră care păştea imprudentă pe lîngă ziduri se salvase în ultimă instanţă, ca prin minune, cu o spaimă groaznică în suflet.

Văzînd a treia ediţie a dezastrului, legendarul meşter se manifestase calm, păstrîndu-şi neştirbit prestigiul.

     Pînă la prînz umblase printre ruine şi singura lui reacţie notabilă fu un scuipat aruncat cu toată scîrba peste marmura prefăcută în ţăndări. Aşadar, palatul nu putea fi gata la timp, iar împăratul îi promisese că-i va aplica, în acest caz, douăzeci şi cinci la spate cu sceptrul lui bătut în cuie de aur şi nestemate.

Adevărul e că primele două dezastre, oricît ar părea de necrezut, fuseseră pur şi simplu o mîntuire pentru Manole. Astfel, după primul accident, procedînd la analiza cauzelor, constatase că, de fapt, uitase să facă ferestre la camerele de la parter, iar după al doilea şi-a adus aminte, printr-un reflex înnăscut, că două dintre încăperi nu aveau altă ieşire decît hornul. Acum, după al treilea dezastru, obişnuit cu surprizele şi cu autocritica din mers, meşterul descoperise lipsa totală a conductelor de apă. Işi notă deci ca, după terminarea construcţiei, să găurească te­melia, pereţii şi platformele pentru introducerea ţevilor.

Totuşi cauza prăbuşirilor sistematice rămînea miste­rioasă. Pătrunzînd curajos în autobiografia lui de con­structor profesionist, meşterul descoperi, ce-i drept, cîteva fapte similare: că numai cu un an în urmă un beneficiar îl sculase din somn în miez de noapte şi-l dusese să-l vîre cu capul printr-o crăpătură apărută spontan într-un pe­rete; că altădată refăcuse total o clădire cu o sută cinci etaje, deoarece o concepuse atît de original încît hornu­rile corespundeau în subsol; că balconul unui alt palat s-a prăbuşit cu o domniţă, strivind sub el un îndrăgostit cu chitară cu tot.

De data aceasta, situaţia era cu mult mai gravă, ca să nu fie îngrijorat peste măsură.

Şi, ca întotdeauna cînd trebuia să rezolve o problemă de creaţie care îl solicita profund, meşterul începu să gîndească, ceea ce îl făcu pur şi simplu să adoarmă.

Ce s-a petrecut în mintea lui neefervescentă în timpul somnului e greu de stabilit. Fapt este că, după ce s-a trezit şi a căscat, a scos condeiul şi a scris următoarea misivă nevestei: ,,Dragă, pregăteşte-te de sacrificiu, ia-ţi împărtăşania, pupă copilul şi vino pînă la mine să te fac beton armat". Semnat: Manole.

După ce supse puţin vîrful unui deget, Manole hotărî să fie mai prudent şi şterse cuvintele „să te fac beton armat", pentru a nu-i trezi cine ştie ce bănuială bizară.

Expedie scrisoarea şi, mişcat de gîndul că nevastă-sa ar putea să-l refuze, se duse şi trezi calfele, spunîndu-le următoarea minciună gogonată:

—  Băieţi, adormind, am avut un vis. Se făcea că s-a pogorît dinaintea mea o persoană obscură şi supranatu­rală, care mi-a zis:

„Meştere, meştere, râul e în creştere, duhurile rele îţi fac doar belele.

Palatele tale, superbe binale - mereu se dărîmă, porcii ţi le rîmă".

Atunci, Manole se opri cu improvizaţia, deoarece nu găsea o rimă corespunzătoare pentru versul care trebuia să urmeze după „geaba faci eforturi" şi continuă în proză cinstită:

„Bunul Dumnezeu, zicea acel cineva, văzîndu-ţi durerea, îţi transmite confidenţial sfatul următor: palatul nu va putea fi ridicat în condiţii optime dacă nu zideşti o fiinţă scumpă în el". Acuma să ne gîndim, dragii mei, îm­preună. Alte fiinţe mai scumpe pe lume decît nevestele nu avem. Cred că niciuna dintre ele nu va avea nimic îm­potrivă să fie zidită de vie, deoarece menirea lor în căs­nicie este să se sacrifice în folosul bărbatului şi să nu zică nici cîr. Acuma, chestiunea e: pe care o punem?

După minutul regulamentar de gîndire, calfele au luat cuvîntul pe rînd.

Prima calfă:

—   Aş da-o eu pe-a mea, dar nu cred că încape, e prea grasă. Zice că suferă de glande...

A doua calfă:

—    Aş da-o şi eu pe-a mea, dar e prea nervoasă, n-o să stea liniştită.

A treia calfă:

—    Dac-aş fi sigur că palatul se dărîmă şi a patra oară, eu aş da-o...

Restul calfelor au spus fie da, fie nu, aşa că meşterul făcu propunerea:

—  Dragi colegi, părerea mea e să procedăm în felul următor: scriem fiecare nevestelor să vină de urgenţă pînă aici. Care vine prima, p-aia o zidim. Eu am şi anun­ţat-o pe-a mea.

Calfele au fost de acord. Au scris fiecare nevestelor şi s-au pus pe aşteptat.

După o oră şi trei sferturi, pe’un deal din depărtare se văzu silueta nevestei lui Manole. Inima meşterului se făcu ca un purice sub unghia care ameninţă să-l stri­vească. Amintiri dintre cele mai diverse şi duioase îl co­pleşiră brusc şi ar fi vrut să facă ceva ca s-o împiedice să vină ea cea dintîi. Rugă de aceea vîntul să sufle cu putere şi s-o oprească.

Vîntul se prefăcu în uragan, se întunecară zările, copacii fură răsturnaţi, apele scoase din matca lor, dar nevasta meşterului continua să vină ca o vijelie.

Rugă apoi soarele s-o oprească.

Soarele îşi revărsă lava pe pămînt, arse toate ierbu­rile, înfierbîntă apele şi prăji toţi peştii, provocă inso­laţii, dar apriga nevastă tot nu se lăsa.

Meşterul rugă atunci un piţigoi aflat prin apropiere să dea o fugă în întîmpinarea ei şi să-i pună în vedere să nu călătorească cu atîta sîrg, deoarece consecinţele îi vor dăuna.

Păsărica se întoarse peste cinci minute şi-i comunică:

—     A zis că vine, fie ce-o fi, ca să te întrebe personal de ce nu ai trimis simbria acasă, deşi a trecut de trei zile sorocul, şi prin ce cîrciumi ai băut-o şi cu cine.

Auzind asta, Manole se resemnă. Ştia acum că nici vîntul, nici soarele şi nici chiar un baraj de beton n-o mai puteau opri. Făcu, deci, semn calfelor să fie gata cu mistriile şi cărămizile şi, cînd sosi nevasta, o luă cu binişorul.

—    Banii - îi zise Manole - i-am ascuns în zid, căci pe-aici s-au furat cam multe. Vino să ţi-i dau.

Şi cind ea se urcă pe zid, nouă meşteri mari, calfe şi zidari, o făcură într-o clipă să dispară între cărămizi.

Meşterul, şi odată cu el şi calfele, răsuflară uşuraţi. Buna dispoziţie le reveni ca prin minune, cîntecele lor răsunau pe toată valea.

La un moment dat, meşterul auzi dintre ziduri glasul iubitei:

—     Manole, mă strînge!

Cu inima zdrobită de durere, el îi răspunse în versuri:

—     Iubito, nu plînge!

Fă tu sacrificiul

Pentru beneficiul

Al meu şi al soartei

Pe altarul artei.

Şi continuă să zidească, neobosit. Nevasta îl strigă din ce în ce mai slab, pînă cînd adormi în scorbura dintre ziduri. Meşterul nu se odihnea noaptea, nu se odihnea nici ziua, lucra cu o viteză nebună, disperat la marea im­provizaţie, în var punea pietriş în loc de nisip, cărămizile le punea cînd pe cant, cînd pe lat - vorba ceea, treaba să meargă. Calfele căzuseră de pe schele, obosite, numai el lucra pe nerăsuflate.

Intr-o zi, ajungînd în vîrful acoperişului, Manole con­stată cu duioşie că terminase. Construcţia era gata. Acum aştepta, cu o emoţie specifică omului de artă, recepţia.

Veni, în sfirşit, împăratul beneficiar cu suita sa şi cer­cetă palatul cu de-amănuntul. Construcţia era mizerabilă. Totul pocnea şi pîrîia, la fiecare pas îl aşteptau surprize dintre cele mai hazoase. Astfel, în timp ce pipăia un zid pentru a vedea cauza unor crăpături, împăratul auzi un rîset înfundat şi se înfioră. Pasă-mi-te, o gîdilase la talpă pe iubita lui Manole. Furios, acesta ieşi repede afară şi ridică sceptrul ca pe o ghioagă.

—    Unde-i Manole? întrebă el, furios peste măsură.

—    E pe acoperiş - i se spuse.

—    Luaţi-i schelele şi daţi-i hrana în bani! ordonă pe loc suveranul clocotind de mînie.

—    Păi cum o să mai coboare?

—    De ce să coboare? Ca să facă şi altele?

Manole privea consternat cum i se iau schelele de sub picioare. Se plimba de colo-colo pe acoperiş ca un leu în cuşcă.

— Ah - îşi smulgea el părul de necaz - dacă n-aş fi uitat sä pun jgheaburile, aş fi putut să cobor la noapte pe furiş...

La miezul nopţii, cînd greierii cîntau un vals prelung şi trist, Manole, ajungînd la disperare, se aruncă în văz­duh, cu două scînduri în braţe.

      Unde căzu el, se făcu o gaură în pămînt.

Ion Baiesu