Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Tabloul lui Sisif

Întîmplarea a făcut să ajung, iarna aceasta, într-un sat din Elveţia franceză, însă perioada de izolare petre­cută acolo mi-a rămas destul de confuză în memorie. Îmi reamintesc cu claritate numai colina albă, cu pante largi, însă cele cîteva căsuţe s-au restrîns, fantomatic, la o aglomerare de scări, coridoare şi camere neprietenoase, prin care cutreieram agitat, încoace şi încolo. Doar o sin­gură întîmplare din aceste săptămîni uitate mi-a rămas în minte, cam ca atunci cînd, după ce ne-am uitat din neatenţie la soare, multă vreme în faţa ochilor avem o pată cenuşie. Privisem atunci de pe o scară întortocheată, care se pierdea undeva în întuneric, printr-o fereastră pe jumătate acoperită cu gheaţă, într-o încăpere viu lu­minată, unde vedeam clar tot ce se petrecea, dar nu au­zeam niciun zgomot. Astfel, fiecare amănunt mi-a ră­mas în minte şi aş putea să spun şi culoarea hainelor pe care le purtau atunci copiii, îmi amintesc îndeosebi de o jachetă roşu aprins, vîrstată cu auriu, a unei fete blon­de. 

Pe masa rotundă, copiii ridicaseră un castel mare din cărţi de joc şi era pasionant să le urmăreşti mişcările deosebit de atente. După ce l-au terminat, au început să-l strice. Şi nu printr-o lovitură puternică, aşa cum mă aşteptasem, ci luînd carte cu carte, cu atenţie, pînă cînd, cu un mare efort, care corespundea exact muncii cu care îl construiseră, castelul de cărţi a dispărut. Această în­tîmplare stranie mi-a amintit de decăderea unui om, la care asistasem cu mult înainte. Tocmai faptul că îi ve­deam din ascunzătoare pe copii, a făcut să am impresia că din spatele tabloului liniştit, ce mi se oferea în în­căpere, apare un al doilea, mai întunecat şi mai ciudat dedt primul, înrudit totuşi cu el, mai întîi confuz, apoi tot mai clar şi, la fel cum spiritul unui decedat este chemat prin practici oculte, în conştiinţa mea s-a ivit acel nefericit la care nu mai îndrăznisem să mă gîndesc multă vreme, chemat de jocul copiilor, dar fără a-mi provoca groază, ci mai şters în crepusculul memoriei, dar totuşi cu contur destul de precis, pentru că fiinţa lui mi s-a revelat dintr-o dată în acest tablou. Aşa cum, uneori, cînd se crapă de ziuă, mai întîi apare linia ori­zontului şi abia apoi încep să se distingă celelalte lucruri, mi-au venit şi mie în minte diferitele trăsături ale acestui om.

Mi s-au redeşteptat şi bănuielile sumbre ce le avuse­sem în legătură cu persoana lui. Astfel, cărţile aflate pe masă mi-au readus în minte zvonul potrivit căruia el avea o pasiune secretă pentru jocul de cărţi. Multă vre­me am considerat acest zvon o legendă, aşa cum se ţes uneori în jurul oamenilor deosebiţi, fără a bănui oribila ironie ce-l determina. Pe atunci mă înşelase faptul că se înconjura de lucruri care nu erau supuse clipei, deşi ar fi trebuit să mă avertizeze cuvintele lui, căci îi plă­cea deseori să spună că înţelege arta mai bine ca noi toţi, deoarece este rob al clipei şi de aceea o poate privi la fel de liniştit cum privim noi stelele. Îmi pare apoi foarte important şi faptul că nu-mi mai amintesc nici măcar numele lui, deşi cred că studenţii îi spuneau „Manta Roşie“. Cum s-a putut ajunge la acest nume, dacă l-o fi avut vreodată, nu mai ştiu, poate predilecţia lui pentru culoarea roşie să fi jucat vreun rol.

Aşa cum se întîmplă adesea cu oamenii care au o mare putere asupra celorlalţi, şi în cazul său aceasta se baza pe o fărădelege tăinuită, căreia îi datora uriaşa sa avere, despre care auzisem lucruri fantastice. Asemenea fărădelegi se comit rareori din cauza unei ticăloşii in­trinseci, ci constituie instrumente necesare acestor oa­meni pentru a pătrunde în societatea care îşi închide porţile în faţa lor.

Fapta lui „Manta Roşie” a fost însă la fel de stranie ca tot ceea ce făcea şi ca modul în care, apoi, a decăzut, deşi trebuie să mărturisesc aici că îmi vine greu să re­constitui în minte absolut toate întîmplările care au dus la decăderea lui. S-ar putea să ţină de însăşi esenţa amin­tirii faptul că lucruri pe care le-am trăit de-a lungul timpului, ne apar acum ca ceva exterior şi aflat în afara timpului, astfel încît ne cuprinde un sentiment de ne­siguranţă deoarece suspectăm o neconcordanţă misteri­oasă între amintirea noastră şi ceea ce s-a întîmplat cu adevărat. De asemenea, nu ne amintim niciodată cu ace­eaşi claritate toate episoadele unei acţiuni, unele ascunzîndu-se într-un întuneric de nepătruns, altele reliefîndu-se cu maximă claritate, întîmplîndu-ni-se adesea să încurcăm succesiunea diferitelor momente, deoarece le ordonăm după gradul de claritate şi astfel ne abatem fără să vrem de la realitate. Aşa mi-a apărut deci, şi mie, într-o lumină fantomatică, acea noapte în care, pentru prima oară, am simţit puterea curentului de adîncime care l-a tras în abis pe „Manta Roşie“.

Era către sfîrşitul toamnei cînd ne-am întîlnit cu toţii la unul dintre cei mai bogaţi şi mai nefericiţi oameni din oraşul nostru, care a murit acum cîţiva ani în să­răcia cea mai lucie. Mi-amintesc cu claritate cum, îm­preună cu doctorul care mă îngrijea pe atunci de o lungă boală, am intrat într-o mică încăpere laterală, cu o boltă interesantă, ai cărei pereţi atenuau zgomotele petrecerii, transformîndu-le într-o muzică tainică. Mi se pare că tocmai purtam o discuţie foarte complicată, ceea ce co­respundea caracterului partenerului meu, eu străduindu-mă să resping o remarcă la care revenea mereu şi care consta dintr-o afirmaţie ciudată, pe care nu mi-o mai amintesc. Era un dialog obositor, desfăşurarea lui formînd un adevărat cerc vicios. Am tăcut abia cînd am văzut un tablou ce atîrna pe perete într-o ramă grea, cu o mică pla­că pe care era scris numele olandezului Hieronymus Bosch. Am privit plini de uimire micul tablou pictat pe lemn, reprezentînd iadul prin chinurile lui cele mai înspăimântă­toare şi mai tainice, şi care, prin modul în care era repar­tizată culoarea roşie, îţi provoca o senzaţie de nelinişte, Aveam impresia că privesc o mare de flăcări a căror vîlvătaie se refăcea în nenumărate noi şi noi forme şi abia după un timp am desluşit legea care stătea probabil la baza tabloului. M-a înspăimîntat mai ales faptul că, prin pro­cedeele enigmaticului pictor, privirea îmi era abătută tot mereu către un om gol, aproape acoperit de ceata fără număr a celor schingiuiţi, care împingea o stîncă enormă la deal, pe colina ce se înălţa ameninţător pe fundal dintr-o mare de sînge roşu-întunecat. Nu putea să-l repre­zinte decît pe Sisif, cel care, după cum se spune, fusese cel mai şiret dintre oameni. Mi-am dat seama că aici se ascundea centrul de greutate al tabloului, în jurul căruia se roteau toate celelalte elemente ale lui, ca în jurul unui soare. Totodată am început să am sentimentul că tabloul vechiului maestru redă soarta lui „Manta Roşie“ ca printr-o scriere ideografică, fără să pot, pe atunci, să o descifrez. Se poate ca această bănuială să-mi fi fost trezită de masele de culoare roşie ale tabloului şi bă­nuiala începuse să devină certitudine cînd „Manta Roşie“ a intrat în cameră cu gazda, un bancher. Au intrat fără să vorbească, fără măşti, cum aveau majoritatea, ci în haine de seară, cu calmul desăvîrşit al oamenilor de lume, însă ochii lor aveau priviri fixe. Mi-am dat seama că între cei doi se întîmplase ceva îngrozitor, care-i făcuse duşmani de moarte şi că toată întîmplarea, dintr-un mo­tiv necunoscut mie, avea o legătură cu tabloul.

Insă toate acestea au durat doar o clipă. Bancherul s-a reîntors cu medicul în salon şi „Manta Roşie“ mă atrase într-o discuţie stranie şi obscură cu privire îa Sisif, explorînd domenii tot mai periculoase, unde spiritul rătăceşte fără plăcere; totodată, sub cuvintele sale, părea să ardă acel fanatism pe care-l întîlnim la oamenii hotărîţi să jertfească totul ideilor lor. Deşi în memorie nu mi-au rămas decît fragmente din discuţia noastră, mi-amintesc totuşi că cele spuse de el m-au convins, atunci, că o pasiune puternică şi ciudată îl lega de acest tablou vechi pe care nu l-a scăpat din ochi o clipă în cursul întregii noastre convorbiri. Mi-amintesc neclar o serie de aluzii la paralele tainice care pot fi făcute între chinul lui Sisif şi esenţa infernului. Apoi mi-a vorbit batjocori­tor despre ironia intrinsecă chinurilor iadului, care în acelaşi timp parodiază vina damnaţilor, astfel încît chinul acestora sporeşte într-o manieră înfricoşătoare.

Restul convorbirii mi-a dispărut din minte ca un vis greu şi nu mai ştiu cum ne-am despărţit; din petrece­rea care a durat pînă tîrziu a doua zi, nu-mi amintesc decît cîteva măşti de spiriduşi colorate negru şi galben strălucitor, purtate atunci de dansatoare.

Am plecat cu medicul spre locuinţa mea cu mult înainte de sfîrşitul petrecerii, obligat de boală, pornind împreună prin ceaţa deasă, care uneori se lumina în alb; se destrămaseră şi raporturile spaţiale şi ne mişcam ca într-o pivniţă, în care pătrunsesem pe furiş. Sentimentul unui pericol ce ne pîndeşte la tot pasul era întărit de faptul că în faţa noastră se vedea mereu silueta unui om, pe care încercam cu îndîrjire să-l ajungem din urmă, deoarece bănuiam că este „Manta Roşie“, pentru a cărui persoană doctorul arăta de multă vreme un tot mai mare interes. Încercările noastre au dat însă, greş mereu, de­oarece silueta se comporta totdeauna altfel decît ne aş­teptam, aşa încît eram păcăliţi de fiecare dată fără să ştim cum. În timp ce mergeam aşa şi ne uitam neliniştiţi după cel din faţa noastră, care cînd dispărea, cînd reapărea pe neaşteptate în imediata noastră apropiere, doctorul în­cepu să-mi povestească în şoaptă despre „Manta Roşie“, de parcă îi era teamă să nu fie auzit. Principalele puncte ale spuselor sale erau legate de faptul că „Manta Roşie“ încercase de mai multe ori să pună mîna pe tablou, după cum aflase doctorul, dar eşuase mereu din cauza ban­cherului, care respinsese cele mai generoase oferte. În acest context, doctorul şi-a exprimat o bănuială, pe care deocamdată nu o putea justifica mai îndeaproape, afirmînd că „Manta-Roşie“ va recurge la orice mijloc, nedîndu-se, în lături chiar de la o crimă, pentru a obţine tabloul lui Sisif. Am încercat să-l liniştesc şi-mi amintesc că am simţit o anumită enervare în legătură cu faptul că orice discuţie cu doctorul lua aceeaşi turnură incer­tă, fiindcă el nu evoca niciodată fapte reale, ci numai bănuieli şi intuiţii sumbre, ca şi cum ar fi mers pe căi ascunse. Doctorul, la care mă gîndesc şi acum cu cea mai mare recunoştinţă, poseda o virtuozitate specifică de-a descoperi incertitudinea în orice fenomen şi îi plăcea să se refere la lucruri numai cînd ele se precipitau spre marginea abisului. M-a dezarmat mai ales cu argumentul că „Manta Roşie" se aflase în posesia tabloului, cu mai mulţi ani în urmă, şi îl vînduse pentru o sumă enormă, după ce-l obţinuse de la un telal cu cîţiva gologani, şi sunt motive care vorbesc în favoarea faptului că fusese probabil foarte sărac anterior. Înainte de a mă retrage în locuinţa mea, doctorul, care mă însoţise pînă acasă, a observat cu un zîmbet, despre care astăzi îmi dau seama că era sarcastic, că nu trebuie să neglijez zvonul care părea să arunce o oarecare lumină asupra trecutului în­tunecat al lui „Manta Roşie". Se spunea că acesta ar fi fost în tinereţe un artist destul de talentat şi nu este exclus ca banii pe care i-a obţinut cu vechiul tablou să fi fost motivul pentru care a părăsit arta, existînd de asemenea anumite indicii care confirmau această teorie. Convorbirea s-a terminat sub auspicii sumbre, cu atît mai mult cu cît o înrăutăţire a bolii m-a ţintuit multă vreme în casă. De aceea pun pe seama modului meu de viaţă foarte izolat de atunci faptul că mi-a rămas ascunsă atîta vreme lupta crîncenă ce începuse să se dea pentru posesia tabloului între „Manta Roşie", care ajunsese atunci în cel de-al şaizecilea an al existenţei sale, şi ban­cher. Nici medicul nu mi-a spus nimic multă vreme, în dorinţa de a nu mă tulbura. Era o luptă între doi adversari care preferau să ac­ţioneze pe ascuns, pe teritoriul bunului plac. A fost o luptă lungă şi plină de precauţii, fantastică numai pentru că în joc era posesia unui tablou, în cursul căreia au fost folosite armele cele mai fine şi mai ascunse, fiecare atac şi fiecare retragere fiind întreprinse după o infinită chibzuinţă şi fiecare pas putînd aduce pieirea, o luptă care ar fi fost la fel de potrivită în oficii unde domneşte un veşnic clarobscur, în anticamere departamentale şi în birouri încălzite, în camere în care oamenii nu în­drăznesc să vorbească decît în şoaptă, acolo unde au loc acele lucruri despre care nu auzim decît cînd şi cînd cîte ceva, ca despre toate evenimentele care se decid din­colo de aparenţe şi care nu lasă să se vadă nici un semn al lor pe feţele celor care sunt implicaţi cel mai mult în ele. Şi erau adversari de acelaşi calibru în privinţa fer­mităţii ce constituia o premisă pentru această formă de luptă, deşi „Manta Roşie“ avea avantajul primei mutări care, în asemenea condiţii, adesea se dovedeşte hotărîtor. De asemenea, în acest duel misterios, lui i-a revenit şi rolul de atacant, pe cînd bancherul s-a văzut mereu pus în postura de apărător, dezavantajat şi de faptul că re­sortul acţiunilor sale consta în vanitatea lui, care nu-i permitea să renunţe la tablou şi să se salveze astfel, do­rinţa demonică a lui „Manta Roşie“ de a obţine tabolul făcînd să se nască o forţă întunecată ce-şi avea rădă­cinile în răul însuşi şi, de aceea, o capacitate de a acţiona neobosită. Aşa se face că acest duel, ce a durat timp de mai mulţi ani, dintre un mare industriaş şi o mare bancă, a aţîţat noi şi noi trusturi unul contra altuia şi a atras după sine, în cele din urmă, o catastrofă economică, precum o boală latentă, care se soldează cu moartea. Multă vre­me victoria nu s-a decis. Încetul cu încetul însă, uriaşul capital al bancherului s-a risipit, căci „Manta Roşie“ se comporta ca un jucător de şah care nu se dă în lături de la cele mai mari pierderi, dacă îl ajută să obţină un avantaj cît de mic şi, jertfmdu-şi întregul avut, a reuşit să-l distrugă şi pe cel al bancherului şi să pună mîna pe tablou.

Care o fi fost motivul pentru care mi s-a adresat, nu-mi dau seama, însă nu pot spune că invitaţia lui m-a luat pe nepregătite, considerînd-o mai curînd ca pe ceva inevitabil.

A fost una din ultimele mele ieşiri în oraşul nostru, cu puţin înainte să-l părăsesc (în împrejurări pe care le voi povesti mai tîrziu). Parcursesem lungile străzi ale suburbiilor, trecînd prin cartierul muncitoresc, care îmi oferea priveliştea unor contururi primitive în zig-zag, cu abisuri profunde şi umbre geometrice, care se profilau clar pe suprafaţa de asfalt. Era noaptea tîrziu, doar cîţiva beţivi mai umblau pe două cărări, urlînd cîntece porcoase, şi pe undeva se produsese o încăierare cu poliţia. Apoi am ajuns la casa lui, în josul fluviului, înconjurată de tufele de pe mal, de grădini de zarzavat şi de semicercul ceva mai depărtat al blocurilor cu locuinţe de închiriat, o clădire prelungă, cu diferite acoperişuri, iniţial com­pusă din patru clădiri, construite alături, de diferite înălţimi, ai căror pereţi intermediari fuseseră dărîmaţi şi ale căror ferestre luceau în lumina lunii. Poarta princi­pală era larg deschisă, ceea ce m-a îngrijorat, cu atît mai mult cu cît a trebuit să trec peste un morman de ghivece răsturnate pentru a ajunge la ea, însă în inte­rior nu am găsit dezordinea la care mă aşteptam. Am străbătut camerele uriaşe, luminate doar de luna care pătrundea tremurînd prin ferestre, am întrezărit pe pe­reţi tablouri de o valoare inestimabilă, iar în aer sim­ţeam parfumul unor flori rare, însă pretutindeni, în ob­scuritatea de argint, zăream chitanţele funcţionarilor de la sechestru, lipite pe toate obiectele. Înaintînd pe pi­păite — curentul electric fusese întrerupt, fiindcă zadar­nic am încercat de mai multe ori să aprind lumina — am înţeles esenţa labirintului, care ascunde în mărun­taiele lui clipa spaimei supreme, provocată prin creşte­rea treptată, ritmică, a spaimei, ce izbucneşte cînd, ime­diat după o curbă bruscă a coridorului, dăm peste un minotaur păros. După puţin timp însă, înaintarea a de­venit tot mai dificilă. Ajunsesem într-o zonă a clădirii care nu avea decît nişte ferestre mici, zăbrelite, situate undeva sus; în plus, aici, covoarele fuseseră făcute sul şi mobila deplasată. În această dezordine tot mai mare, curînd n-am mai ştiut unde mă aflu. Aveam impresia că revenisem de mai multe ori în aceeaşi cameră. Am început să strig pentru a mă face remarcat, însă nimeni cu mi-a răspuns, o singură dată am avut impresia că de undeva, de departe, se aude un rîset. În cele din urmă, am găsit drumul, după ce am urcat o scară în spirală.

   Am intrat de fapt într-un fel de pod foarte întins, după cum îmi mai amintesc, cu grinzi puse-n cruciş si curme­ziş, care sprijineau acoperişul, cu diferite platforme care, pentru că erau inegal de înalte, fuseseră legate una de alta cu scări de fier fixe. Şi aici, stăpînul casei adusese tot felul de lucruri scumpe şi, prin aranjamente făcute cu pricepere, podul devenise locuibil, deşi sensul unui asemenea loc era greu de ghicit. Acum, de undeva din spate, dinspre un calcan, pîlpîia spre mine o lumină ro­şiatică. Am urcat cu greu şi-am coborit diferite scări. Nu se vedeau nicăieri ferestre, în afară de focul din că­min nu era altă lumină ; acesta ardea neregulat, cînd se aprindea atît de tare încît toate obiectele din pod se vedeau clar — stîlpii, grinzile, mobila, iar pe pereţi şi pe tavan dansau umbre dezlănţuite, cînd aproape că se stin­gea, astfel încît mă găseam într-un întuneric profund pe paliere sau pe scări, undeva prin încăperea întunecoasă. Mă apropiam tot mai mult de lumina focului. După ce am trecut de o grămadă de rafturi răsturnate, din care se revărsaseră foliante groase, am ajuns la cămin. Lîngă el se afla un bătrîn cu aspect mizer, cu haine rupte şi murdare, ce-i erau mult prea largi, neras, un cerşetor după înfăţişare, cu o ţeastă fără păr care lucea la lumina flăcărilor, o arătare ce provoca spaimă, în care doar cu greu l-am recunoscut pe „Manta Roşie“. Pe genunchi ţinea tabloul olandezului, la care privea nemişcat, pe a cărui ramă era de asemenea lipită o hîrtiuţă. L-am sa­lutat, dar abia într-un tîrziu s-a uitat la mine. Mai întîi păru să nu mă recunoască şi nu ştiam dacă nu cumva era beat, căci pe podea se aflau mai multe sticle goale. În cele din urmă, începu să vorbească cu o voce răguşită, dar mi-a fost greu să înţeleg ce spunea. Poate erau cu­vinte batjocoritoare ceea ce bombănea el, cuvinte care se refereau la decăderea sa, la pierderea bunurilor lui, a fabricilor şi trusturilor sale, ori la necesitatea de a pă­răsi casa şi oraşul. Ce a urmat însă am înţeles abia cînd am văzut copiii din acea încăpere, construindu-şi castelul de cărţi şi distrugîndu-l cu aceeaşi grijă. Se lovi cu mîna slabă şi bătrînă peste coapsa dreaptă, nerăbdător. „Stau aici, în hainele murdare ale tinereţii mele — strigă el, devenind dintr-o dată furios — în hainele sărăciei mele. Urăsc aceste haine şi această sărăcie, urăsc murdăria, o părăsisem şi acum m-am scufundat din nou în această mlaştină vîscoasă", şi aruncă spre mine cu o sticlă, care, fără să mă nimerească, s-a spart undeva jos, în spatele meu. S-a mai liniştit şi mă privi cu ochi stranii, pătrun­zători. „Se poate face ceva din nimic?“ întrebă, privindu-mă scrutător cum dădeam fără convingere din cap. Trist, mă aprobă. „Ai dreptate, băiete — spuse el — ai dreptate" şi smulse tabloul din ramă, aruncîndu-l în foc. „Ce faceţi — am strigat îngrozit şi m-am repezit pentru a scoate tabloul din foc — Ardeţi un Bosch. “ Mă îm­pinse însă înapoi cu o forţă de care nu l-aş fi crezut în stare. „Tabloul nu este autentic — rîse el — Ar fi trebuit să ştii, doctorul ştie asta demult, el le ştie pe toate, mereu, demult.“ In cămin izbucniră amenin­ţător flăcările, aruncînd peste noi o lumină pîlpîitoare, de un roşu aprins. „Dumneavoastră înşivă l-aţi falsificat — am spus încetişor — şi de aceea aţi vrut să-l luaţi înapoi." Mă privi ameninţător. „Pentru a face din nimic ceva — spuse. Cu banii pe care i-am obţinut pe acest tablou, am făcut avere, a fost o avere frumoasă, o avere superbă, şi dacă aş fi avut tabloul acesta din nou, aş fi făcut din nimic ceva. Oh, un calcul exact în această lume prăpădită." Apoi se uită iarăşi la foc, stînd acolo în veşmintele sale jerpelite şi murdare, sărac ca odini­oară, absurd, un cerşetor încărunţit, imobil, şters. „Din nimic, ceva", şoptea el, tot mereu, încetişor, aproape fără să mişte buzele sale pămîntii, imperceptibil, ca tic-tacul unui ceasornic fantomatic: „Din nimic, ceva. Din nimic, ceva“. Am plecat mîhnit de lîngă el, mi-am găsit pe pi­păite drumul prin casa amanetată şi, ajuns în stradă, n-am dat atenţie faptului că, deodată, din toate părţile, au început să fugă spre casa pe care o părăsisem, oa­meni cu ochi holbaţi în care se citea groaza, ochi în care am avut impresia că mă uit abia atunci cînd, după ani şi ani, gheaţa a acoperit geamul prin care m-am uitat la copii, la cărţile lor şi la mîinile lor pe masa rotundă, aşa încît numai rama ferestrei mai plutea în faţa mea, în amurg, delimitînd imobilă o întindere pustie.