Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Bătrînul

Formaţiunile de tancuri veneau cu atîta forţă de peste colină încît orice rezistenţă devenise imposibilă. Cu toate acestea oamenii luptau, crezînd poate într-o minune. Împărţiţi în grupe, se ascundeau în gropi săpate în pămînt. Unii s-au predat, majoritatea au căzut în luptă şi doar cîţiva au scăpat în păduri. Apoi lupta a încetat la fel de brusc cum se întîmplă uneori cu furtuna. Cei care mai trăiau au aruncat armele şi s-au îndreptat cu mîinile ridicate spre inamic. Spaima îi paralizase pe oameni. Soldaţii străini s-au răspîndit în ţară ca lăcustele. Au intrat în vechile oraşe. Băteau cu pasul lor greu uliţele şi îi băgau pe oameni în case, cînd se făcea seară.

      Prin sate treceau blindate grele, adesea prin mijlocul cocioa­belor, care se prăbuşeau peste oameni, căci în sate re­zistenţa nu se stinsese încă. Era o rezistenţă care mocnea în secret, în colţul ochilor băieţandrilor, în mişcările prudente ale bătrînilor, în mersul femeilor. Era o rezis­tenţă care infesta aerul, aşa că străinii respirau ca în ţările în care izbucnise o molimă. Din păduri apăreau oameni, cînd cîte unul, cînd în grupuri, care dispăreau din nou în pădurile de nepătruns, unde nu îndrăznea să-i urmărească niciun străin. Nu se înregistrase încă nicio ciocnire cu duşmanul, însă oamenii care au colaborat cu el au fost găsiţi morţi. Apoi s-a dezlănţuit răscoala. Ti­nerii şi bătrînii s-au aruncat cu puştile lor vechi asupra duşmanului, pe care îl loveau eliberaţi ca dintr-un coş­mar; au fost văzute femei lovind cu furcile şi coasele. Lupta a durat o noapte şi o zi, apoi răscoala a fost înă­buşită. Satele au fost încercuite, locuitorii strînşi laolaltă şi doborîţi cu mitralierele. Pădurile în flăcări au luminat săptămîni întregi nopţile.

Apoi s-a făcut tăcere, o tăcere de mormînt, ca atunci cînd pămîntul acoperă sicriul. Oamenii au venit ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi-au îngropat morţii. Ţă­ranul s-a reîntors la plug, meşteşugarul în atelierul său, însă undeva, în adîncul lor, devenea tot mai puternic ceva ce ei nu cunoscuseră pînă acum: era ura. Ea a pus stăpînire pe ei, i-a umplut de o forţă incandescentă şi le-a determinat viaţa. Nu era o ură nerăbdătoare, sălba­tică, una care împinge la acţiune pripită pentru a putea trăi, era o ură care putea să aştepte ani în şir, care zăcea tăcută în ei, nu la suprafaţă, ci în străfunduri, una cu fiinţa lor, care nu avea nevoie de a se manifesta în exte­rior, ci, mai curînd, sfredelea ca o sabie în suflet, dar nu pentru a-l distruge, ci pentru a se căli la flacăra lui. Insă asemenea luminii stelelor, care de la depărtări enor­me găseşte drumul spre noi, această ură a găsit calea spre o întrupare cu totul secretă, situată undeva în în­tunecime, invizibilă ca multe făpturi ale genunii, despre care nu ştiau nimic precis decît că de la ea veneau toate chinurile iadului la care erau supuşi, şi ura oprimaţilor s-a concentrat în asemenea măsură asupra acestei făp­turi, pe care ei au denumit-o Bătrînul, încît soldaţii stră­ini le-au devenit indiferenţi şi adesea li se păreau chiar caraghioşi. Cu instinctul urii simţeau că aceşti oameni, care semănau unul cu altul în uniformele lor, cu căştile lor de oţel şi cizmele lor scurte şi grele, nu torturau din cruzime, ci pentru că erau cu totul în puterea Bătrînului. Aceşti soldaţi acţionau ca instrumente fără voinţă, fără libertate, fără speranţă, fără gîndire şi fără pasiune, pier­dute în ţară străină, printre oameni care îi dispreţuiau pe străinii care le invadaseră ţara, cum sunt dispreţuite in­strumentele de tortură sau cum este considerat infam că­lăul. Asupra tuturor era exercitată o presiune uriaşă, cei oprimaţi şi cei care oprimau fiind legaţi unii de alţii ca sclavii pe galere şi legea care-i punea în mişcare era puterea Bătrînului. Oamenii erau înverşunaţi unii împotriva altora, orice omenie dispăruse între ei, şi cu cît poporul ura mai mult, cu atît mai cruzi deveneau soldaţii străini. Chi­nuiau femeile şi copiii pentru a nu simţi chinurile pe care trebuiau să le îndure ei înşişi. Totul se impunea cu necesitate, după cum totul se impune cu necesitate în cărţile de matematică. Armata duşmană era o maşină uriaşă, complicată, care apăsa ţara şi o oprima, însă un­deva trebuia să fie un creier care o dirija şi care îşi urmărea cu ea ţelurile, un om în carne şi oase care putea fi urît cu toate simţurile, şi acesta era Bătrînul, despre care nu îndrăzneau să vorbească decît în şoaptă, numai cînd erau între ei. Nimeni nu-l văzuse, nu-i auziseră vocea, nu-i ştiau nici măcar numele, dispoziţiile pe care erau nevoiţi să le suporte purtînd semnăturile unor generali indiferenţi, care ascultau de Bătrîn, fără să fi auzit vre­odată de el, închipuindu-şi, probabil, că acţionează din proprie iniţiativă.

Faptul că cei oprimaţi ştiau de Bătrîn şi că îl urau era forţa lor secretă, prin care erau superiori duşmanu­lui. Soldaţii străini nu-l urau pe Bătrîn, nu ştiau nimic despre el, după cum componentele maşinii nu ştiu ni­mic despre oamenii pe care trebuie să-i servească, nu urau nici poporul pe care-l oprimau, dar simţeau că acesta devine tot mai puternic în ura lui îndreptată spre ceva necunoscut lor, dar cu care ei se aflau într-o misterioasă legătură. S-au văzut trataţi cu tot mai mare dispreţ de către popor şi au devenit tot mai cruzi şi mai neajuto­raţi. Nu ştiau ce făceau şi de ce se aflau printre aceşti străini, care urau atît de tare şi de persistent. Deasupra lor era ceva care proceda cu ei aşa cum se procedează cu animalele, pe care le mîni încoace şi încolo. Trăiau aşa, acolo, ca nişte fantome, care bîntuie în lungile nopţi de iarnă.

Deasupra tuturor, soldaţilor străini, ţăranilor şi oame­nilor care locuiau în vechile oraşe, făceau cercuri, zi şi noapte, păsări uriaşe argintii, care erau subordonate direct Bătrînului, după cum se zvonea în popor. Se mişcau în cerc, foarte sus, aşa încît numai rareori se puteau auzi zgomotele motoarelor lor. Din cînd în cînd, se năpusteau din înălţimi, precum vulturii, pentru a-şi arunca încăr­cătura mortală asupra satelor, care erau cuprinse de flă­cări roşii sau asupra propriilor coloane, care nu îndepli­niseră destul de repede ordinele.

Apoi însă, ura celor oprimaţi a atins acel grad înalt cînd şi oamenii slabi devin capabili de cele mai mari fapte, astfel încît o tînără fată a fost desemnată să-l gă­sească pe cel pe care îl ura mai mult decît orice pe lume Nu ştim cum a reuşit să ajungă la el. Putem doar presu­pune că ura la intensitate maximă conferă un fel de clar­viziune şi îi face pe oameni inviolabili. A ajuns la el, fără să fie împiedicată de cineva. L-a găsit singur, într-o mică sală cu aspect medieval, ale cărei ferestre erau larg deschise, lăsînd lumina soarelui să inunde încăperea şi să pătrundă ciripitul păsărelelor, iar pe pereţi se aflau cărţi vechi şi busturi de gînditori. Nu era nimic extra­ordinar care să indice că el trebuia să fie în această sală şi, totuşi, ea l-a recunoscut. Stătea aplecat deasupra unei hărţi mari, uriaş şi imobil. O privi liniştit, cu mîna spri­jinită pe un cîine mare, care stătea la picioarele lui. Nu era nimic ameninţător în această privire şi nici o între­bare de unde vine ea. Fata a rămas pe loc, înţelegînd că pierduse jocul. Totuşi scoase revolverul din cutele îm­brăcămintei şi-l îndreptă spre Bătrîn. Acesta nici măcar nu zîmbi. Privea indiferent la femeie şi, în cele din urmă, cînd înţelese, întinse puţin mîna spre ea, cum facem cu copiii, care vor să ne dăruiască ceva. Ea se apropie şi-i puse revolverul în palma deschisă, care se închise încet şi-l puse uşor pe masă. Toate aceste mişcări aveau ceva mut în ele şi în întreaga întîmplare era ceva copilăresc, dar, totodată, totul era înspăimîntător de absurd şi de lipsit de importanţă. Apoi el coborî ochii şi privi pe hartă, ca şi cum ar fi uitat deja tot ce s-a întîmplat. Fata a vrut să fugă, dar, deodată, Bătrînul începu să vorbească.

„Aţi venit să mă omorîţi, spuse el. Este cu totul inutil ce doriţi să faceţi. Nu există nimic mai lipsit de însemnă­tate decît moartea". Vorbea alene şi vocea îi suna plăcut, însă părea că nu acordă nicio însemnătate cuvintelor sale. „De unde sunteţi?“ întrebă el apoi, fără să-şi ridice privirea de pe hartă, şi după ce ea îi spuse numele ora­şului, observă, după o lungă pauză, în cursul căreia căută febril pe hartă, că oraşul respectiv urma să fie distrus, fiind însemnat cu o cruce roşie. Apoi tăcu şi începu să tragă linii mari pe hartă în toate direcţiile. Erau linii groase, fantastice, formînd curbe ciudate, într-o simetrie stranie, obligînd ochii să le urmeze, dar care, inevitabil, îţi provocau în minte o stare de confuzie. Se oprise la cîţiva metri de el şi îl privea cum stătea aplecat, ca o masă uriaşă, întunecată, peste hartă. Stătea acolo, în soa­rele serii, care îşi arunca aurul moale peste Bătrîn. El nu privea nici soarele, nici pe femeia care voise să-l uci­dă şi nu reuşise. Se afla într-un gol, acolo unde nu mai există vreo legătură şi nici vreo răspundere faţă de alţii. Nu-i ura pe oameni, nu-i dispreţuia, nu-i observa, şi fe­meia bănuia că în asta consta sursa secretă a puterii lui. Stătea aşa ca o condamnată în faţa lui, incapabilă să-l urască, şi-şi aştepta moartea care trebuia să vină din mîna lui. Apoi femeia îşi dădu seama că el uitase de ea şi de fapta ei şi că putea să plece unde voia, dar şi că aceasta era răzbunarea lui, care nimicea mai îngrozitor decît moartea. Se îndreptă încet spre uşă.

Atunci, cîinele negru se repezi la picioarele ei, lătrînd aprig. Se întoarse spre Bătrîn şi el se uită la ea. Mîna lui apucă revolverul cu care ea dorise să-l ucidă. Apoi văzu arma în podul palmei lui, oferindu-i-o. Astfel, printr-un gest neomenesc, infinit de umilitor, el creă o punte peste prăpastia care-i despărţea şi dezgoli esenţa cea mai intimă a puterii sale care, în cele din urmă, trebuia să se autodistrugă, ca toate lucrurile a căror esen­ţă se află în absurd. Privea în ochii lui care-i răspundeau cu o privire lipsită de ironie şi de ură, dar şi lipsită de bunătate, nebănuind că i-a redat tot ceea ce-i luase, ura şi puterea de a-l omorî. Liniştită, îi luă arma din mînă şi cînd trase simţi acea ură pe care oamenii o simt uneori împotriva lui Dumnezeu. Bătrînul mai apucă să pună cu grijă pe masă creionul cu care umblase pe hartă şi apoi căzu încet, ca un străvechi stejar al zeilor, iar cîinele începu să lingă liniştit faţa şi mîinile mortului, fără să mai acorde vreo atenţie femeii.