Portretul lui Dorian Gray(1)

I. Atelierul era îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară flutură printre crengile copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.

Din colţul divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară, după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea, cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi depărtate.

    În mijlocul încăperii, fixat de şevalet, se afla portretul în mărime naturală al unui tînăr de o frumuseţe extraordinară, iar în faţa lui, la o oarecare distanţă, stătea însuşi artistul, Basil Hallward, a cărui bruscă dispariţie, în urmă cu cîţiva ani, a produs agitaţie la vremea respectivă şi a dat naştere unor speculaţii stranii.

În timp ce pictorul privea forma graţioasă şi plăcută pe care el o oglindise cu atîta pricepere prin arta sa, faţa îi fu traversată îndelung de un zîmbet satisfăcut. Dar îşi reveni brusc şi, închizînd ochii, îşi puse degetele pe pleoape de parcă ar fi vrut să întemniţeze în propriul creier un vis ciudat din care se temea că s-ar putea trezi.

-              E cea mai bună dintre operele tale, Basil, cel mai bun lucru pe care l-ai făcut vreodată, spuse lordul Henry languros. Trebuie s-o trimiţi neapărat la Grosvenor anul viitor. Sălile Academiei sunt mult prea mari şi vulgare. Ori de cîte ori m-am dus acolo, fie că erau prea mulţi oameni şi nu puteam vedea tablourile, ceea ce mi se pare oribil, fie că erau atît de multe tablouri încît nu-i puteam vedea pe oameni, ceea ce e şi mai rău. Grosvenor este într-adevăr singurul loc agreabil.

-  Nu cred că îl voi trimite undeva, răspunse el, dîndu-şi capul pe spate în felul acela ciudat care stîrnea rîsul prietenilor lui de la Oxford. Nu, nu vreau să-l trimit nicăieri.

Lordul Henry îşi ridică pleoapele şi, printre cercurile albastre de fum încolăcindu-se în rotocoalele ciudate care se ridicau din ţigara cu opium, îl privi cu uimire.

- Să nu-l trimiţi nicăieri? Dar de ce, mă rog, dragul meu, de ce? Ai vreun motiv anume? Ce tipi ciudaţi mai sunteţi şi voi, pictorii! Faceţi totul pentru a cîştiga un renume şi în momentul în care îl aveţi, se pare că vreţi să scăpaţi de el. Te porţi prosteşte, pentru că un singur lucru e mai rău decît a se vorbi despre tine, anume, acela de a nu se vorbi despre tine. Un portret ca acesta te-ar plasa peste oricare dintre tinerii Angliei şi i-ar face pe bătrîni geloşi, dacă bătrînii sunt cumva capabili de emoţii.

-Ştiu că o să rîzi de mine, răspunse el, dar chiar nu-l pot expune. Am pus mult prea mult din mine în acest portret.

Lordul Henry se lungi pe divan şi rîse.

-   Da, ştiam eu că o să rîzi, cu toate astea e adevărat.

-  Prea mult din tine! Pe cuvîntul meu, Basil, nu ştiam că eşti atît de încrezut; chiar nu văd nicio asemănare între tine, cu faţa asta colţuroasă, trăsăturile marcate şi părul negru

ca pana corbului, şi acest tînăr Adonis, care pare a fi făcut din fildeş şi petale de roze. Dragă Basil, nu vezi, el este un Narcis iar tu - desigur, ai o expresivitate intelectuală, cu tot ce presupune aceasta. Dar frumuseţea, adevărata frumuseţe, sfîrşeşte acolo unde apare expresivitatea intelectuală. În sine, intelectul este o manieră de exagerare şi distruge armonia oricărui chip. În momentul în care te aşezi să gîndeşti, devii doar nas sau frunte sau ceva respingător. Uită-te la oamenii de succes din oricare dintre profesiunile intelectuale. Sunt perfect hidoşi! Cu excepţia oamenilor Bisericii. Dar aceia nu gîndesc. Episcopul spune la optzeci de ani ce i s-a spus să spună pe cînd era flăcău de optsprezece ani şi, drept consecinţă firească, arată întotdeauna absolut încîntător. Misteriosul tău prieten, al cărui nume nu mi l-ai spus, dar al cărui tablou mă fascinează cu adevărat, nu gîndeşte. Sunt sigur de asta. E o creatură frumoasă şi acerebrală pe care ar trebui s-o avem mereu aici iarna, cînd nu avem flori la care să ne uităm, şi vara, cînd avem nevoie de ceva rece pentru a ne răcori inteligenţa. Nu te autoflata, Basil, dragă: nu-i semeni absolut deloc.

-   Dar ţi l-am spus.

-  Nu, nu mi l-ai spus. Mi-ai spus că există prea mult din tine în el. Ei bine, dar asta-i o copilărie.

-              Harry, spuse Basil Hallward, privindu-l drept în faţă, orice portret care este pictat cu sentiment este portretul artistului, nu al modelului. Modelul este un simplu accident, ocazia. Nu el este cel pe care pictorul îl dezvăluie; pe pînza colorată apare mai curînd pictorul. Motivul pentru care nu voi expune acest tablou este că mi-e teamă că am arătat în el secretul propriului meu suflet. Lordul Henry rîse.

-  Şi care ar fi acesta? Întrebă el.

-  Ţi-l voi spune, zise Hallward, dar pe faţă i se aşternu o expresie de perplexitate.

-  Te ascult cu nerăbdare, dragă Basil, continuă prietenul lui, aruncîndu-i o privire scurtă.

-   Ah, nu-i cine ştie ce, Harry, răspunse pictorul; şi mi-e teamă că nu vei înţelege mare lucru. Poate că nici nu vei crede. Lordul Henry zîmbi şi, plecîndu-se, smulse din iarbă o margaretă cu petale roz şi începu să o studieze.

-  Sunt sigur că voi înţelege, răspunse el, privind cu mare atenţie cercul auriu înaripat al Margaretei. Dacă e vorba să cred în ceva, cred orice, cu condiţia să fie incredibil. Vîntul scutură cîteva flori din copaci iar florile de liliac, cu ciorchinele lor înstelat, se legănau în aerul lînced.

Un greier începu să cînte lîngă zid şi, asemenea unui fir albastru, o libelulă trecu plutind cu aripile ei cafenii, străbătute de nervuri. Lordului Henry i se părea că, dacă s-ar strădui puţin, ar putea auzi inima lui Basil Hallward bătînd, şi se întreba ce va urma.

-  Povestea este, pur şi simplu, asta, spuse pictorul după cîtva timp. Acum două luni m-am dus la una dintre petrecerile date de lady Brandon, unde e atîta lume încît n-ai pe unde trece.

Ştii că noi, sărmanii artişti, trebuie să ne arătăm din cînd în cînd în societate numai pentru a aminti publicului că nu suntem sălbatici. Într-o ţinută de seară şi cravată albă, aşa cum mi-ai spus tu odată, oricine, chiar un agent de bursă, poate fi considerat o persoană civilizată. Ei bine, la zece minute după ce mă aflam în încăpere, vorbind cu matroane împopoţonate şi academici plicticoşi, brusc mi-am dat seama că mă priveşte cineva. M-am întors pe jumătate şi atunci l-am văzut pe Dorian Gray pentru prima oară. Cînd privirile ni s-au întîlnit, am simţit că pălesc. M-a cuprins o stranie senzaţie de teroare. Îmi dădeam seama că mă aflam în faţa cuiva a cărui simplă apariţie era atît de fascinantă încît, dacă aş permite acest lucru, mi-ar absorbi întreaga natură, întreg sufletul, propria-mi artă. Nu doream nicio influenţă venită din exterior. Ştii tu singur, Harry, cît de independent sunt din fire. Întotdeauna mi-am fost propriul stăpîn; am fost aşa, cel puţin, pînă l-am întîlnit pe Dorian Gray. Apoi — dar nu ştiu cum să-ţi explic... Apoi, ceva părea a-mi spune că mă aflu în pragul unei crize groaznice. Aveam sentimentul ciudat că Soarta îmi pregătea tristeţi şi bucurii din cele mai rafinate. M-am înspăimîntat şi m-am întors, hotărît să părăsesc camera. Nu conştiinţa îmi dicta acest lucru; la mijloc era un fel de laşitate. Nu mă mîndresc cu faptul că încercam să evadez.

-  Conştiinţa şi laşitatea sunt unul şi acelaşi lucru, Basil dragă. Conştiinţa e doar numele comercial. Asta-i tot.

-   Totuşi, oricare mi-a fost motivul -şi probabil că era vorba de mîndrie, pentru că eram foarte mîndru - m-am luptat într-adevăr să ajung la uşă. Acolo, desigur, m-am împiedicat de lady Brandon. „Cred că nu ai de gînd să dispari atît de repede, domnule Hallward?” a ţipat ea ascuţit. Îi ştii desigur acel ton sfredelitor al vocii.

-   Da, e ca un păun în toate, cu excepţia frumuseţii, spuse lordul Henry, sfărîmînd margareta cu degetele lungi, nervoase.

-   N-am putut scăpa de ea. M-a prezentat figurilor nobile şi celor cu decoraţii, celor cu Ordinul Jartierei şi doamnelor în vîrstă, cu diademe şi nasuri de papagal. Mă prezenta drept prietenul ei cel mai apropiat. N-o întîlnisem decît o singură dată, dar îi intrase în cap că trebuie să fiu tratat ca o personalitate excepţională. Cred că un tablou de-al meu se bucura de mare succes la vremea aceea sau, cel puţin, se pălăvrăgea despre el în ziarele de doi franci, etalonul nemuririi în secolul al nouăsprezecelea. Deodată m-am trezit faţă în faţă cu tînărul a cărui personalitate mă tulburase atît de mult. Eram foarte apropiaţi, aproape că ne atingeam. Privirile ni s-au întîlnit din nou. Era o nesăbuinţă din partea mea, dar am rugat-o pe lady Brandon să mă prezinte. Poate că, la urma urmelor, nu a fost tocmai o nesăbuinţă. A fost, pur şi simplu, inevitabil. Oricum am fi vorbit, fără nicio altă prezentare. Sunt sigur de asta. Aşa mi-a spus Dorian după aceea. Şi el simţea că eram predestinaţi să ne cunoaştem.

     - Şi cum ţi l-a descris lady Brandon pe acest tînăr încântător? îl întrebă prietenul lui. Ştiu, că are obiceiul să facă un precis rapid al musafirilor ei. Îmi amintesc cum m-a dus la un domn în vîrstă, truculent, cu faţa roşie, acoperit cu ordine şi panglici, şi cum mi-a şuierat la ureche, cu un susur tragic, care probabil era auzit de toată lumea din încăpere, cele mai şocante detalii. Pur şi simplu am luat-o la goană. Îmi place să-i descopăr pe oameni de unul singur. Dar lady Brandon îşi tratează musafirii la fel cum cel care licitează îşi tratează marfa. Fie că dă toate explicaţiile posibile în privinţa persoanei respective, fie că spune tot despre aceasta în afară de ce doreşti să ştii.

-  Sărmana lady Brandon! Eşti prea dur cu ea, Harry! Spuse Hallward distrat.

-  Dragul meu, ea a încercat să înfiinţeze un salon, dar nu a reuşit decît să deschidă un restaurant. Cum aş putea s-o admir? Dar zi-mi, ce ţi-a spus despre domnul Dorian Gray?

-  Ah, ceva de genul: „încîntător băiat - biata lui mamă şi cu mine eram absolut de nedespărţit. Am uitat cu ce se ocupă - teamă mi-e că nu se ocupă cu nimic - oh, da, cîntă la pian sau la vioară, dragă domnule Gray". Nu ne-am putut ţine rîsul şi am devenit prieteni pe loc.

-  Rîsul nu-i deloc un început rău al unei prietenii şi este şi cel mai bun sfîrşit al ei, spuse tînărul lord smulgînd o altă margaretă. Hallward clătină capul.

-  Nu înţelegi ce înseamnă o prietenie, Harry - murmură el - sau o duşmănie. Ţie îţi plac toţi oamenii şi ăsta e un alt fel de-a spune că toţi îţi sunt indiferenţi.

-   Eşti oribil de nedrept! spuse lordul Henry, dîndu-şi pălăria pe spate şi uitîndu-se la norişorii care, asemenea unor gheme depănate de mătase albă, lucioasă, se risipeau în golurile

turcoaz ale cerului de vară. Da, eşti oribil de nedrept. Eu îi cataloghez pe oameni în mod diferit. Îmi aleg prietenii după felul cum arată, cunoştinţele după caracterul pe care îl au şi duşmanii după inteligenţă. Niciodată nu poţi fi suficient de atent în alegerea duşmanilor. Niciunul dintre duşmanii mei nu este prost. Cu toţii au forţă intelectuală şi, în consecinţă, toţi mă stimează. Este asta o dovadă de înfumurare? Cam aşa e.

-  Aşa aş zice şi eu, Harry. Dar după criteriile tale eu ar trebui să-ţi fiu doar o cunoştinţă.

-  Dragul meu Basil, tu eşti ceva mai mult decît o cunoştinţă.

-  Şi ceva mai puţin decît un prieten. Un fel de frate, bănuiesc.

-  Ah, fraţii! Nu mă interesează fraţii. Fratele meu mai mare nu vrea să moară, iar fraţii

mei mai mici par a nu face niciodată nimic.

-  Harry! exclamă Hallward încruntîndu-se.

-  Dragă prietene, nu sunt tocmai serios. Dar nu mă pot abţine să nu-mi detest rudele. Bănuiesc că asta mi se trage de la faptul că niciunul dintre noi nu-i suportă pe alţii care au aceleaşi defecte ca ale lui. Înţeleg furia democraţiei engleze împotriva a ceea ce ei numesc viciile claselor de sus. Simt că beţia, prostia şi imoralitatea trebuie să le aparţină întru totul, iar dacă unul dintre noi se dă în stambă, braconează pe teritoriul lor. Cînd sărmanul Southwark a ajuns la tribunal pentru divorţ, indignarea le-a fost de-a dreptul magnifică. Cu toate astea nu cred că zece la sută din proletariat trăieşte cum se cuvine.

-  Nu sunt de acord cu un singur cuvînt din cele spuse de tine şi, mai mult, sunt sigur că nici tu nu eşti.

Lordul Henry îşi mîngîie barba castanie, ascuţită, şi-şi ciocăni vîrful ghetei de piele cu un baston de abanos cu un ciucure în cap.

-  Cît de englez mai eşti, Basil! E a doua oară cînd faci această remarcă. Dacă îi avansezi o idee unui adevărat englez - ceea ce întotdeauna este necugetat - nici nu-i trece prin cap să se gîndească dacă acea idee este bună sau rea. Singurul lucru despre care crede că e important este faptul că el crede în ea. Ei bine, valoarea unei idei nu are nimic de-a face cu sinceritatea celui care o exprimă. După toate probabilităţile, cu cît e omul mai nesincer, cu atît mai intelectuală este ideea, pentru că în acest caz nu va fi colorată de dorinţele, nevoile sau de prejudecăţile lui. Totuşi, nu-ţi propun să discutăm politică, sociologie sau metafizică. Îmi plac mai mult oamenii decît principiile, şi, mai mult decît orice pe lume, îmi plac oamenii fără principii. Spune-mi mai mult despre domnul Dorian Gray. Îl vezi des?

-  În fiecare zi. Nu m-aş simţi fericit dacă nu l-aş vedea în fiecare zi. Îmi e absolut necesar.

-  Nemaipoment! Credeam că nu-ţi pasă de nimic altceva decît de arta ta.

     - Acum el e pentru mine arta, spuse pictorul cu gravitate. Uneori mă gîndesc, dragă Harry, că nu există decît două perioade cu adevărat importante în istoria lumii. Prima este apariţia unui nou mijloc de exprimare în artă, iar a doua este apariţia unei noi personalităţi. Ceea ce a reprezentat inventarea picturii în ulei pentru veneţieni şi figura lui Antinous pentru sculptura grecească tîrzie, va însemna pentru mine într-o zi figura lui Dorian Gray. Şi asta nu pentru că pictez pornind de la el, că desenez pornind de la el, că schiţez pornind de la el. Desigur, am făcut toate aceste lucruri. Dar el este mult mai mult pentru mine decît un model sau o persoană care îmi pozează. Nu-ţi voi spune că sunt nemulţumit de ceea ce am făcut pornind de la el sau că frumuseţea lui este de aşa natură încît arta nu o poate exprima. Nu există ceva care să nu poată fi exprimat în artă şi ştiu că tot ceea ce am făcut de cînd l-am întălnit pe Dorian Gray este bun, este cea mai bună operă a vieţii mele. Dar într-un fel cu totul curios - mă vei înţelege oare? - personalitatea lui mi-a sugerat o manieră cu totul nouă în artă, o ipostază stilistică total nouă. Văd lucrurile într-un mod diferit, le gîndesc diferit. Acum pot recrea viaţa într-un mod care mi se ascundea înainte. „Un vis al formei într-o epocă a gîndirii " - cine a spus asta? Dar asta e Dorian Gray pentru mine. Simpla prezenţă a acestui băiat - căci îmi pare a fi doar un băiat, deşi are douăzeci şi ceva de ani - simpla lui prezenţă - ah, înţelegi ce înseamnă? Fără să fie conştient de asta, el defineşte pentru mine liniile unei noi şcoli, o şcoală care va conţine întreaga pasiune a spiritului romantic, întreaga perfecţiune a spiritului de esenţă grecească. Armonia sufletului şi trupului - cît de mult înseamnă asta! Noi, în nebunia noastră, le-am separat şi am inventat un realism vulgar, o idealitate goală pe dinăuntru. Harry! dacă ţi-ai da seama ce reprezintă Dorian Gray pentru mine! Îţi aminteşti peisajul acela al meu pentru care Agnew mi-a oferit o sumă imensă şi de care n-am vrut să mă despart? E unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată. De ce? Pentru că în timp ce-l pictam, Dorian Gray îmi era alături. O insesizabilă influenţă a trecut de la el la mine şi pentru prima oară am văzut în banala pădure minunea pe care am căutat-o mereu şi care mereu mi-a scăpat.

-   Basil, dar asta e extraordinar! trebuie să-l cunosc pe Dorian Gray.

Hallward se ridică şi începu să se plimbe în sus şi-n jos. După o vreme reveni.

-                    Harry, a spus el. Pentru mine Dorian Gray este pur şi simplu un motiv artistic. S-ar putea ca tu să nu vezi nimic în el. Eu văd totul în el. Cu atît este el mai prezent în opera mea cu cît nu există nicio imagine a lui acolo. Este o sugestie, cum am spus, a unei noi maniere. Îl descopăr în contururile anumitor linii, în frumuseţea şi subtilităţile anumitor culori. Asta-i tot.

-  Şi atunci de ce nu-i expui portretul? întrebă lordul Henry.

-   Pentru că, fară să vreau, am pus în el o anume expresie a acestei stranii idolatrii artistice, despre care n-am vorbit cu el niciodată. Nu va cunoaşte niciodată acest lucru. Dar lumea s-ar putea să ghicească, şi nu vreau să-mi golesc suflutul în faţa ochilor ei limitaţi şi iscoditori. Inima mea nu se va lăsa pusă la microscopul lor. E prea mult din mine acolo, Harry, prea mult!

-  Poeţii nu sunt atît de scrupulosi ca tine. Ei ştiu bine cît de utilă este pasiunea pentru a putea publica o carte. În zilele noastre o inimă distrusă se lasă tipărită în mai multe ediţii.

-  Îi urăsc pentru asta, strigă Hallward. Artistul trebuie să creeze lucruri frumoase, dar nu trebuie să pună nimic din viaţa lui în acestea. Trăim într-o epocă în care oamenii tratează arta de parcă ar fi o formă de autobiografie. Am pierdut sensul abstract al frumosului. Într-o zi voi arăta eu lumii ce înseamnă acesta. Din această cauză lumea nu va vedea niciodată portretul lui Dorian Gray.

-  Cred că greşeşti, Basil, dar nu te voi contrazice. Numai cei rătăciţi intelectualiceşte contrazic. Spune-mi, Dorian Gray ţine la tine? Pictorul medită cîteva clipe.

-              Mă place, răspunse el după o scurtă pauză. Ştiu asta. Desigur, îl flatez groaznic. Simt o plăcere cu totul ciudată în a-i spune lucruri de care ştiu că-mi va părea rău că i le-am spus. De regulă el se poartă fermecător; stăm în atelier şi vorbim despre o mulţime de lucruri. Totuşi, din cînd în cînd e groaznic de necugetat şi pare că-i produce o mare plăcere să mă facă să sufăr. În acele momente sirnt că mi-am dat în întregime sufletul cuiva care îl tratează de parcă ar fi o floare de pus la butonieră, aşa, ceva decorativ care să-i încînte vanitatea, un ornament pentru o zi de vară.

-   Zilele de vară, Basil dragă, sunt bune să lîncezeşti, murmură lordul Henry. Probabil că tu te vei plictisi mai curînd decît el. E trist, dar nu-i nicio îndoială că Geniul e mai durabil decît Frumuseţea. Asta explică faptul că toţi facem eforturi să ne ultracultivăm. În lupta sălbatică pentru existenţă dorim să posedăm ceva care durează, şi aşa se face că ne umplem mintea cu fleacuri şi date în speranţa prostească de a ne menţine locul. Omul ultrainformat - iată idealul omului modern. Iar spiritul omului ultrainformat este ceva oribil. Este ca un magazin cu de toate, un fel de bric-a-brac, plin de praf şi fleacuri, în care totul este supraevaluat. Cred că tu vei fi primul care te vei plictisi. Într-o zi îţi vei privi prietenul şi apariţia lui în tablou ţi se va părea deplasată sau nu-ţi va mai plăcea tonul lui de culoare sau vei găsi altceva care să nu-ţi placă. În inima ta îi vei reproşa amarnic multe şi te vei gîndi că s-a purtat foarte rău cu tine. Cînd va veni la tine data următoare, vei fi total rece şi indiferent. Va fi mare păcat, pentru că acest lucru te va schimba. Ce mi-ai spus este o poveste romanţioasă, o poveste romanţioasă despre artă, aş zice, şi cel mai rău lucru într-o poveste romanţioasă, oricare ar fi ea, este că ajungi să fii neromantic.

-  Harry, nu vorbi aşa! Cît voi trăi, personalitatea lui Dorian Gray mă va domina. Nu poţi să simţi ceea ce simt eu. Tu te schimbi prea des.

-              Ah, dragul meu Basil, tocmai din această cauză îmi dau seama. Fidelii cunosc doar latura trivială a iubirii; numai infidelii cunosc tragediile ei. Lordul Henry îşi aprinse un chibrit pe o cutie argintie, delicată, şi începu să fumeze o ţigară cu un aer afectat şi satisfăcut, de parcă ar fi rezumat întreg sensul lumii într-o frază. Se auzi un zvon de vrăbii ciripind în frunzele verzi, lăcuite, ale iederei, iar umbrele norilor albăstrui se alungau una pe alta pe iarbă asemenea rîndunelelor. Ce plăcut era în grădină! Şi cît de plăcute erau sentimentele oamenilor! - cu mult mai plăcute decît ideile lor. Aşa i se părea. Propriul suflet şi pasiunile prietenilor - astea erau lucruri fascinante în viaţă. Îşi imagina, amuzîndu-se în tăcere, prînzul plicticos pe care îl pierduse stînd atît de mult de vorbă cu Basil Hallward. Dacă s-ar fi dus la mătuşa lui, era sigur că l-ar fi întîlnit pe lordul Goodbody şi întreaga conversaţie s-ar fi învîrtit în jurul subiectului hrănirii săracilor şi necesităţii construirii locuinţelor model. Reprezentantul fiecărei categorii ar fi predicat importanţa acestor virtuţi pe care ei înşişi nu se străduie să le practice. Bogaţii ar fi vorbit despre importanţa economisirii, iar leneşii despre demnitatea muncii. Ce minunat că a scăpat de toate astea. În timp ce se gîndea la mătuşa lui, îi veni pe neaşteptate o idee. Se întoarse spre Hallwardşi spuse:

-  Dragul meu, tocmai mi-am amintit.

-  Ce ţi-ai amintit, Harry?

-  Unde am auzit numele lui Dorian Gray.

-  Unde? întrebă Hallward, încruntîndu-se uşor.

-   Nu te încrunta, dragă Basil. L-am auzit la mătuşa mea, lady Agatha. Mi-a spus că a descoperit un tînăr încăntător care urma să o ajute în East End, şi că numele lui este Dorian Gray. Trebuie să recunosc că nu mi-a spus niciodată că e frumos. Femeile nu dau atenţie aspectului fizic; cel puţin femeile bune. Mi-a spus că e foarte muncitor şi că are o fire minunată. Eu mi-am imaginat pe loc o creatură cu ochelari şi păr lins, nesuferit de pistruiat şi mergînd ca un soldăţoi. Regret că nu am ştiut că ţi-e prieten.

-  Mă bucur că nu ai ştiut, dragă Harry.

-  De ce?

-  Nu vreau să-l întîlneşti.

-  Nu vrei să-l întîlnesc?

-  Nu, nu vreau.

-  Domnul Dorian Gray este în atelier, domnule, spuse valetul, venind în grădină.

-  Acum trebuie să mi-l prezinţi, strigă lordul Henry rîzînd.

Pictorul se întoarse către servitorul care clipea în lumina soarelui.

-  Roagă-l pe domnul Gray să aştepte, Parker, voi veni imediat. Omul se înclină şi o luă pe alee. Apoi se uită la lordul Henry.

     - Dorian Gray îmi este cel mai drag prieten, spuse el. Are o fire simplă şi încîntătoare. Mătuşa ta avea perfectă dreptate în ceea ce spunea despre el. Nu-l strica. Nu încerca să-l influenţezi. Influenţa ta i-ar face rău. Lumea e mare şi are o mulţime de oameni minunaţi în ea. Nu-mi lua tocmai acea fiinţă care dăruie artei mele farmecul pe care îl are; viaţa mea ca artist depinde de el. Atenţie, Harry, am încredere în tine. Vorbea foarte rar, iar cuvintele ieşeau din el parcă împotriva voinţei lui.

      - Ce absurdităţi mai spui şi tu! zise lordul Henry, zîmbind şi, luîndu-l pe Hallward de braţ, aproape că îl conduse în casă.