O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(3)

Cap III - sfarsit

Mari prostii se mai întâmplă pe lumea asta. Câteodată, acestea sunt absolut neverosimile. Pe negândite, acel nas care se plimbase într-o trăsură în persoana unui consilier de stat şi care făcuse atâta zarvă în oraş, se pomeni din nou la locul său, adică exact între cei doi obraji ai maiorului Kovalev. Acest eveniment s-a întâmplat în aprilie, în ziua de şapte. Trezindu-se şi privindu-se în oglindă, maiorul îşi zări din nou nasul la locul lui! II apucă temător cu mâna, era chiar nasul lui! „Ehei!“, zise Kovalev şi, de bucurie, era cât pe ce să înceapă să galopeze desculţ prin toată camera, dar chiar în clipa aceasta, intră Ivan şi îi încurcă socotelile. Porunci ca imediat să i se aducă apă ca să se spele, şi în vreme ce se spăla, se mai uită o dată în oglindă, să-şi vadă nasul! Ştergându-se cu prosopul, se mai privi din nou, să-şi mai vadă nasul încă o dată!

    — Ivan, ia te uită puţin, mi se pare că am un coş pe nas, zise el şi se gândi în sinea sa că Ivan o să-i spună: „Ce nenorocire, domnule, nu aveţi acolo niciun fel de coş, dar mai mult, vă lipseşte chiar nasul!“

Însă Ivan îi zise:

— Nu e nimic acolo, niciun fel de coş: nasul e curat!

„Bine, drăcia dracului!“, îşi spuse maiorul în sinea sa şi plesni din degete mulţumit. În aceeaşi clipă frizerul Ivan Iakovlevici se arătă în uşă, foarte speriat, asemenea pisicii ce abia fusese pedepsită pentru că furase o bucăţică de şuncă.

— Spune mai întâi, ai mâinile curate?, îi strigă de la distanţă Kovalev.

— Curate.

— Minţi!

— Pe crucea mea, sunt curate, cucoane.

— Vezi tu!

Kovalev se aşeză. Ivan Iakovlevici îl acoperi cu un şerveţel şi într-o clipită, cu ajutorul unui pămătuf, acoperi toată barba şi o parte din obrazul maiorului, cu un strat subţire de cremă, care semăna cu aceea servită de obicei la onomasticile negustorilor.

„Ia uite!, îşi zise în sinea sa Ivan Iakovlevici, privindu-i nasul, şi apoi înclină capul să-l vadă şi dintr-o parte. Ei drăcie!, şi când te gândeşti ce întâmplare nemaiauzită“, continuă el să-şi spună în gând, privind îndelung către nasul maiorului, în cele din urmă, uşor, cu o grijă deosebită, foarte greu de imaginat, frizerul îşi ridică două degete, ca să poată prinde mai bine vârful nasului. N-ai ce să-i faci!… acesta era modul de lucru a lui Ivan Iakovlevici.

— Ei-ei-ei, ai grijă!, strigă Kovalev.

Ivan Iakovlevici îşi lăsă mâinile în jos, se zăpăci, se fâstâci cum nu se mai fâstâcise vreodată până atunci. În cele din urmă, cu mare atenţie, începu să-l gâdile cu briciul pe sub bărbie; şi cu toate că nu-i era deloc prea comod, ba, chiar destul de dificil să-l radă fără a-l ţine de partea aceea a corpului dotată cu simţul mirosului, sprijinindu-şi totuşi într-un anumit fel degetul său mare şi aspru în obrazul maiorului, apoi în maxilarul său inferior, puţin câte puţin, trecu de orice pericol şi îl rase.

Când fu gata, Kovalev se grăbi să se îmbrace, luă un birjar şi plecă direct spre patiserie. Ajungând acolo, strigă încă de la intrare: „Băiete, o cupă cu ciocolată!“, şi în aceeaşi clipă se apropie de oglindă – nasul era la loc! Se întoarse vesel, cu o expresie ironică pe faţă şi se uită, cu ochii un pic mijiţi, la doi militari, dintre care, unul avea un nas ceva mai mic decât nasturele de la jiletcă. Plecă, după aceea, spre cancelaria departamentului, unde solicitase să fie angajat în calitate de viceguvernator, iar dacă acest lucru nu ar fi fost cu putinţă, măcar pe un post de executor. Mergând spre ieşire, trecu prin hol şi se privi din nou în oglindă, observând şi de această dată că nasul era încă la locul său! Se duse apoi la un alt asesor de colegiu, sau maior, un personaj ironic recunoscut, căruia Kovalev obişnuia să-i dea replici pe măsură la remarcile sale înţepătoare, de tot felul: „Tu, când le spui, te cunosc eu, eşti ca un ac de păr!“ în drum spre casa acestuia, medită: „Dacă maiorul o să mă vadă şi nu o să plesnească de râs, este un semn sigur că toate organele mele se află la locul lor“. Însă asesorul de colegiu nu reacţionă în vreun mod deosebit. „Este bine, e bine, drăcia dracului!“, se gândi Kovalev. În drumul către cancelarie, o întâlni pe Podtocina, ofiţer superior, însoţită de fiica sa. După ce îşi făcură plecăciunile de rigoare, se auzi întâmpinat cu exclamaţii de bucurie, fapt care însemna că eroul nostru nu ar fi putut să aibă vreun defect fizic. Discutară un timp mai îndelungat, după care, scoţându-şi în mod special tabachera, şi-o apropie, pe îndelete, de faţă cu ele, sub ambele căi de acces ale nasului, spunându-şi în gând: „Uitaţi-vă aşadar muierilor, firi de găini! N-o să mă mai însor deloc cu fiică-ta totuşi. Numai aşa, par amour[1] mai lasă-mă!“ Şi le întoarse spatele. Din acel acel moment, maiorul Kovalev continuă să se plimbe pe Bulevardul Nevski, trecând pe la teatru şi peste tot, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Între timp, nasul rămăsese acolo, la locul său, ca şi mai înainte, fără niciun indiciu că acest organ ar fi luat-o cumva pe de lături, vreodată. După această întâmplare, se înţelege că maiorul Kovalev devenise mereu predispus la umor, mereu zâmbăreţ, ţinându-le calea tuturor doamnelor atrăgătoare şi chiar oprindu-se odată la chioşcurile din hală, ca să-şi cumpere o tresă, nu se ştie pentru care motiv, deoarece el nu era cavalerul vreunui ordin, ca să o poată purta.

Iată ce fel de întâmplări hazlii se mai aud în capitala nordică a imensului nostru stat! Abia acum, la sfârşit, analizând toată povestea în deplină cunoştinţă de cauză, vedem că multe dintre elementele ei sunt de-a dreptul neverosimile. Nu mai vorbim de faptul că detaşarea supranaturală a nasului şi apariţia sa în diverse locuri în postura de consilier de stat este fantezistă. Cum de nu şi-a putut da seama oare Kovalev că nu era deloc indicat să dea anunţ la ziar în legătură cu propriul nas? Aici nu mă refer desigur la faptul că un astfel de anunţ ar fi costat o groază de bani, ar fi de-a dreptul absurd să ne gândim la acest aspect, cu atât mai mult cu cât eu nu fac parte din categoria celor zgârciţi. Anunţul ar fi fost însă lipsit de sens, penibil, chiar ridicol! Mă întreb încă o dată, cum de a ajuns oare nasul acesta chiar în pâinea coaptă şi cum de însuşi Ivan Iakovlevici… Nu, acest lucru îmi este de neînţeles, este categoric de neînţeles! Dar cel mai straniu şi absolut de neînţeles mi se pare următorul fapt: cum se întâmplă oare că autorii acceptă astfel de subiecte? Trebuie să recunosc că acest lucru nu-l pot înţelege deloc, acest lucru, fără doar şi poate… nu, nu, nu-l pot înţelege şi gata. În primul rând, nu aduce niciun folos ţării. În al doilea rând… şi nici în al doilea rând nu există vreun folos. Pur şi simplu, nu înţeleg ce-i asta…

Şi totuşi, pe lângă toate acestea, chiar dacă am accepta şi una şi alta, şi a treia, chiar poate… aşa este, unde nu se întâmplă stupidităţi?… Şi chiar aşa, dacă stai şi te gândeşti, în toate aceste povestiri fanteziste, pare să fie totuşi ceva. Orice s-ar spune, până la urmă, astfel de păţanii se întâmplă încă pe lume, rar, dar se mai întâmplă.