Din povestile lui Vladimir Colin (2)

Undeva, un om

Pe nisipul negru, singur, omul murea. Traiectoria ce străbătuse un cortegiu de forme şi culori, răsucindu-se printre zîmbete şi înfruntînd tăceri, descriind imprevizibile volute într-o imensitate pasivă, amorfă, menită cuceririi ca o femeie indiferentă; traiectoria însemnată de miriadele amintirilor, aşa cum trupul luptătorului trebuie să fi fost tatuat de cicatricile rănilor şi-i era de ajuns să privească steaua albită de pe pulpă pentru a-şi aminti de tropotul cailor, după care nu mai auzise nimic, sau semiluna roşie de pe piept pentru a se trezi din nou faţă-n faţă cu rînjetul nemuritor al celui pe care-l ucisese înainte de a se prăbuşi; traiectoria ce înghiţise grăunţele identice şi nerepetabile ale timpului contabilizînd ani-faptă şi ani-regrete; traiectoria distinctă, unică, a vieţii definită acum pentru totdeauna, devenită brusc străină ca o entitate exterioară supusă judecă­ţii, obiect realizat, neretuşabil; traiectoria vieţii sfîrşea aici, frîngîndu-se în nisipul negru pe care dege­tele lui îl scurmau, agitate de spasme.

  Zăcea pe spate, sub cerul incendiat de soarele ne­cunoscut. Fîşîitul valurilor alterna cu neverosimile perioade de linişte, după care oceanul tuşea scurt şi-şi regăsea, egală, răsuflarea. Mai încolo, spre stînga, începea pădurea. Zgomotele confuze aduse de vînt sugerau treceri furişe printre trunchiurile ro­şii, evocau salturi urmate de goane patetice şi ţipete înăbuşite. Dar mai departe, dincolo de zona pădurii? Nu-i mai era dat să afle. Agonia lentă îl purta inevi­tabil către clipa cînd avea să se transforme într-un simplu buştean lepădat pe plaja neagră, un trunchi orb, surd şi inert.

Rîse scrîşnit. Îl chinuia o foame îndărătnică de imagini, de sunete, de mişcări, ultimele care-i erau îngăduite şi pe care simţea nevoia să le tragă în cutia de piele a trupului, asimilîndu-le, legîndu-le de alte imagini, de alte sunete şi mişcări încorpo­rate cîndva, devenite substanţă, materie vie a gîndurilor ce-i purtau amprenta, care erau el.

Ce vrei să faci cînd vei fi mare?

Să ştiu.

Cu cine vrei să semeni?

Cu omul de veghe pe catarg, primul care a strigat Pămînt!

Am strigat toată viaţa Pămînt. Fiecare plecare a mea a fost un salt în necunoscut (Agatara... Su ... Verdonda... Kset-Itar...) şi de fiecare dată am stri­gat Pămînt, întorcîndu-mă pe Pămînt şi, printre oameni, am fost Cel-care-ştie. Port în mine invizibilele flăcări de pe Agatara şi multipla splendoare iden­tică a fiinţelor de pe Su, oroarea coşmarului de pe Verdonda şi impura colcăire de forme de pe Kset-Itar. Sunt semaforul indicînd cale liberă sau drum închis, omul de experienţă care-şi asumă primul risc şi prima bucurie, mandatarul omenirii în Cosmos şi, pe Pămînt, vestitorul descoperirilor ei. Chiotul sire­nelor mi-a semnalat fiecare întoarcere pentru că ve­neam cu ochii năpădiţi de imagini pe care toţi le puteau vedea acum, pentru că ştiam şi toţi aveau să afle. În marea Piaţă a Soarelui se aprindeau pentru mine lumini. La fiecare întoarcere .. .

Pe nisipul negru, singur, omul murea. Şi n-avea să se mai întoarcă niciodată. Un caleidoscop de ima­gini se clădi brusc sub pleoapele grele, se nărui. Odată trebuia să se întîmple, îşi spuse. Odată, ori­cum, trebuia...

Durerea nu începuse să muşte din trupul prăbuşit şi certitudinea morţii îi apărea încă abstractă, se mai gîndea la ea ca la moartea cuiva, care era el. Din întîmplare. Sfîrşitul însemna în primul rînd regre­tul pentru cel ce murea acolo, la ţărmul oceanului, zadarnic. Chiar aşa constată, o moarte inutilă, definindu-şi din afară moartea. Dar sentinţa era greu de îndurat.

Deschise ochii. Şi se pătrunse de amara melancolie a celui care pleacă, lăsînd în urmă totul neschimbat. Soarele necunoscut nu se clintise pe cer, oceanul răsufla egal după aceleaşi sincope şi pădurea difuza zgomote la fel de confuze. Atunci, pentru întîia dată, realiză limitele scurtei treceri pe sub sorii multicolori, lîngă nenumăratele ţărmuri şi prin infinitele păduri care aveau să dăinuiască intacte, neatinse de veşnica lui absenţă. Şi totuşi eu v-am dat nume, spuse, deoarece datorită lui existau pentru oameni. Toată viaţa umanizase planete îndepărtate. Dar îşi aminti cu strîngere de inimă că nu apucase să numească relieful Tepsorei, nici flora, nici fauna. Inainte de a le putea cunoaşte murea pe nisipul negru, şi din nou îl chinui vechea foame de imagini, de sunete şi mişcări. Nu se putea stinge fără a şti ce se agită în pădurea roşie. Viaţă, spuse cu glas tare, parcă mirat. Ceea ce se scurgea acum din el...

Încercă să-şi mişte capul, dar o putere neomenească i-l ţintuia pe nisip. Răsuflă sacadat şi-şi încordă trunchiul, picioarele. Numai mîinile-i rămăseseră vii, degetele cu care scurma acum, în neştire, nisipul. Şi înţelese că înainte i se aştern orele goale din preajma morţii, ore de bicisnică şi crudă aşteptare! Ca o maşină uitată în funcţiune după părăsirea uzinei, creierul continua să lucreze.

Nu mai pot afla nimic. Doar să numesc oceanul ... Şi simţi abia acum că totul se sfîrşise, că el era omul care agoniza pe plaja neagră, abia acum, cînd se pătrunse de adevărul ascuns îndărătul cuvintelor rostite în gînd. Căci nu numai imposibilitatea cunoaşterii lumii pe care eşuase îi apăruse cu limpezime, ci inutilitatea ei. Pe nisipul bătut de ocean zăcea un mort, de la care nimeni n-avea să mai afle nimic.

Cunoştinţele adunate, dacă ar mai fi fost în stare să adune cunoştinţe, deveniseră inutile. Erau netransmisibile.

Mori odată! strigă într-o convulsie deznădăjduită. Mori... mori...

Atunci, cu un straniu simţămînt de uşurare, simţi că îngheaţă. Amorţit, creierul nu mai lucra. Murea. Şi numai ochii urmau să vadă cerul, urechile înregistrau fîşîitul valurilor şi zgomotele pădurii, iar degetele simţeau rezistenţa indolentă a nisipului. Parcă fără convingere, realitatea sonda buşteanul prăbuşit pe plajă şi se anihila în limitele lui. Sau începuse poate lentul proces de integrare a omului în străina ei substanţă. De pe acum, ceea ce zăcea pe nisipul negru părea un element figurînd dintotdeauna în cadrul segmentului de ţărm străjuit de pădurea roşie, un buştean imobil ca stînca înţepenită mai încolo, ca straniile cochilii sau trunchiul zvîrlit de apa fără capăt. Aşa, amorfe, trecură clipe sau ceasuri.

Nu mai avea putere nici să-şi poruncească să moa­ră. Şi, ca o durere surdă, tenace, doar sentinţa fără apel a întîmplării care-l zdrobise pe plaja neagră mai zvîcnea, proclamînd triumful zădărniciei. Murea za­darnic. După Agatara, Su, Verdonda, Kset-Itar... Odată cu el omenirea murea pe nisipul Tepsorei îna­inte de a se face cunoscută, înainte de a-şi vesti prezenţa. Odată cu el, Marele Consiliu agoniza, se dezintegra Piaţa Soarelui, iar viaţa se retrăgea pe nesimţite din fiecare femeie şi bărbat al celor zece lumi. Tîrînd cu ele maşini şi statui, marile oraşe se prăbuşeau în nefiinţă întorcînd în pulbere mîndria omenirii, imense biblioteci şi muzee. Acolo, pe Tepsora, moartea lui devenea un apocalips, lua propor­ţiile unui irevocabil apus al umanităţii.

Nu prin mine, se zvîrcoli, gemînd într-o supremă încercare de a-şi galvaniza muşchii inerţi. Şi ca prin farmec se mişcă, se rostogoli pe plajă aidoma unei vietăţi nerăbdătoare şi simţi cum un sălbatic aflux de putere îl ridică de pe patul de nisip, cum aleargă împleticit de-a lungul oceanului şi cucereşte spaţiul Tepsorei, inaccesibilele dimensiuni care păreau că i se refuză pentru totdeauna. Aşa, cu braţele în­tinse, se clătina înaintînd şi durerea-i curgea de pe buze. Sunt omul (izbindu-se de trunchiurile roşii), trimisul omenirii! Ascultaţi, ascultaţi, nu mi-a mai rămas timp decît pentru puţine cuvinte şi trebuie să vă spun visele, fisiunea nucleară şi muzica! Ascultaţi, oh! ascultaţi! ... Am adus cu mine hărţi şi filme şi benzi, înţelegeţi? Nu ştiu ce spun... Nu trebuie să vorbesc, asta se numeşte a vorbi, dar voi n-aveţi de unde şti şi nu puteţi înţelege ... Clipele-mi sunt numărate şi nu vreau să mor înainte de a vă arăta cine suntem... Priviţi, imaginile curg, vedeţi? Filmul se desfăşoară, luaţi, vă dau cu amîndouă mîinile imagini de pe Pămîntul pe care n-am să-l revăd, cascade, şu­voaie, torente de imagini. De aici, dintr-un ungher al Galaxiei am pornit. Şi voi înţepeni printre voi, pe plaja neagră ... pe plaja neagră ...

Pe plaja neagră, singur, omul murea. Nu se clintise. Delirul care-i insuflase amăgitorul flux de pu­tere se retrăgea ca un val roşu, lăsîndu-l inutil şi vlăguit sub soarele necunoscut. Şi din nou, monoton, fîşîitul oceanului. Iar pădurea emană, în loc de mi­resme, zgomote. Zgomote... Viaţa s-a redus la per­ceperea lor, s-a îngustat pînă la a îngădui doar înre­gistrarea zgomotelor. O cracă a trosnit. A fost un val. Vîntul printre frunze şi un ţipăt. Acum? Nu ştiu. Şi asta? ... Tot mai aproape, ca şi cum ... Ca­pul, nu pot întoarce capul, nici ochii. Lumea e cerul. Parcă din stînga, dinspre pădure vine. Nu, vin. Mă înconjoară. Ocolesc spre dreapta şi eu, numai cerul ăsta, numai cerul... inima, rar. Şi-atunci, cu ultima putere, cu biata fericire limitată a ultimei puteri: Să fie cu putinţă...?      .

Zgomotele au încetat. De ce? Febrile, degetele scurmă nisipul. Mai repede, mai repede... Racheta-i acolo, mai repede! Fie şi numai după zgomotul mişcărilor am să-mi dau seama, trebuie să-mi dau seama.

Aşa! Mîini, să fie mîini. Grosolane, dar mîini... Oh, izbesc. Ţăndări!

Şi deodată, sonore, îl inundă valurile triumfale ale Imnului Cosmic. Numai un deget putea declanşa mecanismul. Un simplu deget... Abia acum, izbăvite, două lacrimi se preling pe faţa pămîntie, alunecă încet şi picură pe nisipul negru. 

N-a fost zadarnic. Peste pădurea roşie, peste ocea­nul răsuflînd egal lîngă cel ce nu mai răsuflă, imnul răsună.