O poveste a lui Dimitar Peev

Experienţa a reuşit

French auzi cum se închise uşa de la stradă, după care scîrţîi şi cea intermediară, de la etaj. Alte cîteva secunde şi Teagle trebuia să apară în laborator. Era imposibil să mai ascundă ceva. Înţelegea şi el că scandalul nu putea fi evitat.

În uşă răsări figura măruntă a doctorului Teagle. Faţa lui rotundă ca o minge era palidă şi numai în obraji îi ardeau două pete de un purpuriu clar. Îşi şterse fruntea de sudoare şi-şi trase răsuflarea:

– Groaznic! Încă nu-mi pot veni în fire. Ce ruşine! Colonelul nici n-a mai dat mîna cu mine. Nu ştiu ce va trebui să facem ca să-l convingem să mai vină o dată.

– Era mai bine dacă nu venea de loc! murmură French printre dinţi.

– Şi de-ai şti ce gălăgie a stîrnit Chadburn, aghiotantul lui! Cică l-am făcut de rîs. Se scuza faţă de colonel mai tare ca mine. Or tocmai în el îmi pusesem nădejdea. Numai ăsta, biologul, cum îi spune? Macfaden sau Macdafen... la plecare m-a bătut pe umăr. Zicea că din bunăvoinţă, deşi sînt sigur că nu mai putea de bucurie pentru insuccesul nostru, „Nu disperaţi, colega, cutezaţi mai departe!” în schimb, ochii lui vicleni străluceau de după ochelari ca şi cum ar fi avut în faţă un milion de dolari.

Teagle tăcu brusc, se uită fix la colegul său şi, după ce se mai gîndi, întrebă:

– Dar tu cum îţi explici tot ce s-a întîmplat? Nu, n-am să ies de aici pînă n-am să pricep cauza insuccesului nostru.

– Ce mai e de priceput? Totul e simplu, cît se poate de simplu.

– Cum aşa!? exclamă Teagle mirat. Pînă azi toate experienţele au reuşit. Doar acum o săptămînă, în aceleaşi condiţii, celălalt cimpanzeu a murit în patru minute şi jumătate. Azi însă blestemata asta de Coca, nici în zece minute... De altfel, unde-i acum?

– Au dus-o în cuşcă. De ce să mai stea în cameră!

– Şi pe tine toate astea nu te miră?

– Nu văd nicio minune aici. Nimeni n-a izbutit pînă acum să omoare o maimuţă cu aer steril, îi răspunse French cu o voce egală, indiferentă.

– Steril!? tresări Teagle. Steril ai spus? De ce steril?

– Thimoty, nu te face mai prost decît eşti. Am spus steril, fiindcă era purificat de viruşi în mod ideal. Cniar eu l-am pompat în cameră.

– Tu? Imposibil! Teagle numai că nu plînse. De ce?

– Uite aşa... Mi s-a făcut milă de Coca... Am sacrificat pînă acum trei maimuţe, iar de asta mi-a părut rău. Mi s-a făcut milă să sacrific cimpanzeul pentru un tip ca acest colonel.

– Norman, rogu-te, nu glumi! Am şi eu nervii mei! Ştii prea bine că experienţa asta avea pentru noi o însemnătate hotărîtoare. Şi-apoi, sunt dator pînă acum şase mii de dolari. Ia te uită! I s-a făcut milă... Dacă cimpanzeul ăsta blestemat ar fi dat ortul popii astăzi, aşa cum am promis, colonelul ar fi făcut tot posibilul... Ştii prea bine.

– Da, adică să aducă un om pentru experienţă, nu asta vrei să spui? glasul lui French deveni sec şi tremură uşor.

– Ei şi... Un condamnat... în definitiv... Colonelul se interesa de oameni, nu de cimpanzei... Dă-mi, te rog, procesele-verbale ale experienţelor. Vreau să le am la îndemînă. Am să verific din nou toată experienţa.

Teagle se uită mirat în jur. French tăcea. Stînd în picioare lîngă fereastra cea mare, privea concentrat în depărtare.

– M-ai auzit sau nu? De ce nu răspunzi? Dă-mi procesele-verbale.

– Thimoty, vino încoace! Trebuie să stăm de vorbă... French se întoarse; faţa îi era neobişnuit de palidă şi de severă.

– Spune! Te ascult.

– Am ars procesele-verbale, însemnările zilnice, tehnologia, tot, tot...

Teagle îl privea fix, cu ochii nedumeriţi.

– Se pare că nu mă crezi. E drept că azi am pompat aer steril în camera de experienţă. Nu voiam ca experienţa să izbutească, fiindcă am înţeles unde ne poate duce asemenea experienţă. Chiar tu ai spus puţin mai înainte că acest colonel a făcut o aluzie...

– Norman, ce te-a apucat? Pe tine nu te interesa dacă virusul are să acţioneze şi asupra oamenilor? izbuci Teagle.

– Da, mă interesa, dar asta nu înseamnă că sînt dispus să ucid un om. N-am nici o îndoială că, dacă cimpanzeul ar fi murit, chiar mîine ar fi apărut şi omul.

– Iar după el şi dolarii, dolarii...

– Să-ţi fie ruşine, Teagle! strigă French, mînios.

– Da, pe tine dolarii nu te interesează, pentru că... stai pe ei, sau mai bine zis pentru că îi plătesc eu. Te interesează un oarecare... condamnat la moarte, care va muri şi fără intervenţia noastră. Pe cînd aşa, prin experienţa noastră, viaţa lui avea cel puţin să servească ştiinţei! spuse gîfîind Teagle.

– Thimoty! Nu mă provoca! Descoperirea noastră n-are şi nici nu poate avea nimic comun cu ţelurile ştiinţei.

– Da, posibil, chiar ai numit-o bombă cu hidrogen biologică. Pe mine însă nu mă interesează cui îi va servi. Pe mine nu mă interesează politica, auzi tu? Mă interesează numai dolarii... Da, dolarii! Iar dacă tu nu eşti în stare să mi-i dai, dă-mi procesele-verbale. Îmi aparţin! Nu uita că eu am plătit totul. Dă-le încoace!

– Încetează cu ţipetele. Ţi-am mai spus că le-am ars.

– Tu... tu... tu mă minţi! Nu cumva vrei să mă laşi muritor de foame? Ai îndrăznit cumva să le... Eşti nebun!

French se întoarse din nou spre fereastră. Îi era silă să vadă faţa roşie de mînie a colegului său, căruia îi tremura pînă şi barbişonul. În felul acesta au stat cîteva minute fără să-şi vorbească.

– Ei bine, Norman, nu-i nimic de făcut. Ce s-a întîmplat, s-a întîmplat. Să mergem. Vii?

Fără să-şi mai aştepte colegul, Teagle porni spre ieşire, în clipa aceea French înţelese semnificaţia schimbării de atitudine, a glasului liniştit, ba chiar mieros, tinzînd spre împăcare. Se întoarse repede. Teagle îi simţi mişcarea şi se repezi la uşă, dar se împiedică de cablul transversal şi căzu. Sări repede în picioare, însă French îl ajunse şi-l apucă de palton. Teagle ridică mîna să-l lovească, dar nu-l nimeri. În aceeaşi clipă, pumnul copleşitor al uriaşului French se năpusti în bărbia lui şi biologul se prăbuşi în nesimţire pe podea.

French se lăsă pe scaunul cel mai apropiat şi privi încremenit corpul colegului său. O şuviţă subţire de sînge se scursese din gura lui. Cel puţin cinci minute de aici încolo nu putea să se mişte. French înţelegea că acestea sînt ultimele minute în care el mai putea să gîndească, să judece, să ia o hotărîre. Cu toate acestea însă, o anumită slăbiciune, după încordarea ultimelor ceasuri, părea că pune stăpînire pe raţiunea lui. Închise obosit ochii şi în faţa lui se perindară evenimentele care l-au adus în situaţia de acum.

Totul a început de la publicarea descoperirii lui Wiliams şi Frenkel-Konrad. Ziarele scriau că cei doi au izbutit să creeze, pe cale chimică, un organism viu în retortă. Pe atunci, French, un biochimist începător, n-a dat crezare faptului, totuşi a reuşit să-şi procure un extras din referatul lor. Citindu-l a rămas uluit.

Cei doi savanţi au separat virusul mozaicului tutunului în părţile sale componente: proteină şi acid nucleic; după aceea, au separat macromoleculele proteinei în molecule de albumină mai mici, iar acidul nucleic în mononucleotide deosebite. În felul acesta, se înţelege, virusul a dispărut cu totul, pierzîndu-şi şi proprietăţile contagioase. Totuşi, din această masă amorfă, după o serie de transformări inverse, Wiliams şi Frenkel-Konrad au izbutit să reconstituie virusul. La început proteina şi acidul nucleic, iar după aceea virusul însuşi - din nou viu şi periculos.

Pe atunci, lucra în laboratorul lui Teagle. Deşi efectua analizele zilnice foarte scrupulos, conştiinţa lui era dominată pe de-a-ntregul de experienţele lui Wiliams şi Frenkel-Konrad. Aceştia au creat un organism viu, capabil să se reproducă, să atace, să provoace boli. Au reconstituit virusul mozaicului tutunului. Şi atunci, îi trecu prin cap ceva cu totul simplu.

Ca toate descoperirile epocale, şi aceasta se întemeia pe o idee foarte obişnuită şi logică care i-a trecut prin minte. French s-a hotărît să repete experienţa, însă la reconstituirea virusului să se abată din drumul indicat de natură. Cu alte cuvinte, s-a hotărît să încerce ca din materia primă a viruşilor existenţi să creeze un nou fel de virus, care să nu fi rost creat de natură pînă atunci.

Teagle a căzut numaidecît de acord şi au început să lucreze împreună. S-a scurs multă vreme fără să obţină vreun rezultat şi Teagle începuse să-şi piardă entuziasmul, sfătuindu-l şi pe el să se lase păgubaş. Pe French însă nu-i tulburau nici insuccesele, nici descurajările. Lucra ziua şi noaptea mai departe. Încercă în fel şi chip de zeci de mii de ori, însă fie că obţinea aceiaşi viruşi cunoscuţi, fie că materialul nu se putea organiza într-o nouă fiinţă vie. Cîte n-a încercat! Schimba temperatura, folosea presiunile scăzute sau, dimpotrivă, înalte, mediul acid, neutru sau alcalin, tot felul de catalizatori. Lucrul a început să înainteze abia atunci cînd cercetătorul a chemat în ajutor radiaţiile. La sfîrşit, sub influenţa unui şir de factori şi, înainte de toate, a unui anumit spectru de radiaţii ionizante, s-a născut în laborator un organism nou, creat pentru prima dată de om - un virus artificial.

Noua fiinţă era mică de tot. Cilii ei albi, care se profilau atît de reliefat la o mărire de optzeci şi cinci de mii de ori în microscopul electronic, erau lungi de la treizeci la patruzeci de milicroni. Cînd au început să-l studieze însă cu atenţie, au descoperit că are proprietăţi extraordinare şi necunoscute: se bucura de o durată de viaţă lungă în aer; se reproducea cu o iuţeală excepţională. Iar ceea ce îl impresiona pe French îndeosebi era faptul că virusul provoca foarte repede o paralizie a nervilor respiratorii la toate mamiferele şi în cinci pînă la zece minute intervenea moartea. Atunci, pentru prima dată, au observat acest efect îngrozitor al lui asupra unei perechi de şobolani. French încremeni şi descoperirea, care pînă atunci îl făcea să fie foarte mîndru, a început să-l tulbure şi să-l apese pe suflet. După şobolani veni fîndul iepurilor, al pisicilor, al cîinilor. Virusul îi atingea pe toţi, pe rînd, şi cu cît mai evoluat era animalul, cu atît mai repede îl nimicea.

Cînd în sala de experienţă au aşezat cea dintîi maimuţă, un mic capuţin, muri şi ea în numai şase minute. French se îrcgrozi de puterea satanică şi de posibilităţile îngrozitoare ale descoperirii sale. Se pare că chiar de atunci Teagle îşi şi croise planul, deoarece a doua zi apărură în cuştilc laboratorului doi cimpanzei. Iar aceştia erau destul de scumpi. Unul după altul au pierit şi ei. Pentru moartea lor au fost necesare numai patru minute şi jumătate. Dar cîte sînt necesare unui om?... Această întrebare de coşmar îl chinuia mereu pe French. Apăru şi al treilea cimpanzeu, împreună cu el, şi cei trei de la secţia războiului bacteriologic.

Acum totul era limpede. Dacă astăzi va muri cimpanzeul, mîine va fi adus un om. Cazul merita o asemenea jertfă. De altfel nu puţini sînt condamnaţii la moarte ale căror acte de deces pot fi formulate cu întîrziere. În felul acesta un om era să fie dat pierzării! Foarte probabil, nu în mai mult de patru minute. Dar după accea?

După aceea, li s-ar fi azvîrlit cîteva pachete groase de dolari din care partea leului avea să şi-o însuşească Teagle, iar descoperirea lor urma să treacă în mîinile generalilor. Atunci s-ar fi văzut cu totul neputincios. Dar astăzi... astăzi totul mai era în mîinile lui!...

French îşi aminti cum colonelul îşi freca mîinile cînd Teagle îi descria imaginile ispititoare, înfrumuseţate de Chadburn: „bomba cu hidrogen... un simplu joc de copii. Mor milioane... două... zece milioane... O sută de milioane... hai să zicem un miliard. Dar cîte bombe vor fi necesare pentru asta? Şi după aceea? Ce ne facem noi, supravieţuitorii? Radiaţiile ne vor ucide şi pe noi. Şi de fapt vom mai supravieţui? Ceilalţi au şi ei la rîndul lor bombe, nu mai puţine ca noi, aşa că după prima bombă cu siguranţă c-or să ne plătească cu vîrf şi îndesat. Pe cînd dincoace... gîndiţi-vă puţin... Dăm drumul, pe tăcute, fără declaraţie de război şi fără să simtă nimeni, ici-colo, cîte puţin, din viruşii noştri. După o zi, două, apar epidemii îngrozitoare,

Toate ziarele nu scriu decît despre asta. O boală nemaivăzută, de care nu s-a mai auzit pînă acum. La noi însă nu poate să apară. Întreaga populaţie este imunizată. În afară de negri, bineînţeles. Dar aliaţii? Lor le vom vinde vaccinul, garantat din punctul de vedere al calităţii şi efectului. Adevărat, va fi ceva mai scump... ha-ha... însă n-ai ce-i face! Dacă doriţi. Epidemia se apropie.”

Procesele-verbale erau distruse. Teagle însă le putea reconstitui din memorie, iar amănuntele uitate le putea afla repetînd experienţele. Singur, cine ştie dacă ar fi reuşit să ducă treaba la bun sfîrşit, însă cu ajutorul biologilor din laboratoarele colonelului avea să izbutească negreşit. Să-l convingă? Nu, aşa ceva era exclus. S-ar preface că e gata să consimtă, să renunţe, numai şi numai să scape de aici. Apoi, s-ar duce glonţ la blestematul acela de Chadburn. Atunci... totul s-ar sfîrşi... Da!... Nu există decît o singură ieşire!...

French se ridică de pe scaun şi dădu o raită pe la uşi. Erau bine închise. Laboratorul era ermetic izolat de celelalte clădiri. După aceea se uită la colegul său: Teagle respira greu şi începu să se mişte. În curînd avea să-şi vină în fire. Era şi timpul.

French porni spre sala de experienţe, se opri o clipă, însă porni îndată mai departe, cu paşi hotărîţi. Trase de mîner, deschise larg uşiţa, după aceea răsuci robinetul rezervorului. Aerul din ultimul balon năvăli în cameră cu un şuierat uşor.

Experienţa începea.

Se uită la ceas. Era zece şi optsprezece minute. Acum, aerul saturat de viruşi năvălea în laborator. Au început să-l respire. Instinctiv French îşi reţinu respiraţia, însă după aceea zîmbi schimonosit şi-şi umplu plămînii: „Uite că şi Thimoty, acolo unde zace, respiră adînc!” Era timpul să-l trezească. I se părea necinstit să-l lase să moară fără să ştie. În definitiv, şi pe el îl interesa cum acţionează virusul asupra oamenilor.

După un minut, French făcu legătura cu ionizatorul. Descoperiseră încă de la început că viruşii piereau imediat într-o atmosferă puternic ionizată. Numai după o singură oră toţi viruşii pe care-i eliberase aveau să fie făcuţi inofensivi. Şi o dată cu aceştia şi ei amîndoi. Umplu un pahar cu apă de la gheaţă şi se apropie de cel căzut. N-a fost însă nevoie să-l stropească.

Teagle deschisese ochii şi-l privea speriat, fără să se mişte.

– Hai, scoală-te! îl îndemnă French.

– O - oh... Ce s-a întîmplat? Teagle trase cu urechea, sări în picioare şi strigă speriat: Norman, de ce funcţionează ionizatorul?

– Am dat drumul ultimilor viruşi în laborator. La ora zece şi optsprezece minute...

Un ţipăt de groază şi disperare scăpă din gura biologului care se făcu cenuşiu de spaimă.

– Tu-u... ucigaşule... (iar după aceea mai încet) Spune... glumeşti?... N-ai făcut tu una ca asta...

– Nu, Thimoty, nu glumesc. Peste puţin ai să te convingi. Peste două minute...

Înnebunit de spaimă, Teagle se repezi spre uşă, însă French îl pîndea. Îl prinse repede, îl aduse înapoi şi-l trînti din nou pe podea.

– Cu ce drept... tu... cum ai îndrăznit?... începu Teagle dînd semne de sufocare.

– Degeaba, Thimoty. Cum vezi, am dat drumul ionizatorului. El are să purifice atmosfera. Însă nu şi pe noi. Pentru noi e mult prea tîrziu. Ne mai rămîn două minute.

– De ce, de ce-ai făcut asta! îngăimă Teagle printre lacrimi.

– Păi nu trebuia să vedem cum acţionează asupra oamenilor?

– Da... dar cu un criminal...

– Şi noi, eu şi cu tine, vrei să zici că nu pregăteam împreună moartea a milioane, a miliarde de oameni? Dacă scăpăm cu viaţă, o să scap şi de coşmarul acesta groaznic, iar dacă pierim, vom salva milioane, miliarde de oameni.

– Şi cu asta vom dovedi colonelului... mă sufoc... el va relua ex... alţii vor descoperi... O-o-o...

– Nu ştiu dacă or să reuşească. S-ar putea ca norocul ăsta infernal să ne fi picat numai nouă. Şi apoi şi... în ţara noastră... se vor mai găsi... se vor mai găsi şi alţii... Oameni cinstiţi...

French se prăbuşi lîngă Teagle.

Era exact ora zece şi douăzeci şi două de minute.

Experienţa a reuşit!