Aventurile lui Tom Sawyer(9)

În aceeaşi seară, la orele nouă şi jumătate, Tom şi Sid au fost, ca de obicei trimişi la culcare. Şi-au spus rugăciunile şi Sid a adormit îndată. Tom sta întins în pat, treaz, şi aştepta, plin de nerăbdare şi neastâmpăr. Când, în sfârşit, crezu că se crapă de ziuă, auzi ceasornicul bătând abia zece! Să înnebunească, nu altceva! S-ar fi sucit în aşternut, s-ar fi întors pe o parte şi pe alta să-şi mai potolească nervii aţâţaţi, dar se temea să nu-l trezească pe Sid. Aşa că sta liniştit, cu privirea pironită în întuneric. Era o tăcere înfiorătoare. Treptat, începu să audă zgomote uşoare, pe care mai întâi abia le desluşea şi care, încetul cu încetul se întăreau. Acum auzea până şi tictacul ceasornicului. Grinzile vechi începură a scârţâi tainic. Scările trosneau încetişor. De bună seamă că pe undeva pe-aproape umblau duhuri. Un sforăit înfundat venea la intervale regulate din camera mătuşii. Şi acum, iată că se porni să mai ţârâie întruna şi un greiere, de a cărui ascunzătoare n-ai fi putut da, oricât ţi-ai fi bătut capul. În clipa următoare, Tom tresări de spaimă, auzind în tăblia patului ronţăitul sinistru, ticăitul unui cariu, căruia i se mai spune şi “ceasul morţii". Asta însemna că zilele cuiva erau numărate. După aceea se înălţară, departe în noapte, urletele unui dulău. De la o depărtare şi mai mare îi răspunseră alte urlete, mai slabe.

          Tom nu mai ştia ce să facă de frică. În cele din urmă, simţi cu uşurare că vremea încetase a se mai scurge şi că peste toate se înstăpânise veşnicia. Curând-curând începu să moţăie.

Când ceasornicul bătu unsprezece, Tom dormea dus. Deodată, din caierul încâlcit al viselor se desprinse un mieunat jalnic de cotoi. O fereastră se deschise în vecini şi mieunatul încetă brusc. Cineva strigă: „Zât, cotoi afurisit!” O sticlă zvârlită undeva, în spatele şopronului mătuşii, se sparse cu zgomot. Toate astea îl deşteptară de­-a binelea pe Tom. Un minut mai târziu era îmbrăcat şi ieşea pe fereastră în patru labe de-a lungul acoperişului pridvorului, miorlăind între timp discret, o dată, de două ori. Apoi sări pe acoperişul şopronului şi de acolo jos. Huckleberry Finn îl aştepta, cu pisica moartă în mână. Amândoi o luară din loc, făcându-se nevăzuţi în întuneric. O jumătate de oră mai târziu, îşi croiau drum prin bălăriile cimitirului. Era un cimitir după moda veche a Vestului, aşezat pe un deal, la vreo doi kilometri depărtare de târguşor. Gardul sta aiurea, aplecat pe o rână, ba în afară, ba înăuntru; nicio ulucă nu era dreaptă. Iarba şi buruienile năpădiseră întreg cimitirul. Toate mormintele vechi erau scufundate şi strâmbe, nicio lespede nu rămăsese la locul ei. Scânduri rotunjite la capăt, mâncate de cari, gata să cadă, se aplecau deasupra mormintelor, căutând zadarnic un sprijin. Odinioară fusese scris pe ele cu vopsea: „Veşnică pomenire lui... (cutare şi cutare)”, dar pe cele mai multe dintre ele nu se mai putea citi nimic, chiar pe lumină.

Un vânticel de noapte suspina printre arbori. Lui Tom îi era frică să nu fie duhurile răposaţilor, jeluindu-se că li se tulbură odihna. Băieţii vorbeau puţin şi numai în şoaptă. Locul, ceasul tainic, solemnitatea şi tăcerea adâncă ce domnea în jur le apăsau sufletele. Găsiră movila proaspătă pe care o căutau şi se tupilară îndărătul unor ulmi bătrâni, crescuţi câteşitrei dintr-o tulpină, la câţiva paşi de mormânt.

Apoi aşteptară în tăcere un timp, care li se păru o veşnicie. Ţipătul îndepărtat al unei bufniţe era singurul zgomot care liniştea aceea de mormânt. Gândurile lui Tom deveneau tot mai apăsătoare. Simţea tot mai mult nevoia să spună ceva, să audă un glas răspunzându-i. Luându-şi inima în dinţi, şopti:

-  Huck, m-auzi?...Ce-or fi zicând morţii, că umblăm aşa p-aci?...

Huckleberry răspunse tot în şoaptă:

-  La asta mă gândesc şi io. Simt aşa... că mi se face păru’ măciucă...

-   Şi mie...

Iar tăcere îndelungată, apăsătoare.

Apoi iar şoapta lui Tom:

-    Auzi, Huck, ce zici, Hoss Williams ne-o fi auzind cum vorbim?

-   Ba bine că nu. Duhu' lui ne aude la sigur.

După o nouă tăcere, iar Tom:

-    Îmi pare rău că n-am zis „domnul Williams". Da' n-am vrut să-l supăr. Toată lumea îi zicea Hoss.

-   Trebuie să fii cu luare-aminte când vorbeşti de morţi, Tom.

După această încercare neizbutită, lui Tom îi pieri iar curajul şi iar amuţiră amândoi.

Deodată Tom înşfacă braţul tovarăşului său:

-     Sst!                                ’

-    Ce e, Tom?

Se agăţară unul de altul, cu inimile cât un purice.

-     Sst! Auzi, iar! N-ai auzit?

-    Ce?

-    I-auzi! Acu' cred c-auzi!

-   Doamne, Dumnezeule! Tom, să ştii că vin! Vin la sigur. Ce ne facem?

-   Nu ştiu. Crezi c-or să ne vadă?

-   Aoleo, Tom, dracii văd pe-ntuneric, ca pisicile. Mai bine nu mai veneam.

-   Hai şi nu te mai speria aşa... Eu nu cred c-o să se lege de noi... Doar nu facem nici un rău. Dacă nu mişcăm, poate nu ne dibuie.

-    Să stăm aşa nemişcaţi, Tom. Aoleo, mi s-au muiat picioarele.

-    Ascultă!...

Băieţii ciuliră urechea, cu capetele apropiate, ţinându-şi răsuflarea. Un zgomot înăbuşit de glasuri venea adus de vânt, tocmai din partea cealaltă a cimitirului.

-   Iete colo - şopti Tom. Ce să fie?

-   E focu' iadului. Aoleo, Tom, mor de frică!

Nişte siluete se apropiau prin întuneric, bălăbănind un felinar vechi de tinichea, care împestriţa pământul în juru-i cu o puzderie de fluturi de lumină.

Curând Huckleberry şopti, cutremurându-se:

-  Dracii sunt, ce mai vorbă! Şi încă trei! Doamne sfinte! Ne-am dus pe copcă, Tom! Tu ştii să te rogi?

-   Să-ncerc, da' nu te mai speria aşa, că n-o să ne facă nimic.

-    St!

-   Ce e, Huck?

-   Sunt oameni, mă! Unul din ei e la sigur om. E glasul lu' moş Muff Potter.

-   Nu zău?

-  Pun rămăşag. Ce, nu-l ştiu eu? Stai aşa, nu te mişca. Da' lasă, că nu-i el chair atât de treaz, ca să ne simtă. Mai mult ca sigur că-i pilit, păcătosu', ca de obicei.

-  Bine, n-ai grijă că nu mă mişc. Iete că s-au oprit. Nu ştiu încotro s-o ia. Acu' uite... Ptii, o ia de-a dreptu' încoace. Eu parc-as mai cunoaşte un glas... Eii! Să ştii că ăsta-i Joe Indianu'!

-  Aşa e, e banditu' ăla! Ticălosu'! Mai bine erau dracii! Ce-or fi vrând? Ce blestemăţii or fi punând la cale?

Şoaptele se stinseră cu totul. Cei trei bărbaţi ajunseseră lângă mormânt şi erau acum la câţiva paşi de ascunzătoarea băieţilor.

-    Aici e — glăsui cel de-al treilea.

Felinarul se înălţă şi lumină faţa tânărului doctor Robinson.

Potter şi Joe Indianul duceau o targă, pe care se aflau o frânghie şi două lopeţi. Aşezară targa jos şi se apucară să deschidă mormântul. Doctorul puse felinarul la un capăt al gropii şi şezu şi el pe jos, cu spatele rezemat de unul din ulmi. Era atât de aproape, încât băieţii ar fi putut să-l atingă.

-   Daţi zor! Spuse el cu glas scăzut. Luna poate să iasă dintr-o clipă în alta.

Ceilalţi doi bombăniră un răspuns săpând mai departe. Câtăva vreme nu se mai auzi decât hărşâitul lopeţilor, care-şi descărcau povara pe pământ şi pietriş. În cele din urmă, s-a auzit un sunet înăbuşit de lemn lovit; o lopată izbise coşciugul. Cei doi bărbaţi ridicară sicriul şi-l aşezară la marginea gropii. Forţară cu lopeţile capacul, scoaseră trupul mortului şi-l trântiră jos. Luna ieşi de după nori şi-i dezvălui faţa galbenă ca ceara. Aşezară targa la îndemână, culcară cadavrul pe ea, îl acoperiră cu o pătură şi-l legară ţeapăn cu frânghii. Potter scoase un cuţit mare şi, pe când tăia capătul de prisos al frânghiei spuse:

- Acum suntem gata cu treaba asta parşivă, felcere, şi-mneata fă bine şi mai scoate pe loc cinci biştari, că de nu, ţi-l lăsăm aci plocon.

-    Aşa, aşa! încuviinţă Joe Indianul.

-    I-ascultaţi: ce va să zică asta? Se miră doctorul. Aţi cerut plata înainte şi v-am plătit.

-  Cum să nu, mi-ai plătit cu vârf şi îndesat-izbucni Joe Indianul, înaintând spre doctor, care sărise în picioare. Acu' cinci ani când intrasem în bucătăria lui taică-tu, să cer ceva de mâncare, m-ai gonit, zicând că venisem cu gând rău. M-am jurat atunci să mă răfuiesc cu tine, de-ar fi să fie şi peste o sută de ani. Da' taică-tu, de frică, m-a băgat la gherlă pentru vagabondaj. Ce, crezi c-am uitat? Nu degeaba am sânge de indian în vine. Acu' te am la mână şi-ai să mi-o plăteşti, aşa să ştii!

În timp ce vorbea astfel, începuse să-l ameninţe pe doctor, vârându-i pumnul sub nas. Deodată doctorul îi dete el un pumn şi-l trânti pe ticălos la pământ. Potter scăpă cuţitul, strigînd :

-  I-ascultă, să nu dai în pretenu' meu!

Iar în clipa următoare se încaieră cu doctorul. Se luptau amândoi cu sete, răscolind pământul cu tălpile. Joc Indianul ţâşni în picioare, cu ochii scânteind de patimă, puse mâna pe cuţitul lui Potter şi începu să le dea târcoale, târându-se cu capul aplecat înainte, ca o pisică. Aştepta momentul potrivit. Deodată doctorul se smuci şi scăpând din strânsoare, apucă tăblia grea de pe capul gropii lui Williams şi îl pocni pe Potter, doborându-l la pământ. Pe loc, Indianul profită de prilej şi înfipse cuţitul pănă în prăsele în pieptul tânărului, care se împletici căzând peste Potter şi împroşcându-l cu sânge. În aceeaşi clipă norii înfăşurară în negură îngrozitoarea privelişte, iar cei doi băieţi, înfricoşaţi, o luară la goană prin întuneric.

În curând luna s-a ivit iar dintre nori. Joe Indianul, aplecat peste cele două trupuri, le privea îndelung. Doctorul a mai murmurat ceva nedesluşit, a scos un suspin lung, şi încă unul, apoi s-a liniştit. Ticălosul bombăni: ''Cu blestematu' ăsta-mi încheiai socotelile!" După aceea scotoci cadavrul şi-l jefui, apoi puse cuţitul ucigător în dreapta desfăcută a lui Potter şi se aşeză pe sicriul deschis. Trecură astfel trei, patru, cinci minute.

Deodată Potter începu să se frământe şi să geamă. Mâna i se încleştă şi cuprinse cuţitul. Îl ridică, îl privi o clipă, îl lăsă din mână, cutremurându-se ; se ridică în capul oaselor, împinse deoparte cadavrul, îl cercetă cu ochi tulburi, apoi aceeaşi privire rătăcită o roti împrejur, până întâlni privirea lui Joe.

-    Doamne, cum s-a întâmplat, Joe?

-  În mare încurcătură te băgaşi, vere—spuse Joe fără să clintească. Ce-ţi veni? De ce-ai sărit la el cu cuţitul?

-    Eu?! Ferească sfântu'! N-am făcut eu una ca asta!

-    I-ascultă! Crezi c-o să scapi dacă îndrugi de-alde astea?... Fii serios!

Potter se cutremură şi se îngălbeni la faţă.

-  Credeam că mi-am venit în fire. Cin' mă puse să beau în seara asta! Văd că mi s-a urcat la cap, mai rău decât când ne apucarăm de treaba asta blestemată. M-am fâstâcit de tot. Nu mai ţiu minte nimic. Spune, Joe, te rog din suflet băiatule, i-adevărat că făcui una ca asta? Joe, n-am vrut! Să mor dac-am vrut, afurisit să fiu! Pe cinstea mea că nici prin gând nu mi-a trecut! Spune tu cum a fost, Joe? Ce grozăvie! Om tânăr, în pragu' vieţii!

-  Cum a fost? V-aţi luat la harţă, v-aţi ghiontit, ş-apoi dânsu' te-a pocnit o dată cu scândura de colo, de-ai rămas lat jos. După aia te-ai ridicat, împleticindu-te, ai înşfăcat cuţitu' şi l-ai băgat în el, tocmai când te izbea zdravăn a doua oară. De atunci şi până acu' ai zăcut colo, ţeapăn ca o buturugă.

-   Of, of, of! Vai şi-amar de mine! N-am ştiut ce fac. Să mă trăsnească Dumnezeu dac-am ştiut. Io zic că numa' rachiul e de vină... şi treaba asta blestemată, care m-a făcut să-mi ies din fire. De când sunt n-am pus mâna pe cuţit ori pe armă, Joe. M-am bătut şi eu, da' niciodată cu arme. Poate să spuie oricine mă cunoaşte! Joe, să nu mă dai în vileag! Te rog, Joe, băiatule, zi că n-o să mă spui! Totdeauna am ţinut la tine, Joe şi ţi-am luat parte. Adu-ţi aminte! Aşa-i că nu mă spui, Joe?

Cu mâinile împreunate a rugăciune, bietul om căzu în genunchi în faţa ucigaşului netulburat.

-   Aşa e, totdeauna ai fost de treabă cu mine, Muff Potter, şi n-o să te las. Ai cuvântul meu. Mai mult decât atâta ce vrei să-ţi spun?

-    Joe eşti un înger, nu alta. O să te binecuvântez cât oi trăi! Şi Potter începu să plângă.

- Haide, potoleşte-te. Ce, acuma-i vreme de bocit? Fă bine şi ia-o pe drumul ăla şi eu o iau p-ăstălalt. Hai, mişcă şi vezi să nu laşi urme.

             Potter o luă repede la picior şi în curând începu să alerge. Ticălosul de Joe ce stătu, uitându-se după el, apoi mormăi:

-   Dacă-i ameţit de lovitură şi pilit pe cât se pare, nu-şi mai aduce aminte de cuţit pân' se depărtează şi nu mai are el curaj să vie singur înapoi, într-un loc ca ăsta, niciodată!

Două-trei minute mai târziu, omul ucis, cadavrul învelit cu pătura, sicriul descoperit şi groapa căscată rămăseseră sub singura priveghere a lunii. Peste tot locul se lăsase iar linişte deplină.
P10