Aventurile lui Tom Sawyer(8)

Capitolul VIII

Tom mergea pe cărări lăturalnice, ca să nu dea ochii cu şcolarii care se înapoiau de la şcoală. Apoi domoli pasul şi-şi urmă drumul, mâhnit. Trecu de două-trei ori un firicel de apă, pentru că una din superstiţiile copiilor era că trecând o apă zădărniceşti orice urmărire. Jumătate de oră mai târziu, dispărea îndărătul casei Douglas, aşezată tocmai pe vârful măgurii Cardiff. Şcoala o lăsase mult în urmă, abia se mai zărea, departe, printre căsuţele din vale. Intră într-o pădure deasă, îşi croi drum până în inima ei şi se aşeză pe un petic de muşchi, sub umbra unui stejar. Nu adia o suflare. Zăpuşeala amiezii făcuse până şi păsărelele să amuţească. Firea toată era cufundată într-un somn adânc, întrerupt când şi când de bătaia îndepărtată a unei ciocănitoare, după care tăcerea şi însingurarea ce domneau peste tot locul se lăsau şi mai apăsătoare

Sufletul lui era plin de tristeţe. Simţirea îi era în deplină armonie cu cele ce-l înconjurau. Şezu vreme îndelungată aşa, cu coatele pe genunchi şi cu bărbia în mâini, adâncit în gânduri. I se părea că viaţa nu era în cazul cel mai bun, decât o trudă zadarnică; aproape că-l invidia pe Jimmy Hodges, de curând răposat. “Cât de odihnitor trebuie să fie, gândea el, să dormi uşor şi să visezi de-a pururi, vântul să susure printre ramuri, să-ţi mângâie iarba şi florile de pe mormânt, iar tu să nu mai ai nicio grijă şi nicio supărare, în vecii vecilor”. Dacă ar şti că e în regulă cu notele la şcoală, el unul ar fi gata să părăsească lumea, să termine odată cu toate. Şi apoi şi fata aceea! Cu ce-i greşise el? Cu nimic. Avusese cele mai bune gânduri şi ea îl tratase ca pe-un câine, da, da, curat ca pe-un câine. Are să-i pară ei rău odată şi odată, dar poate că atunci va fi prea târziu. Ah, de-ar putea să moară pentru câtăva vreme!

Dar inima schimbătoare a tinereţii nu răbdă multă vreme strânsoarea aceluiaşi tipar. Pe nesimţite, Tom lunecă înapoi spre preocupări lumeşti. Dacă ar întoarce acum spatele tuturor şi ar dispărea în chip misterios? Dacă ar pleca departe, cât mai departe, către meleaguri necunoscute, peste mări şi ţări şi nu s-ar mai întoarce niciodată? Cum s-ar simţi ea atunci? Îşi aminti că avusese de gând să se facă clown; acum gândul ăsta îl scârbea. Glumele deşarte şi tricourile bălţate jigneau, de bună seamă, un suflet avântat pe culmile neguroase ale visării romantice. Nu, soldat are să se facă şi are să se înapoieze după ani îndelungaţi, obosit de lupte şi acoperit de glorie. Ba nu, mai bine ar fi să meargă cu pieile-roşii să vâneze bivoli sălbatici şi să se războiască prin lanţurile de munţi şi prin câmpiile întinse şi făr' de cărări ale Vestului îndepărtat. Cândva, târziu, are să revină în chip de mare căpetenie, cu pletele înţesate cu pene, vopsit fioros pe faţă, şi-aşa are să intre la şcoala de duminică, într-o dimineaţă somnoroasă de vară. O să scoată un chiot de luptă de-o să îngheţe sângele în vinele tuturor, şi ochii colegilor or să se aprindă de invidie. Dar stai, exista ceva mai măreţ chiar şi decât asta! Pirat are să se facă! Acum găsise ce-i trebuia! Acum îşi vedea lim­pede viitorul, plin de neînchipuită strălucire. Lumea întreagă o să răsune de numele lui şi, auzindu-l, oamenii se vor cutremura. Ce falnic va brăzda mările furtunoase cu corabia lui, mai iute ca vântul! Îi va zice „Vijelia" şi va fi lungă, joasă şi neagră, c-un steag sinistru fâlfâind la prova! Iar când va fi în culmea gloriei, are să apară fără de veste în bietul târguşor al copilăriei lui şi are să intre falnic în biserică, ars de soare şi de vânturi, îmbrăcat cu pantaloni bufanţi şi cu pieptar de catifea neagră, încălţat cu cizme înalte până la genunchi, încins cu un brâu stacojiu, cu cingătoarea înţesată de pistoale mari şi la şold cu un cogeamitea pumnal, ruginit de sângele celor ucişi. Din pălăria de pâslă cu marginile mari, îi va flutura o cascadă de pene şi în mâini va ţine desfăşurat steagul negru cu hârca şi oasele încrucişate. Cum îi va mai creşte inima de încântare, când va auzi şoptindu-se în preajmă: „E Tom Sawyer, piratul, Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase!"

Da, se hotărâse asupra carierei sale. O să fugă de acasă şi-o să înceapă îndată. Chiar de mâine dimineaţă va porni. Trebuia deci să se pregătească de pe acum. Trebuia să-şi adune avutul. Se duse lângă un trunchi prăbuşit şi putred ce zăcea în apropiere şi cu faimosul lui briceag începu să scormonească sub unul din capete. Curând izbi în lemn, sunând a gol. Puse mâna pe locul acela şi rosti solemn descântecul:

Ce n-a fost, să vie!

Ce a fost, rămâie!

Apoi scormoni pământul, până ieşi la iveală o scândurică de brad. O ridică şi dezveli o casetă micuţă făcută din scândurele de brad. În casetă se afla o bilă. Mirarea lui Tom nu mai cunoştea margini. Scărpinându-se după ceafă, nedumerit, spuse pentru sine:

-  Asta-i nemaipomenit!

Zvârli bila cât colo şi rămase pe gânduri. Adevărul era că îi dăduse greş un descântec, în care ca toţi tovarăşii săi de joacă, avusese o încredere nezdruncinată. Dacă îngropi o bilă cu descântece de cuviinţă, o laşi aşa două săptămâni şi-apoi o dezgropi cu descântecul rostit de el adineaori, găseşti toate bilele pe care le-ai pierdut vreodată, adunate în acel loc, oricât de departe ar fi fost una de alta. Dar iată că acum chestia asta dăduse greş. Nu mai exista nici umbră de îndoială. Întreg edificiul credinţei lui Tom era zguduit până în temelii. Despre reuşita acestei metode auzise până acum de nenumărate ori, dar niciodată nu aflase ca ea să fi dat greş. Uita că el însuşi încercase până atunci de câteva ori, fără să fie în stare să regăsească ascunzătoarea. Câtva timp se strădui să înţeleagă şi în cele din urmă se dumiri; vreo vrăjitoare îşi băgase nasul şi-i stricase descântecul. Îşi puse în gând să se lămurească pe deplin în această privinţă şi începu a cerceta de jur împrejur, până dădu de un petic nisipos, cu o gaură în el, în chip de pâlnie. Se culcă la pământ, puse gura lângă marginea găurii şi strigă :

Gâză mică, frumuşică,

Spune-mi rogu-te frumos,

Spune-mi tu a cui e vina,

De-mi ieşi treaba pe dos?

Nisipul a început a se surpa şi curând a ieşit la iveală un gândăcel negru, care, speriat, s-a cufundat iar după o clipă.

,,Nu vrea să spuie! Va să zică tot o vrăjitoare mi-a făcut-o! Ştiam eu!"

Tom era încredinţat că e zadarnic să încerci să lupţi cu vrăjitoarele, aşa că, descurajat, se dădu bătut. Dar socoti că era păcat să piardă bila pe care o aruncase adineaori şi se apucă s-o caute cu răbdare. Dar n-o mai găsi. Se întoarse la tezaurul lui şi luă întocmai aceeaşi poziţie în care se afla când zvârlise bila. Scoase altă bilă din buzunar şi o zvârli în acelaşi fel, grăind:

-   Surioară, mergi de-ţi cată sora!

O urmări cu luare-aminte să vadă unde se opreşte şi se duse după ea. Dar bila se oprise pesemne prea aproape, sau se rostogolise mai departe decât trebuia. Tom mai încercă de două ori. La ultima încercare, izbuti. Cele două bile erau acum la un pas una de alta.

În clipa aceea, răzbătând slab prin bolţile verzi ale pădurii, se auzi sunetul de tinichea al unei trompete de jucărie. Tom lepădă la iuţeală surtucul şi pantalonii, îşi făcu dintr-o bretea cingătoare, zgândări prin nişte vreascuri de lângă trunchiul cel putred şi scoase la iveală un arc şi o săgeată de lemn, o sabie fabricată dintr-o şipcă şi o trompetă de tinichea. Într-o clipă le înşfăcă şi o zbughi cu ele, desculţ, cu cămaşa fluturând în fugă. Se opri curând sub un ulm bătrân şi trâmbiţă un răspuns, apoi, călcând tiptil, începu să cerceteze cu luare-aminte împrejurimile, iscodind când într-o parte când într-alta. Vorbea, cu glas cumpănit, unor tovarăşi închipuiţi:

-   Staţi locului, voinicii mei! Staţi ascunşi până dau semn din goarnă!

Chiar atunci se ivi Joe Harper, în veşminte la fel de sumare şi cu arme la fel de impunătoare ca şi cele ale lui Tom. Tom răcni:

-   Stai! Cine cutează a intra în codrul Sherwood fără învoirea mea?

-   Guy de Guisborne nu cere învoirea nimănui. Cine eşti tu care... care...

-   ...te încumeţi a-mi vorbi astfel—îi suflă Tom, căci vorbeau pe de rost, „după carte".

-   Cine eşti tu, care te-ncumeţi a-mi vorbi astfel?

-   Cine sunt eu? Ce întrebare! Eu sunt Robin Hood, după cum curând afla-va leşul tău nemernic.

-  De eşti tu cu adevărat acel vestit haiduc, bucuros lupta-mă-voi cu tine, pentru domnia acestui falnic codru. În gardă!

Şi strângînd amândoi în mână săbiile de lemn şi trântind la pământ celelalte catrafuse, luară poziţie de scrimă, picior lângă picior, după care porniră o luptă aprigă, după toate regulile artei: două lovituri de ameninţare sus, două de degajare jos, până ce în curând Tom îşi dădu cu părerea:

-  Acu', ca-i prins mişcarea, dă-i drumu' iute!

Şi începură să lupte şi mai crâncen, gâfâind şi năduşind de atâta trudă. Nu trecu mult şi Tom

strigă:

-  Hai, cazi, cazi odată! Ce nu mai cazi?

-   Că nu vreau!... Cazi tu! Tu de ce nu cazi? Ai luat mai multe lovituri ca mine.

- N-are-a face. Eu nu pot să cad. Dacă nu scrie la carte... La carte scrie: „Apoi, cu o lovitură măiastră din stânga, el doborî pe bietul Guy de Guisborne”. Dă-te mai aşa, să pot să te lovesc din stânga!

Cum nu se putea trece peste scrisa cărţii, Joe se dete „mai aşa”, primi lovitura din stânga şi se prăvăli la pământ.

Apoi se ridică, spunând:

-  Acum e rândul meu să te omor. Aşa-i cinstit.

-  Dar de unde, asta nu scrie la carte.

-  Atunci să-i fie ruşine lu' ăl de n-a scris. Păi, ce, aşa merge?

- Ascultă, mă Joe, n-ai decât să fii tu călugăru' Burtă-mare sau băiatul morarului Berechet şi să mă croieşti c-un băţ sau să mă fac eu judecătorul din Nottingham şi tu eşti niţeluş Robin Hood şi mă omori.

Joe spuse că aşa mai merge, după care fură săvârşite acele isprăvi.

După aceea Tom redeveni Robin Hood şi călugăriţa trădătoare îl lăsă să sângereze din rana-i neîngrijită, până ce viteazul îşi pierdu vlaga. În cele din urmă, Joe, închipuind o ceată întreagă de haiduci jelindu-şi căpetenia, îl trase cu mâhnire pe Robin Hood deoparte şi-i aşeză arcul în mâinile slăbite, iar Tom grăi:

-  Unde va nimeri săgeata aceasta, acolo să-l îngropaţi pe sărmanul Robin Hood, în inima codrului verde.

Apoi trase cu arcul şi se lăsă pe spate, pentru a-şi da duhul. Dar, nimerind în nişte urzici, sări iar în sus, cam prea vioi pentru un cadavru. Băieţii s-au îmbrăcat şi au plecat spre casă mâhniţi că nu mai existau haiduci şi întrebându-se ce dăduse în schimb lumii civilizaţia modernă. Amândoi erau de părere că e mai bine să fii timp de un an haiduc în cadrul Sherwood-ului decât preşedinte pe viaţă al Statelor Unite.
P9